ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6408/2010

La 17 martie 2008, reclamanții Z.I. și B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Pitești, solicitând anularea dispoziției din 2008 și acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție casă de locuit cu trei camere și dependințe situat în Municipiul P., jud. Argeș. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că mama lor, F.E., potrivit declarației din 24 mai 1988, a acceptat să cedeze terenul statului, cu condiția ca materialele rezultate în urma demolării construcției amplasate pe teren să-i fie restituite în vederea valorificării acestora pentru a compensa valoarea pierdută prin acceptarea celor două apartamente atribuite la schimb. Prin sentința nr. 276 din 9 decembrie 2008, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis acțiunea, a anulat dispoziția emisă de pârât și a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 pentru imobilul demolat.

Prin aceeași sentință pârâtul a fost obligat să plătească reclamanților 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că imobilul, compus din teren în suprafață de 600 mp și construcție de 70 mp, situat în Pitești, a aparținut autoarei reclamanților, conform contractului dotal din 18 septembrie 1937 și testamentului întocmit la 11 februarie 1957. Prin declarația din 24 mai 2008, înregistrată la Comitetul Executiv al Consiliului Popular Pitești, autoarea reclamanților a consimțit la cedarea terenului pentru realizarea unor investiții ale Ministerului de Interne și la demolarea construcțiilor aflate pe teren cu condiția recuperării materialelor rezultate în urma demolării în vederea valorificării acestora.

În baza declarației martorului B.V., instanța a reținut că materialele rezultate în urma demolării casei nu au mai fost recuperate de autoarea reclamanților. Tribunalul a reținut totodată că, potrivit hotărârii din 21 august 1991 a Comisiei Județene Argeș, pentru terenul de 600 mp, autoarei reclamanților i-a fost atribuit în compensare, pe un alt amplasament un teren de 500 mp, fiindu-i repartizate și două apartamente din fondul locativ de stat pe care ulterior aceasta le-a cumpărat. În baza celor reținute, tribunalul a constatat că acceptul autoarei cu privire la demolarea casei, în contextual preluării terenului de către stat în perioada comunistă a fost pur formal, că demolarea casei echivalează cu un act de preluare în fapt acesteia, fără respectarea niciunei formalități, motiv pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Primarul Municipiului Pitești. Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 178/A din 14 decembrie 2009, a confirmat sentința tribunalului prin respingerea apelului pârâtului. În esență, instanța de apel a reținut, ca și tribunalul, că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru construcția demolată. Răspunzând criticii din apel potrivit căreia prin declarația din 24 mai 1988 autoarea reclamanților a consimțit la demolarea construcției în vederea executării unor lucrări de investiții, instanța a motivat că din conținutul declarației în discuție nu rezultă că autoarea ar fi fost de acord cu demolarea casei și în plus aceasta nu îmbracă forma autentică, nereprezentând un act de donație către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, Primarul Municipiului Pitești, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul susține că, atât tribunalul, cât și instanța de apel în mod greșit au reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Precizează că potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a)-lit. i) din Legea nr. 10/2001, imobilele construcții care au fost demolate la cererea proprietarului nu intră sub incidența acestei legi. Printr-o altă critică recurentul pârât susține că în mod greșit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât în sarcina sa nu se poate reține culpa procesuală câtă vreme imobilul nu a fost preluat abuziv, ci a fost demolat la cerere, iar dispoziția a fost emisă cu respectarea legii.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri pentru clarificarea despăgubirilor primite pentru terenul în suprafață de 500 mp în litigiu, fiind comunicată de către Primăriei Municipiului Pitești adresa în care se precizează că: „pentru terenul, situat în P., jud. Argeș, în suprafață de 500,00 mp, pe care se afla construcția demolată, numitei F.E. i s-a reconstituit, în compensare, dreptul de proprietate, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin hotărârea din 21 august 1991 a Comisiei Județene Argeș de Aplicare a Legii Fondului Funciar pentru aceeași suprafață de teren de 500,00mp, în zona Calea C.". În aceeași adresă se menționează că terenul în suprafață de 500,00 mp, nu a fost atribuit și în compensarea construcției demolate.

Analizând recursul pârâtului, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente. Instanța de apel a analizat hotărârea prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum și a faptului că declarația din 24 mai 1988 nu are caracterul unui act de donație. Potrivit dispozițiilor art. 800 și art. 813 din C. civ., donația este un act solemn cu titlu gratuit, o liberalitate care presupune existența unui acord de voințe. Or, declarația autoarei reclamanților din 24 mai 1988, înregistrată la fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular Pitești, nu îndeplinește condițiile unui astfel de act juridic. Preluarea imobilului de către stat prin declarație de renunțare la dreptul de proprietate, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, este o preluare fără titlu valabil care nu poate fi reținută ca donație astfel încât nu poate fi exclusă de sub incidența acestei legi.

De altfel, din adresa 6 iulie 1992 eliberată de R.E.G.O.C.O.M. R.A. P. rezultă că pe terenul ce a aparținut autoarei reclamanților s-a edificat sediul Direcției de Politie, în condițiile în care construcția veche fusese demolată. Din perspectiva celor reținute mai sus, instanța de apel în mod corect a reținut caracterul abuziv al preluării imobilului și incidența în cauză a dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Nefondată este și critica vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. Prevederile art. 274 din C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Prin excepție de la regula instituită prin art. 274 din C. proc.

civ., pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată. În înțelesul art. 274 din C. proc. civ., există o culpă procesuală a pârâtului care atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât declanșarea litigiului a fost determinată de atitudinea acestuia care nu a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului. Potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care dispoziția administrativă prin care s-a soluționat notificarea este atacată în justiție de persoana îndreptățită, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la probele din dosar.

În speță, recurentul-pârât nu a adoptat o astfel de poziție procesuală, iar, în cadrul procesului, nu a putut determina respingerea cererii reclamantei, motiv pentru care pârâtul a devenit parte căzută în pretenții, în accepțiunea art. 274 din C. proc. civ., și va suporta cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces pe care reclamanta a doveit că le-a plătit până în această fază procesuală. Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, motiv pentru care recursul este nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurent, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-reclamantă ocazionate de soluționarea recursului, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 600 RON, dovedit cu chitanța din 1 noiembrie 2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului P. împotriva deciziei nr. 178/A din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentul pârât să plătească intimatului reclamant Z.I. 600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2010.