ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6389/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6389/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Arad, Secția civilă, reclamanta D.L. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Ineu, anularea Dispoziției nr. 153/2009

emisă de pârât, prin care i s-a respins cererea de restituire a terenului

intravilan în suprafață de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici,

înscris în CF Ineu, ce a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 540/1973.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a făcut demersuri timp de 6 ani pentru

retrocedarea terenului, dar nu a primit nici un răspuns până în anul 2009, în

condițiile în care a formulat notificare în anul 2003, în temeiul Legii nr. 10/2001,

iar în anul 2005 a reiterat această cerere în temeiul Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr.

307 din 18 iunie 2009, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că anterior emiterii dispoziției

contestate, prin Hotărârea nr. 97/2006, Comisia locală de fond funciar Ineu a

respins cererea reclamantei privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu

motivarea că nu este de competența sa soluționarea unei astfel de cereri,

hotărârea fiind confirmată de Comisia județeană de fond funciar Arad care, prin

Hotărârea nr. 393/2007, a dispus în baza Legii nr. 18/1991, punerea reclamantei

în posesie pentru suprafața de 0,5 ha, respingând solicitarea acesteia privind

restituirea terenului în suprafață de 805 mp situat în intravilan, cu motivarea

că pentru restituirea acestei suprafețe sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

A mai reținut

tribunalul că, fiind vorba de un teren intravilan, legea aplicabilă este Legea nr.

10/2001, iar față de dispozițiile art. 22 din acest act normativ, termenul de

depunere a notificărilor a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare,

prelungit succesiv până în februarie 2002.

Pe de altă parte,

prelungirea termenului prevăzută de Titlul V din Legea nr. 247/2005 a vizat

doar persoanele care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului

funciar ori aceste cereri s-au pierdut sau cu privire la care nu au primit nici

un răspuns.

În plus, notificarea

ar fi trebuit depusă prin executorul judecătoresc, iar nerespectarea termenului

pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Or, reclamanta a

depus cererea după mai mult de 1 an de la momentul expirării termenului, iar prevederile

Legii nr. 247/2005 nu se aplică reclamantei cu privire la dreptul de a depune o

nouă cerere.

Prin decizia nr. 26

din 11 februarie 2010

,

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta D.L.,

a casat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare în fond la

prima instanță.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut că, atât în dosarul administrativ, cât și

în dosarul primei instanțe (fila 122) există notificarea din 12 februarie 2002,

înregistrată la Primăria orașului Ineu, prin care reclamanta, în calitate de

persoană îndreptățită, a solicitat, nu numai retrocedarea a 1 ha de teren agricol, dar și a suprafeței de 805 mp, precizând că va atașa și actele doveditoare în

termenul legal de 18 luni.

Această notificare,

chiar dacă nu este adresată prin intermediul executorului judecătoresc,

identifică fără echivoc terenul revendicat, precum și temeiul legal prin care a

fost expropriat abuziv, alături de mențiunea că se dorește retrocedarea acestei

suprafețe, iar destinatarul este unitatea deținătoare, adică Orașul Ineu,

reprezentat prin primar.

Or, așa cum rezultă

din dispoziția contestată, această notificare a fost complet ignorată de pârât,

care a analizat doar o cerere prin care reclamanta a revenit asupra cererii

inițiale din 12 februarie 2002, respectiv notificarea din 24 martie 2003, care

însă nici ea nu a fost soluționată pe fond, reținându-se că ar fi fost tardiv

formulată în raport cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că nu a

fost expediată prin executorul judecătoresc.

Curtea de apel a

constatat că notificarea nr. 1643/2002 a fost formulată în termenul prevăzut de

art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar în ce privește cerința nerespectării

formalității de expediere a acesteia prin intermediul executorului judecătoresc

s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu sancționează în vreun fel lipsa unui astfel

de demers și nici nu există dubii cu privire la faptul că unitatea deținătoare

a fost înștiințată de contestatoare cu privire la intenția sa de a beneficia de

măsuri reparatorii.

Prin sentința

tribunalului au fost ignorate și dispozițiile deciziei nr. 20/2007 dată în

recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care li se impune instanțelor să soluționeze pe fond

notificările persoanelor îndreptățite, în ipoteza în care se constată că

acestea nu au fost soluționate de autoritățile administrative competente sau au

fost emise decizii/dispoziții de respingere nelegale.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâtul orașul Ineu, prin primar care,

invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

formulează următoarele critici:

Pentru a se putea

vorbi de o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 sunt necesare îndeplinirea

anumitor formalități legale, printre care și aceea a expedierii prin

intermediul executorului judecătoresc, nerespectarea acestei obligații atrăgând

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii, potrivit

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, declarate constituționale prin

Decizia nr. 301/2009 a Curții Constituționale.

Pe de altă parte,

notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată tardiv de reclamantă.

În mod greșit

instanța de apel a reținut în considerentele sale aplicabilitatea în speță a

Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Solicită admiterea

recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului

reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond.

A

nalizând hotărârea

atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Este cert că la data

de 12 februarie 2002 reclamanta a formulat notificare în temeiul prevederilor

Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului intravilan în

suprafață de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici, înscris în CF

Ineu, precizând că va atașa și actele doveditoare în termenul legal de 18 luni.

Această împrejurare

nu poate însemna decât că pretenția persoanei îndreptățite la restituirea

imobilului a fost adusă la cunoștința efectivă a entității cu atribuții în

domeniu, în interiorul termenului prevăzut de lege, situație în care nu se

poate considera că lipsa condiției de formă prevăzută de art. 22 alin. (3)

(fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, respectiv comunicarea notificării prin

intermediul executorului judecătoresc, ar putea conduce la pierderea dreptului

în substanța lui.

Art. 22 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 prevede că notificarea trebuia comunicată prin intermediul

executorului judecătoresc, însă nu este stabilită vreo sancțiune pentru

nerespectarea acestei dispoziții.

Înalta Curte constată

că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

adresată unității deținătoare în altă modalitate decât prin intermediul unui

executor

judecătoresc,

este asimilată notificării, cu condiția ca din cuprinsul ei și actele anexate

să rezulte elementele de identificare ale persoanei îndreptățite, datele de

identificare ale imobilului a cărui restituire se cere, conform art. 21 din

Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât nu există dubii cu

privire la faptul că unitatea deținătoare a fost înștiințată de contestatoare

cu privire la intenția sa de a beneficia de măsuri reparatorii.

De aceea, nu sunt

întemeiate susținerile recurentei în sensul că notificarea formulată de reclamantă

nu produce efecte întrucât nu a fost transmisă prin executorul judecătoresc, iar

intimata nu a respectat termenul prevăzut de art. 22 din lege.

Existând dovada certă

că persoana îndreptățită (intimata) s-a adresat cu cerere persoanei deținătoare

a imobilului (recurenta) în termenul prevăzut de lege, cererea produce toate

efectele, astfel cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată.

Este cu totul excesiv

și de un formalism extrem teza potrivit căreia notificarea expediată în altă

modalitate decât prin intermediul executorului judecătoresc ar avea drept

consecință pierderea de către persoana îndreptățită a posibilității de a mai

acționa în termen pentru a-și valorifica vocația conferită de Legea nr. 10/2001,

în condițiile în care legea specială nu prevede vreo sancțiune pentru

nerespectarea acestei dispoziții.

Față de

considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel de

a casa sentința tribunalului și a trimite cauza tribunalului pentru reluarea

judecății pe fond este legală și temeinică și ca atare, recursul declarat în

cauză se constată nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Ineu, prin primar, împotriva

deciziei civile nr. 26 din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2010.