ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6389/2010

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, Secția civilă, reclamanta D.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul orașului Ineu, anularea Dispoziției nr. 153/2009 emisă de pârât, prin care i s-a respins cererea de restituire a terenului intravilan în suprafață de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici, înscris în CF Ineu, ce a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 540/1973. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a făcut demersuri timp de 6 ani pentru retrocedarea terenului, dar nu a primit nici un răspuns până în anul 2009, în condițiile în care a formulat notificare în anul 2003, în temeiul Legii nr. 10/2001, iar în anul 2005 a reiterat această cerere în temeiul Legii nr. 247/2005.

Prin sentința civilă nr. 307 din 18 iunie 2009, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că anterior emiterii dispoziției contestate, prin Hotărârea nr. 97/2006, Comisia locală de fond funciar Ineu a respins cererea reclamantei privind reconstituirea dreptului de proprietate, cu motivarea că nu este de competența sa soluționarea unei astfel de cereri, hotărârea fiind confirmată de Comisia județeană de fond funciar Arad care, prin Hotărârea nr. 393/2007, a dispus în baza Legii nr. 18/1991, punerea reclamantei în posesie pentru suprafața de 0,5 ha, respingând solicitarea acesteia privind restituirea terenului în suprafață de 805 mp situat în intravilan, cu motivarea că pentru restituirea acestei suprafețe sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

A mai reținut tribunalul că, fiind vorba de un teren intravilan, legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, iar față de dispozițiile art. 22 din acest act normativ, termenul de depunere a notificărilor a fost de 6 luni de la data intrării în vigoare, prelungit succesiv până în februarie 2002. Pe de altă parte, prelungirea termenului prevăzută de Titlul V din Legea nr. 247/2005 a vizat doar persoanele care nu au depus cereri în termenul prevăzut de Legea fondului funciar ori aceste cereri s-au pierdut sau cu privire la care nu au primit nici un răspuns. În plus, notificarea ar fi trebuit depusă prin executorul judecătoresc, iar nerespectarea termenului pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Or, reclamanta a depus cererea după mai mult de 1 an de la momentul expirării termenului, iar prevederile Legii nr. 247/2005 nu se aplică reclamantei cu privire la dreptul de a depune o nouă cerere. Prin decizia nr. 26 din 11 februarie 2010 , Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanta D.L., a casat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare în fond la prima instanță. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, atât în dosarul administrativ, cât și în dosarul primei instanțe (fila 122) există notificarea din 12 februarie 2002, înregistrată la Primăria orașului Ineu, prin care reclamanta, în calitate de persoană îndreptățită, a solicitat, nu numai retrocedarea a 1 ha de teren agricol, dar și a suprafeței de 805 mp, precizând că va atașa și actele doveditoare în termenul legal de 18 luni.

Această notificare, chiar dacă nu este adresată prin intermediul executorului judecătoresc, identifică fără echivoc terenul revendicat, precum și temeiul legal prin care a fost expropriat abuziv, alături de mențiunea că se dorește retrocedarea acestei suprafețe, iar destinatarul este unitatea deținătoare, adică Orașul Ineu, reprezentat prin primar. Or, așa cum rezultă din dispoziția contestată, această notificare a fost complet ignorată de pârât, care a analizat doar o cerere prin care reclamanta a revenit asupra cererii inițiale din 12 februarie 2002, respectiv notificarea din 24 martie 2003, care însă nici ea nu a fost soluționată pe fond, reținându-se că ar fi fost tardiv formulată în raport cu dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și că nu a fost expediată prin executorul judecătoresc.

Curtea de apel a constatat că notificarea nr. 1643/2002 a fost formulată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar în ce privește cerința nerespectării formalității de expediere a acesteia prin intermediul executorului judecătoresc s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu sancționează în vreun fel lipsa unui astfel de demers și nici nu există dubii cu privire la faptul că unitatea deținătoare a fost înștiințată de contestatoare cu privire la intenția sa de a beneficia de măsuri reparatorii. Prin sentința tribunalului au fost ignorate și dispozițiile deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care li se impune instanțelor să soluționeze pe fond notificările persoanelor îndreptățite, în ipoteza în care se constată că acestea nu au fost soluționate de autoritățile administrative competente sau au fost emise decizii/dispoziții de respingere nelegale.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul orașul Ineu, prin primar care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici: Pentru a se putea vorbi de o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 sunt necesare îndeplinirea anumitor formalități legale, printre care și aceea a expedierii prin intermediul executorului judecătoresc, nerespectarea acestei obligații atrăgând pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, declarate constituționale prin Decizia nr. 301/2009 a Curții Constituționale. Pe de altă parte, notificarea în baza Legii nr. 10/2001 a fost formulată tardiv de reclamantă.

În mod greșit instanța de apel a reținut în considerentele sale aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Solicită admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecința menținerii hotărârii instanței de fond. A nalizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: Este cert că la data de 12 februarie 2002 reclamanta a formulat notificare în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a terenului intravilan în suprafață de 805 mp, situat în localitatea Ineu, Str. I. Slavici, înscris în CF Ineu, precizând că va atașa și actele doveditoare în termenul legal de 18 luni.

Această împrejurare nu poate însemna decât că pretenția persoanei îndreptățite la restituirea imobilului a fost adusă la cunoștința efectivă a entității cu atribuții în domeniu, în interiorul termenului prevăzut de lege, situație în care nu se poate considera că lipsa condiției de formă prevăzută de art. 22 alin. (3) (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, respectiv comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc, ar putea conduce la pierderea dreptului în substanța lui. Art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că notificarea trebuia comunicată prin intermediul executorului judecătoresc, însă nu este stabilită vreo sancțiune pentru nerespectarea acestei dispoziții.

Înalta Curte constată că cererea de restituire a unui imobil, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, adresată unității deținătoare în altă modalitate decât prin intermediul unui executor judecătoresc, este asimilată notificării, cu condiția ca din cuprinsul ei și actele anexate să rezulte elementele de identificare ale persoanei îndreptățite, datele de identificare ale imobilului a cărui restituire se cere, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât nu există dubii cu privire la faptul că unitatea deținătoare a fost înștiințată de contestatoare cu privire la intenția sa de a beneficia de măsuri reparatorii. De aceea, nu sunt întemeiate susținerile recurentei în sensul că notificarea formulată de reclamantă nu produce efecte întrucât nu a fost transmisă prin executorul judecătoresc, iar intimata nu a respectat termenul prevăzut de art. 22 din lege.

Existând dovada certă că persoana îndreptățită (intimata) s-a adresat cu cerere persoanei deținătoare a imobilului (recurenta) în termenul prevăzut de lege, cererea produce toate efectele, astfel cum corect s-a reținut prin hotărârea atacată. Este cu totul excesiv și de un formalism extrem teza potrivit căreia notificarea expediată în altă modalitate decât prin intermediul executorului judecătoresc ar avea drept consecință pierderea de către persoana îndreptățită a posibilității de a mai acționa în termen pentru a-și valorifica vocația conferită de Legea nr. 10/2001, în condițiile în care legea specială nu prevede vreo sancțiune pentru nerespectarea acestei dispoziții.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel de a casa sentința tribunalului și a trimite cauza tribunalului pentru reluarea judecății pe fond este legală și temeinică și ca atare, recursul declarat în cauză se constată nefondat și, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Ineu, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 26 din 11 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2010.