ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4453/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4453/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța sub nr. 7509/118/2009, reclamanții D.L., D.l. M și M. în

calitate de moștenitori ai părinților decedați D.L. și D.I. și în nume propriu,

au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro pentru părinții

lor și 100.000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în lei la data

plății, cu titlu de daune morale.

În motivare au

arătat că, împreună cu părinții lor, au fost victimele măsurilor administrative

cu caracter politic, în perioada 5 august 1952-28 februarie 1954, fiind

dislocați din municipiul Constanța, fixându-li-se domiciliu obligatoriu la

Bicazul Ardelean, în fostul Raion Piatra Neamț, proprietățile le-au fost

confiscate, au avut parte de o viață grea, copii fiind, într-un loc departe de

casă, tatăl prestând diverse munci necalificate pentru a putea întreține

familia. De asemenea, reclamanții au menționat faptul că sunt beneficiari ai

Decretului Lege nr. 118/1990.

Prin sentința

civilă nr. 1137 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea

reclamanților în parte și a obligat pârâtul să plătească reclamanților 5.000

euro, cu titlul de daune morale globale. Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru familia

reclamanților, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 221/2009, însă suma solicitată prin acțiunea introductivă este

exorbitantă, în raport cu prejudiciul moral suferit.

Împotriva aceste

sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul. Apelul

reclamanților a vizat cuantumul daunelor morale stabilite de instanță,

considerându-l prea mic, cât și modalitatea de stabilire a unei sume globale cu

titlu de despăgubire, în condițiile în care reclamanții au solicitat repararea

prejudiciului moral suferit de fiecare dintre ei, în calitate de victime ale

măsurii administrative.

Prin apelul

declarat, pârâtul a susținut că, despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009

au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situația în care

despăgubirile deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt

neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit.

Prin Decizia

civilă nr. 40 C din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul

declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a

sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul suferit de autorii lor și câte 2.000

euro pentru prejudiciul personal al fiecărui reclamant.

Pentru a

pronunța această decizie, s-a reținut că, este necontestat de către pârât,

faptul că reclamanții și părinții lor au fost victimele unei măsuri

administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliții, având ca

obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz,

în perioada 1952-1954.

Susținerea

pârâtului, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamanți care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a reținut a fi nefondată, în raport

de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar acordarea măsurilor

reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau

în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci

trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în

temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce

privește apelul declarat de reclamanți, instanța a reținut că, deși întreaga

familie D. a fost victima dislocării din orașul Constanța și stabilirii

domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz, cei mai afectați de această

măsură, și care au resimțit toate consecințele negative ale acesteia -

insecuritatea economică a familiei, lipsirea de posibilitatea de a-și continua

activitățile anterioare, marginalizarea în cadrul comunității, imposibilitatea

ocupării unui loc de muncă potrivit pregătirii profesionale -au fost părinții

reclamanților, astfel că, la stabilirea întinderii despăgubirilor s-au avut în

vedere toate consecințele suferite de autori, pe plan fizic și psihic, dar și

faptul că în prezent aceștia sunt decedați, iar beneficiarii despăgubirilor

sunt reclamanții în calitate de moștenitori.

La aprecierea

cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamanților, instanța de apel a avut

în vedere vârsta relativ mică a acestora la data stabilirii domiciliului

obligatoriu la Bicaz (7 luni - reclamantul D.l.D., 10 ani - reclamanta M.V. și

6 ani reclamanta – l.M.), consecințele negative suferite de cei în cauză pe

plan fizic și psihic, și consecințele suportate după întoarcerea acestor la

Constanța.

S-a mai reținut

că, prin trecerea unei perioade îndelungate de la data producerii prejudiciului

- peste 50 de ani - a intervenit o atenuare a prejudiciului moral, iar

reclamanții au beneficiat de facilitățile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990,

astfel încât suma de 2.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă si

suficientă.

Împotriva Deciziei

civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, au declarat

recurs, atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții

și-au încadrat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

criticile acestuia vizând, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate de

instanța de apel, pe care îl consideră insuficient, în raport de prejudiciul

suferit de ambii părinți și de reclamanți. Reclamanții arată că, în decizia

atacată nu se precizează suma acordată pentru fiecare părinte, ci s-a acordat o

sumă globală, diferit de ceea ce aceștia au solicitat prin cererea de chemare

în judecată.

Arată că erau

copii în momentul dislocării, toate bunurile au fost confiscate, tatăl lor a

fost obligat să muncească la construcția barajului de la Bicaz, toată familia

locuia într-o fostă unitate militară, la întoarcerea în Constanta nu au mai

avut unde locui. Reclamanții descriu în recursul lor condițiile mizere de viață

pe care au fost nevoiți să le suporte cei 5 membrii ai familiei, umilințele la

care au fost supuși și privarea de libertate, toate acestea influențând negativ

sănătatea, onoarea, demnitatea și libertatea acestei familii.

În recursul

declarat de pârât acesta arată că, instanța de apel a soluționat fondul cu

încălcarea dreptului la apărare, respingând cererea de acordare a unui nou

termen. Pe fondul cauzei, arată că reclamanții uzitează de facilitățile

acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că acordarea daunelor morale în

temeiul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar, acestea fiind incidente

doar în situația în care despăgubirile deja acordate ar fi fost

neîndestulătoare.

Analizând

recursurile declarate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte rețjne următoarele:

În ce privește

recursul declarat de reclamanți, critica subsumată ideii de apreciere incorectă

a dimensiunii daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în

materie, nu poate fi primită.

Instanțele

anterioare au stabilit că reclamanții și părinții acestora au fost strămutați

prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, din municipiul Constanța, în Bicazul

Ardelean, fostul Raion Piatra Neamț, pe perioada 5 august 1952-28 februarie 1954.

Această măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art.

3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanților un

prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

În același

timp, s-a reținut că subiecții măsurii administrative din prezenta cauză au

beneficiat de o indemnizație lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, statul poate

acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții

acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată,

în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi. Teza a II a

din textul normativ menționat prevede că, la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține

seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor presupune luarea în considerare a unor elemente de

apreciere, a unor criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real

suferit, cum ar fi consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic,

importanța valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura

în care au fost afectate familia și situația profesională sau socială a

victimei măsurii administrative.

În acest sens,

practica a statuat cu valoare de principiu că sumele de bani acordate cu titlu

de despăgubiri morale nu trebuie să constituie nici amenzi exagerate pentru

autorii daunelor provocate și nici venituri nejustificate pentru victimele

daunelor.

Ceea ce are

competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația

de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, din această

perspectivă, se impută instanței de apel ignorarea criteriilor de cuantificare

a daunelor morale, susținându-se că nu a ținut cont de principiul

proporționalității daunei și al echității.

Legiuitorul nu

a impus criterii stricte și limitative, pe baza cărora să se realizeze o

cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, astfel încât trebuie recunoscută

puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect.

Jurisprudența

are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunțe în

condițiile în care dispozițiile legale nu oferă criterii obiective de

cuantificare a daunelor.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale și de condiții decente de trai, obligarea de a munci forțat

produce suferințe pe plan moral, social și profesional. Astfel de măsuri

lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale

ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică

acordarea unei compensații materiale.

În stabilirea

întinderii acestei compensații, însă, un criteriu fundamental consacrat de

doctrină și jurisprudență este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, atât

timp cât legea nu stabilește etaloane precise.

Cu toate

acestea, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul

moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și

despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje

pentru atenuarea suferințelor morale, fără a se ajunge însă în situația

îmbogățirii fără just temei.

În termenii C.E.D.O.,

criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea

ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în aceeași măsură instanța

europeană a statuat că despăgubirile acordate să nu reprezinte amenzi excesive

pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Raportat la

situația de fapt, instanța de apel a considerat că suma de 2.000 euro, acordată

la fond reclamanților, este nejustificat de mică în raport de prejudiciul moral

suferit de întreaga familie, chiar și în condițiile în care aceștia au

beneficiat de indemnizația lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 și

de celelalte facilități acordate de acest act normativ.

Rezultă că, la

cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere și criteriul

echității, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție

echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă

ca despăgubirile acordate să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul

prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă.

Pe de altă

parte, din perspectiva criteriilor de evaluare a prejudiciului moral, hotărârea

instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, deoarece se

întemeiază pe criteriile stabilite de doctrină și jurisprudență în materia

cuantificării daunelor morale, dar și pe criteriile legale, prevăzut în acest

scop de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În spiritul

echității, față de durata efectivă a dislocării - un an jumătate, instanța de

apel a redimensionat cuantumul daunelor morale la 10.000 euro, pentru

prejudiciul suferit de părinți și la 2.000 euro pentru fiecare reclamant,

apreciind că aceste sume reprezintă o despăgubire care păstrează un anumit

echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de această familie.

Prin urmare,

prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că sumele

acordate în compensație reclamanților nu sunt nici excesive și nici

insuficiente, instanța de apel făcând o corectă aplicare și interpretare a

legii.

Așa fiind,

criticile relative la acest aspect sunt neîntemeiate și nu pot ocaziona motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârât, critica ce vizează încălcarea dreptului la

apărare, prin respingerea de către instanța de apel a cererii de acordare a

unui nou termen, nu poate fi primită.

Prin încheierea

din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, având în vedere și opoziția

reclamanților, a respins cererea de lipsă apărare formulată de pârât, instanța

reținând că această parte a formulat atât motive de apel, cât și apărări prin

întâmpinare, nefiind invocate excepții, dar a amânat pronunțarea 7 zile, pentru

a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Procedând în

acest mod, instanța de apel nu a încălcat principiul dreptului la apărare al

pârâtului deoarece, prin amânarea pronunțării a dat posibilitatea acestuia să

depună concluzii scrise.

Mai mult decât

atât, citația pentru termenul din data de 17 februarie 2010 a fost comunicată

la data de 8 ianuarie 2010, astfel că pârâtul a avut suficient timp pentru

pregătirea apărării, iar dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu au

caracter imperativ, instanța putând aprecia în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărei cauze.

În atare

condiții, în mod legal instanța a respins cererea pârâtului privind acordarea

unui nou termen pentru lipsă de apărare, neputându-se susține că astfel i s-ar

fi încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității

Critica

pârâtului vizând greșita acordare a daunelor morale întrucât reclamanții au

beneficiat de măsuri cu caracter reparatoriu în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990

nu este sustenabilă în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 5 din

Legea nr. 221/2009, a căror incidență în speță nu poate fi înlăturată.

Astfel, Legea nr.

221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite

prin legile anterioare, așa cum rezultă din modul de redactare al dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009.

Potrivit

textului normativ menționat, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului

despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

(.) și al O.U.G. nr. 214/1999 (.)", iar la lit. b) se prevede acordarea

despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui

în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau

ale Legii nr. 274/2005.

Prin urmare

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt

măsuri cu caracter reparatoriu care se au în vedere la cuantificarea daunelor

morale acordate, reprezentând, astfel, unul din criteriile legale de

comensurare a compensației acordate persoanelor ce au suferit măsuri abuzive

ale regimului comunist.

În consecință,

nici din acest punct de vedere nu sunt întrunite în speță condițiile cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de

consecință, recursurile apar ca nefondate și vor fi respinse ca atare, conform art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanții D.I.D., l.M., M.V. și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice Prin Direcția Generală A Finanțelor

Publice Constanța împotriva Deciziei civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 mai 2011.