ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2659/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanții V.M.S. și V.V.A., prin cereri separate, au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a fost supusă mama I.V.L. prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva ei, prin Decizia nr. 239/1951 a M.A.I. de stabilire a domiciliului forțat în localitatea Bicaz. Învestit cu soluționarea cererilor conexe formulate de cei doi frați reclamanți, Tribunalul Constanța, prin sentința nr. 1802 din 10 noiembrie 2010 a respins, ca nefondat, acțiunea reclamanților.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că mama reclamanților a fost dislocată în perioada august 1952 - martie 1954 din Constanța în Bicazul Ardelean, în condiții improprii de trai și cu multe restricții, că a beneficiat de dispozițiile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 și că statul român și-a îndeplinit obligația morală de a acorda măsuri reparatorii, care nu se impun a fi completate. Totodată, tribunalul a reținut că prin deciziile nr. 1358-1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii.

Au arătat, în principal, că prin introducerea acțiunii în temeiul dispoz. art. 5 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009 le-a fost creată speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul ele a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea dispusă în sensul art. l din protocolul adițional C.E.D.O., iar intervenția legislativă pe parcursul judecării litigiului conduce la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 C.E.D.O. Au invocat și practica neunitară a instanțelor. Prin decizia civilă nr. 80/ C din 20 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelurile formulate de reclamanți V.M.S.

și V.V.A. Dezvoltând considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, consecințele pe care le-au avut de suferit multe persoane persecutate din motive politice de dictatura comunistă, precum și cu o prezentare a legislației adoptate post-decembrist în materie, a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a pronunțat, o hotărâre care nu poate fi calificată drept nelegală, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea a apreciat că Legea nr. 221/2009 a reluat, în cea mai mare parte, prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și O.U.G.

nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dar nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor „compensații morale", scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situații în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost acordarea unor drepturi noi, ci doar posibilitatea obținerii unor despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului la acces la justiție garantate de Codul civil, de Constituția României și de art. 6 din C.E.D.O. Instanța de apel a concluzionat că fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit, în esență, răspunderea civilă delictuală fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și, prin actele normative edictate - obligația reparării, pe cât posibil, a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

Prin mecanismul de control al constituționalității normelor, Curtea Constituțională arătând că, asumându-și obligația atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, ci doar acordarea unei satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. În considerarea acestor argumente, nu se poate susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, urmând a fi analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu a putut fi apreciată doar la data sesizării instanței ci la momentul judecării cauzei; or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat, dispoziții al căror conținut a suferit modificări ce privesc însăși actul lor de adoptare.

Toate aceste considerente au condus spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. În speță, reclamanții au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu al mamei lor, V.L., când aceasta avea 1 an și 2 luni, împreună cu familia acesteia în localitatea Bicaz.

Considerentele sus-citate au relevat însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele tatălui lor. Curtea Constituțională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul și legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămați de condamnarea cu caracter politic, compensațiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării și descendenții lor până la gradul II.

Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voința legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv și, prin urmare, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experiența tristă a perioadei comuniste. Pe de altă parte, faptul că defuncta nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții decât 2 ani (decesul intervenind în anul 1992) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.

Argumentele reclamanților referitor la crearea unei speranțe de dobândirea unui bun au fost considerate nevalabile, rezultând dintr-o interpretare eronată noțiunii de „bun ” reglementată de art. 1 din Protocolul nr. l la C.E.D.O. În speță, este pe deplin aplicabilă jurisprudența Curții (cauza Caracas c. României) care a stabilit că, în cazul când se constată că creanța de a cărei restituire reclamanții se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanță condiționată.

Aceasta deoarece, ca urmare a condamnării cu caracter politic, nici mama reclamanților, nici reclamanții înșiși, în calitatea lor de moștenitori, nu au fost în măsură să solicite și să beneficieze de vreun drept de despăgubiri morale; în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamanții au conservat un drept de despăgubire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă", în sensul jurisprudenței Curții (cauza Costandache c. României sau Cauza Smoleanu c. României). Referitor la consecințele modificării Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010 și efectul deciziilor C.C.R. nr. 1364/2010 și 1358/2010, Curtea a apreciat că raportul juridic în urma căruia ar fi putut să se nască, pentru reclamanți, dreptul la despăgubire era în curs de formare în cadrul unei acțiuni în pretenții.

Cum cererea introductivă a reclamanților nu a produs nici un efect din punct de vedere al dreptului la despăgubiri morale care se vrea recunoscut, finalizarea demersului judiciar se va face în conformitate cu legea în forma existentă la data devenirii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză, indiferent de prevederile pe care actul normativ le-a avut de-a lungul judecării cauzei. Pentru reclamanți, acțiunea în constituire de drepturi - recunoașterea dreptului la despăgubiri morale - care, anterior formulării prezentei cereri, nu a existat decât ca element al aptitudinii generale de a avea drepturi și obligații, putea fi soluționată doar în baza unor dispoziții legale printre care nu se poate regăsi și textul ce contravenea Constituției, fără însă ca aceasta să echivaleze cu o situație de aplicare retroactivă a legii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții V.M.S. și V.V.A., criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor comune formulate, reclamanții au arătat că un prim aspect ce se impune a fi analizat este principiul neretroactivității legii civile noi, principiu încălcat atât de instanța de fond cat si de instanța in apel. Acest principiu este expres consacrat in art. 1 C. civ., si in art. 15 alin. (2) din Constituția României, este un factor de stabilitate a circuitului civil. La data introducerii cererii de chemare in judecata sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv in temeiul art. 5, alin. (1), lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecata este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Chiar și Curtea Constituțională in Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, arăta: „Astfel, la data introducerii cererii de chemare in judecata, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel ca legea aflată in vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului". În sensul aplicării principiului neretroactivității este si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81). Efectul ex nune al actelor Curții constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridică și încrederea cetățenilor in sistemul de drept, o premisa a respectării separației puterilor in stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, Legea nr. 221/2009, avea ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi in favoarea persoanelor care în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic sau al unor masuri administrative cu caracter politic. Recurenții au arătat că prin dislocarea si stabilirea unui domiciliu obligatoriu mamei lor le-au fost încălcate drepturile prevăzute de Constituția în vigoare în acea perioadă. O altă critică formulată vizează principiul egalității in drepturi. Curtea Constituționala prin Decizia nr. 1358/2010 a declarat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1), lit. a), teza întâi, a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferințelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic.

Recurenții susțin că această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale in M. Of. A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor masuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă si irevocabilă, deși petenții au depus cererile in același timp și au urmat aceeași procedură prevăzuta de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.

Au invocat și protecția conferită prin art. I din Protocolul adițional Convenției, care se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum si exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clara a unei autorități publice in conformitate cu legislația națională. Au susținut că, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității in fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, in funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Totodată, au precizat că pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente si prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 13, 19, 23, 24, 25 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 3, 5 și 7 (in Anexa 1), Rezoluția A.P.C.E.

nr. 1096 din 1996 si Rezoluția A.P.C.E. nr. 1481 din 2006. Având în vedere faptul ca legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010 pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă ca începând cu data de 1 ianuarie 2011 prevederile art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicativitatea. Legiuitorul are obligația de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituționale, in armonie cu prevederile constituționale si prevederile tratatelor internaționale la care România este parte pentru ca altfel s-ar crea un vid legislativ. Faptul, ca până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu este imputabil recurenților și nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate in acord cu prevederile constituționale si internaționale.

Au invocat practica neunitară la nivelul Curții de Apel Oradea și faptul că înalta Curte a dat câștig de cauză multor petenții aflați în situații juridice similare, prin care s-au acordat despăgubiri conf. art. 5 alin (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. O altă critică a vizat faptul că deși instanțele de fond au reținut că autoarea recurenților a fost beneficiara Decretului-lege nr. 118/1990, suma pe care mama lor a primit-o până la data decesului acesteia, nu a fost îndestulătoare pentru suferințele acesteia timp de 40 de ani si prejudiciul moral adus, ce nu a fost atenuat prin trecerea timpului. Această suma a fost infima fata de pensiile lunare acordate de Statul Roman revoluționarilor din 1989, pensii in valoare de 3.000 RON/ luna.

Fără a minimaliza aportul adus de aceștia pentru răsturnarea regimului comunist, recurenții consideră că drepturile de care a beneficiat in virtutea Decretului-lege 118/1990 nu au fost suficiente în raport cu suferința deosebita resimțită urmare a măsurilor represive si a abuzului a cărui victima a fost pe o perioadă atât de lungă. Recurenții susțin că întrucât sentința tribunalului a fost pronunțată și motivată conform Deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 si 1360 din 21 octombrie 2010 înainte ca aceste decizii sa fie publicate în M. Of. soluția procesuală este nelegală. Este nelegală și decizia recurată întrucât considerentele conțin argumente ale deciziilor Curții constituționale, anterior menționate.

Au susținut că, având în vedere că prin Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Curtea Constituțională a stabilit că, in lipsa unei legi sau a constatării neconstituționalității legii de către Curtea Constituțională, instanțele judecătorești pot aplica direct dispozițiile Constituției, în speță dispozițiile art. 21 din Constituție și au solicitat ca instanța sa aplice direct dispozițiile Constituției (art. 20 si art. 21) de care depinde soluționarea procesului. Au invocat și accesul liber la justiție, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenție, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum si prin art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Înalta Curte a invocat în ședința publică din 4 mai 2012, ca motiv de ordine publică, incidența în speță a deciziei pronunțate în interesul Legii nr. 12/2011, de către înalta Curte de Casație și Justiție. În primul rând, deși recurenții au invocat și disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestui motiv, astfel că nu poate fi analizat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, inclusiv de motivul de recurs invocat din oficiu, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Critica privitoare la neretroactivitatea legii civile noi și la stabilirea greșită de către instanța de apel a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este fondată.

Aspectul, care interesează prioritar în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. După cum a reținut, în esență, instanța de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 alin. (7) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea 1. Cum decizia în interesul Legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie de la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Raportat și la critica referitoare la faptul că reclamanții sunt titularii unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenție, se constată că în speță nu există un drept definitiv câștigat, câtă vreme, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Astfel, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față. Cât privește critica privind principiile egalității în drepturi și al nediscriminării, nerespectate de instanța de apel, înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale. Izvorul "discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nici o discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație”.

Este vorba, așadar, de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată, însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate. Este adevărat că la data pronunțării soluției de prima instanță nu erau publice deciziile Curții Constituționale, dar această critică fondată nu ar putea atrage decât o casare formală în condițiile în care la data judecării apelului, când reclamanții nu beneficiau de o soluție definitivă, își producea pe deplin efectele decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Prin urmare, având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 3 („Interzicerea torturii”), art. 5 („Dreptul la libertate și la siguranță”) și art. 7 („Nici o pedeapsă fără lege”) și celelalte articole invocate din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin motivele de recurs, înalta Curte constată că acestea constituie temeiuri de drept diferite, care nu a fost invocate ca fundament al acțiunii introductive.

Respectând principiul instituit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat în mod corect, examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei instanțe, neputându-se analiza direct în recurs asupra unor temeiuri juridice diferite de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Instanța nu poate face aplicarea directă a Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, întrucât aceste acte internaționale au valoare de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei și nu forță juridică directă în dreptul intern. Nici faptul că, în cadrul aceleiași curți de apel, s-au pronunțat soluții favorabile persoanelor care au promovat acțiuni similare, nu poate constitui o justificare pentru admiterea prezentului recurs, o astfel de susținere neputând fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Criticile referitoare la faptul că autoarea recurenților, deși beneficiară a Decretului-lege nr. 118/1990, nu a primit o satisfacție suficientă pentru prejudiciul moral deosebit suferit, comparativ și cu alte categorii de victime ale regimului comunist, respectiv revoluționarii din 1989, nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, nu sunt critici de nelegalitate în accepțiunea dispoz. art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, nu vizează considerentele avute în vedere de decizia recurată. Recurenții au mai susținut și că împrejurarea că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în sensul anterior menționat, situație care îi dezavantajează, nu le este imputabilă Critica aceasta nu poate fi, de asemenea, reținută.

Faptul că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, pentru a pune de acord dispozițiile constatate neconstituționale cu prevederile Legii fundamentale, nu poate avea altă finalitate decât cea prevăzută de textul constituțional, respectiv, aceea că, la expirarea termenului, dispozițiile constatate ca nefiind constituționale își încetează efectele. În acest context al analizei, nu se poate pune problema ca această împrejurare să fie imputată în vreun fel reclamanților, dar nici nu poate fi convertită într-un avantaj pentru aceștia, în sensul de a li se aplica în continuare o dispoziție legală declarată neconstituțională, în condițiile în care consecința lipsei de intervenție a legiuitorului în termenul de 45 de zile este clar reglementată chiar în textul constituțional.

Cât privește critica privind dreptul de acces liber la justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Totodată, a arătat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Reclamanții nu au fost condiționați în a sesiza instanța de judecată iar exercitarea drepturilor procesuale nu a fost îngrădită de lege. Faptul ca textul normativ în baza căruia au inițiat demersul judiciar a fost cenzurat de instanța de contencios constituțional nu încalcă prevederile art. 21 din Constituția României si art. 6 C.E.D.O.

întrucât nu este vorba, așa cum s-a arătat anterior, de un drept născut direct în temeiul legii în patrimoniul reclamanților, ci de un drept ce trebuia stabilit de instanță, hotărârea pronunțată urmând a avea efecte constitutive. În pronunțarea deciziei nr. 1358 Curtea Constituțională a constatat, de altfel, că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop. S-a mai constatat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, O.U.G.

nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, și, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 iar textul de lege criticat (declarat ulterior neconstituțional) este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Instanța de contencios constituțional a statuat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia de neconstituționalitate nu încalcă, așadar, dreptul la un proces echitabil și accesul la justiție, deoarece așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de neconstituționalitate, dreptul de acces la tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică. În concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul Legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.

De altfel, aplicarea dispozițiilor art. 329-330 alin. (7) C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece, prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Pentru toate considerentele precedente, Înalta Curte reține că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 astfel că, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții V.M.S. și V.V.A. împotriva deciziei nr. 80/ C din 20 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.