ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4453/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 7509/118/2009, reclamanții D.L., D.l. M și M. în calitate de moștenitori ai părinților decedați D.L. și D.I. și în nume propriu, au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 300.000 euro pentru părinții lor și 100.000 euro pentru fiecare reclamant, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. În motivare au arătat că, împreună cu părinții lor, au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, în perioada 5 august 1952-28 februarie 1954, fiind dislocați din municipiul Constanța, fixându-li-se domiciliu obligatoriu la Bicazul Ardelean, în fostul Raion Piatra Neamț, proprietățile le-au fost confiscate, au avut parte de o viață grea, copii fiind, într-un loc departe de casă, tatăl prestând diverse munci necalificate pentru a putea întreține familia.

De asemenea, reclamanții au menționat faptul că sunt beneficiari ai Decretului Lege nr. 118/1990. Prin sentința civilă nr. 1137 din 10 noiembrie 2009, Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamanților în parte și a obligat pârâtul să plătească reclamanților 5.000 euro, cu titlul de daune morale globale. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru familia reclamanților, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, însă suma solicitată prin acțiunea introductivă este exorbitantă, în raport cu prejudiciul moral suferit. Împotriva aceste sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Apelul reclamanților a vizat cuantumul daunelor morale stabilite de instanță, considerându-l prea mic, cât și modalitatea de stabilire a unei sume globale cu titlu de despăgubire, în condițiile în care reclamanții au solicitat repararea prejudiciului moral suferit de fiecare dintre ei, în calitate de victime ale măsurii administrative. Prin apelul declarat, pârâtul a susținut că, despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 au un caracter subsidiar, ele devenind incidente în situația în care despăgubirile deja acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt neîndestulătoare față de prejudiciul moral suferit.

Prin Decizia civilă nr. 40 C din 24 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 10.000 euro pentru prejudiciul suferit de autorii lor și câte 2.000 euro pentru prejudiciul personal al fiecărui reclamant. Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că, este necontestat de către pârât, faptul că reclamanții și părinții lor au fost victimele unei măsuri administrative cu caracter politic dispusă de organele fostei miliții, având ca obiect dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz, în perioada 1952-1954.

Susținerea pârâtului, în sensul că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți care au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, este o măsură subsidiară în raport de despăgubirile acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, s-a reținut a fi nefondată, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 nu exclude și acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică sau în calitate de victimă a unei măsuri administrative cu caracter politic, ci trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate în temeiul art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța a reținut că, deși întreaga familie D. a fost victima dislocării din orașul Constanța și stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Bicaz, cei mai afectați de această măsură, și care au resimțit toate consecințele negative ale acesteia - insecuritatea economică a familiei, lipsirea de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare, marginalizarea în cadrul comunității, imposibilitatea ocupării unui loc de muncă potrivit pregătirii profesionale -au fost părinții reclamanților, astfel că, la stabilirea întinderii despăgubirilor s-au avut în vedere toate consecințele suferite de autori, pe plan fizic și psihic, dar și faptul că în prezent aceștia sunt decedați, iar beneficiarii despăgubirilor sunt reclamanții în calitate de moștenitori.

La aprecierea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin reclamanților, instanța de apel a avut în vedere vârsta relativ mică a acestora la data stabilirii domiciliului obligatoriu la Bicaz (7 luni - reclamantul D.l.D., 10 ani - reclamanta M.V. și 6 ani reclamanta – l.M.), consecințele negative suferite de cei în cauză pe plan fizic și psihic, și consecințele suportate după întoarcerea acestor la Constanța. S-a mai reținut că, prin trecerea unei perioade îndelungate de la data producerii prejudiciului - peste 50 de ani - a intervenit o atenuare a prejudiciului moral, iar reclamanții au beneficiat de facilitățile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel încât suma de 2.000 euro reprezintă o satisfacție echitabilă si suficientă.

Împotriva Deciziei civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, au declarat recurs, atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții și-au încadrat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile acestuia vizând, în esență, cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de apel, pe care îl consideră insuficient, în raport de prejudiciul suferit de ambii părinți și de reclamanți. Reclamanții arată că, în decizia atacată nu se precizează suma acordată pentru fiecare părinte, ci s-a acordat o sumă globală, diferit de ceea ce aceștia au solicitat prin cererea de chemare în judecată. Arată că erau copii în momentul dislocării, toate bunurile au fost confiscate, tatăl lor a fost obligat să muncească la construcția barajului de la Bicaz, toată familia locuia într-o fostă unitate militară, la întoarcerea în Constanta nu au mai avut unde locui.

Reclamanții descriu în recursul lor condițiile mizere de viață pe care au fost nevoiți să le suporte cei 5 membrii ai familiei, umilințele la care au fost supuși și privarea de libertate, toate acestea influențând negativ sănătatea, onoarea, demnitatea și libertatea acestei familii. În recursul declarat de pârât acesta arată că, instanța de apel a soluționat fondul cu încălcarea dreptului la apărare, respingând cererea de acordare a unui nou termen. Pe fondul cauzei, arată că reclamanții uzitează de facilitățile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, astfel că acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009 are un caracter subsidiar, acestea fiind incidente doar în situația în care despăgubirile deja acordate ar fi fost neîndestulătoare.

Analizând recursurile declarate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte rețjne următoarele: În ce privește recursul declarat de reclamanți, critica subsumată ideii de apreciere incorectă a dimensiunii daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în materie, nu poate fi primită. Instanțele anterioare au stabilit că reclamanții și părinții acestora au fost strămutați prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, din municipiul Constanța, în Bicazul Ardelean, fostul Raion Piatra Neamț, pe perioada 5 august 1952-28 februarie 1954. Această măsură administrativă cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamanților un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ.

În același timp, s-a reținut că subiecții măsurii administrative din prezenta cauză au beneficiat de o indemnizație lunară, conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, statul poate acorda despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare oricărei persoane care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al ll-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi. Teza a II a din textul normativ menționat prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G.

nr. 214/1999. Stabilirea cuantumului despăgubirilor presupune luarea în considerare a unor elemente de apreciere, a unor criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum ar fi consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia și situația profesională sau socială a victimei măsurii administrative. În acest sens, practica a statuat cu valoare de principiu că sumele de bani acordate cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să constituie nici amenzi exagerate pentru autorii daunelor provocate și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor. Ceea ce are competența să verifice instanța de recurs este dacă, prin raportare la situația de fapt definitiv stabilită de instanța de apel, legea a fost aplicată corect.

Or, din această perspectivă, se impută instanței de apel ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, susținându-se că nu a ținut cont de principiul proporționalității daunei și al echității. Legiuitorul nu a impus criterii stricte și limitative, pe baza cărora să se realizeze o cuantificare obiectivă a acestor despăgubiri, astfel încât trebuie recunoscută puterea de apreciere a judecătorilor fondului pe acest aspect. Jurisprudența are, în această materie, putere creatoare, fiind chemată să se pronunțe în condițiile în care dispozițiile legale nu oferă criterii obiective de cuantificare a daunelor. Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale și de condiții decente de trai, obligarea de a munci forțat produce suferințe pe plan moral, social și profesional.

Astfel de măsuri lezează demnitatea, libertatea individuală, drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și are drept consecințe un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale. În stabilirea întinderii acestei compensații, însă, un criteriu fundamental consacrat de doctrină și jurisprudență este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică și o doză de aproximare, atât timp cât legea nu stabilește etaloane precise. Cu toate acestea, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje pentru atenuarea suferințelor morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii C.E.D.O., criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în aceeași măsură instanța europeană a statuat că despăgubirile acordate să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Raportat la situația de fapt, instanța de apel a considerat că suma de 2.000 euro, acordată la fond reclamanților, este nejustificat de mică în raport de prejudiciul moral suferit de întreaga familie, chiar și în condițiile în care aceștia au beneficiat de indemnizația lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990 și de celelalte facilități acordate de acest act normativ.

Rezultă că, la cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a avut în vedere și criteriul echității, în sensul de a i se asigura persoanei vătămate o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, fără însă ca despăgubirile acordate să reprezinte o amendă excesivă pentru autorul prejudiciului ori venituri nejustificate pentru victimă. Pe de altă parte, din perspectiva criteriilor de evaluare a prejudiciului moral, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii, deoarece se întemeiază pe criteriile stabilite de doctrină și jurisprudență în materia cuantificării daunelor morale, dar și pe criteriile legale, prevăzut în acest scop de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În spiritul echității, față de durata efectivă a dislocării - un an jumătate, instanța de apel a redimensionat cuantumul daunelor morale la 10.000 euro, pentru prejudiciul suferit de părinți și la 2.000 euro pentru fiecare reclamant, apreciind că aceste sume reprezintă o despăgubire care păstrează un anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral încercat de această familie. Prin urmare, prin raportare la datele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că sumele acordate în compensație reclamanților nu sunt nici excesive și nici insuficiente, instanța de apel făcând o corectă aplicare și interpretare a legii. Așa fiind, criticile relative la acest aspect sunt neîntemeiate și nu pot ocaziona motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În ceea ce privește recursul declarat de pârât, critica ce vizează încălcarea dreptului la apărare, prin respingerea de către instanța de apel a cererii de acordare a unui nou termen, nu poate fi primită. Prin încheierea din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Constanța, având în vedere și opoziția reclamanților, a respins cererea de lipsă apărare formulată de pârât, instanța reținând că această parte a formulat atât motive de apel, cât și apărări prin întâmpinare, nefiind invocate excepții, dar a amânat pronunțarea 7 zile, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise. Procedând în acest mod, instanța de apel nu a încălcat principiul dreptului la apărare al pârâtului deoarece, prin amânarea pronunțării a dat posibilitatea acestuia să depună concluzii scrise.

Mai mult decât atât, citația pentru termenul din data de 17 februarie 2010 a fost comunicată la data de 8 ianuarie 2010, astfel că pârâtul a avut suficient timp pentru pregătirea apărării, iar dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. nu au caracter imperativ, instanța putând aprecia în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. În atare condiții, în mod legal instanța a respins cererea pârâtului privind acordarea unui nou termen pentru lipsă de apărare, neputându-se susține că astfel i s-ar fi încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității Critica pârâtului vizând greșita acordare a daunelor morale întrucât reclamanții au beneficiat de măsuri cu caracter reparatoriu în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 nu este sustenabilă în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, a căror incidență în speță nu poate fi înlăturată.

Astfel, Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, așa cum rezultă din modul de redactare al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Potrivit textului normativ menționat, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (.) și al O.U.G. nr. 214/1999 (.)", iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 274/2005.

Prin urmare drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 sunt măsuri cu caracter reparatoriu care se au în vedere la cuantificarea daunelor morale acordate, reprezentând, astfel, unul din criteriile legale de comensurare a compensației acordate persoanelor ce au suferit măsuri abuzive ale regimului comunist. În consecință, nici din acest punct de vedere nu sunt întrunite în speță condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, recursurile apar ca nefondate și vor fi respinse ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții D.I.D., l.M., M.V. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Prin Direcția Generală A Finanțelor Publice Constanța împotriva Deciziei civile nr. 40 C din 24 februarie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.