ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, secția civilă, la 13 aprilie 2009, reclamanta D.L. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Orașului Ineu, solicitând anularea Dispoziției nr. 153/2009 emise de această autoritate, prin care s-a respins cererea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 805 m.p., situat în localitatea Ineu, str. I.S. nr. 22, înscris în CF nr. 3092, teren expropriat abuziv prin Decretul nr. 540/1973. Prin Sentința civilă nr. 97 din 13 ianuarie 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis plângerea reclamantei D.L., a anulat Dispoziția nr. 153/2009 a Primarului orașului Ineu și a dispus emiterea unei noi dispoziții privind restituirea în natură a suprafeței de 805 m.p.

teren situat în Ineu, județul Arad, str. I.S. nr. 22, înscris în CF 3092 Ineu, iar în situația în care nu se poate restitui în natură, să se dispună plata despăgubirilor conform titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a reținut că, din actele depuse la dosar și din decizia Curții de Apel Timișoara nr. 26/2010, rezultă că petenta D.L. este persoană îndreptățită la restituirea terenului de 805 m.p., situat în orașul Ineu. Notificarea formulată de petentă cu nr. 1043 din 12 februarie 2002 nu a fost soluționată pe fond, fiind stabilit faptul că petenta nu a urmat procedura legală conform Legii nr. 10/2001, respectiv termenul de depunere a notificării și depunerea acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.

Or aceste cerințe au fost îndeplinite, orașul Ineu urmând să soluționeze pe fond cererea. Prin Decizia nr. 175 din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Arad. Instanța de apel a reținut că situația pe care reclamanta D.L. și-a întemeiat pretențiile face, într-adevăr, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și că, în absența unui răspuns în termenul legal din partea persoanei juridice deținătoare, instanța poate proceda ea însăși la analiza, în substanță a solicitării cuprinse în notificare, însă dispoziția instanței trebuie să aibă în vedere particularitatea fiecărui caz pornind, în primul rând, de la titlul cu care statul a preluat imobilul și de la situația lui de fapt.

În cauza de față, rezultă fără putință de tăgadă că imobilul (teren de 805 m.p.) pe care reclamanta D.L. l-a solicitat spre retrocedare a fost preluat de stat în baza Decretului de expropriere nr. 540 din 05 octombrie 1973, fapt cunoscut și menționat de aceasta în toate demersurile de restituire a lui. Într-o atare ipoteză, natura și întinderea măsurilor reparatorii sunt prevăzute în mod expres de art. 11 al Legii nr. 10/2001 și nu de art. 16 al acestei legi, cum în mod constant a susținut reclamanta.

Reclamanta însăși recunoaște că în raport de terenul expropriat statul a îndeplinit scopul acestei operațiuni juridice și a construit o clădire de utilitate publică (internatul Liceului I.), situație în care se putea verifica dacă întregul teren este ocupat de clădire, anexele sale sau de utilitățile publice și servituțile legale care o deservesc sau dacă mai există o parte liberă care poate fi restituită conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, scop în care era oportună expertiza tehnică propusă de instanță pentru identificarea, măsurarea și delimitarea acestei parcele. În egală măsură, tot potrivit aceluiași articol, putea fi stabilită prin expertiză și valoarea de piață a terenului ce nu mai poate fi restituit.

Reclamanta nu a dorit însă să fie administrată această probă, solicitând ca terenul expropriat, cu clădirile edificate pe el, să-i fie restituit integral în natură în condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 1 din Anexa 1 lit. a) a acestei legi. Curtea de apel a constatat că, prin natura procedurii în baza căreia terenul reclamantei a trecut în proprietatea statului (respectiv, expropriere) solicitarea ei nu se încadrează în dispozițiile acestui articol, ci în cele ale art. 11 - astfel cum s-a arătat anterior - art. 16 fiind aplicabil situației în care statul a preluat, cu orice alte titluri decât exproprierea, imobile care au fost apoi destinate unor instituții publice din cele prevăzute în Anexa 2 (de ex.

școli, spitale, clădiri ale administrației, etc.) și care încă aveau această destinație la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ipoteză în care însă nu se încadrează imobilul (terenul) ce face obiectul material al cauzei de față. Deși este adevărată susținerea reclamantei potrivit căreia conform Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite, în ipoteza anulării unei dispoziții/decizii emise de persoana juridică deținătoare în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 instanța de judecată este abilitată ea însăși să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, în cauza de față, natura și întinderea acestor măsuri nu pot fi decise de instanță, în absența unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească situația de fapt actuală a terenului expropriat, probă pe care a pus-o în discuție, dar cu a cărei administrare reclamanta nu a fost de acord.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs petenta D.L., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 3093 din 04 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr. 1471/108/2009*, a admis recursul petentei, a casat decizia recurată și a trimis cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timișoara. Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere considerentele ce succed: Potrivit prevederilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. În speță, instanța de apel a soluționat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situației de fapt și fără să dea eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., conform cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale." Totodată, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele.

De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.". Față de conținutul prevederilor legale enunțate și de particularitățile speței, s-a constatat că respingerea apelului reclamantei cu motivarea că partea s-a opus efectuării unei expertize tehnice judiciare care ar fi lămurit situația de fapt actuală a terenului în litigiu reprezintă o soluționare greșită a pricinii, contrară prevederilor legii. Pe de altă parte, prin acțiunea introductivă reclamanta a atacat Dispoziția nr. 153/2009 a Primarului orașului Ineu, prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ineu, județul Arad, str. I.S.

nr. 22, înscris în CF 3092 Ineu. Având în vedere soluția pronunțată de instanța de fond - Tribunalul Arad, care, admițând plângerea reclamantei și anulând dispoziția nr. 153/2009 a Primarului orașului Ineu, a dispus emiterea unei noi dispoziții pentru stabilirea măsurilor reparatorii (în natură sau în echivalent conform titlului VII din Legea nr. 247/2005) pentru terenul expropriat, instanța de apel a ignorat Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite. Prin această decizie, Înalta Curte a statuat că instanța de judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluționeze pe fond atât contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că "în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului. De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag.

1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.". Or, pentru soluționarea cauzei potrivit Deciziei nr. XX/2007, a cărei aplicare este obligatorie pentru instanței, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara trebuia să dispună, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., administrarea unei expertize tehnice judiciare, probă absolut necesară pentru stabilirea pe deplin a situației de fapt în prezenta speță, la care să se facă o aplicare corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Cum pentru stabilirea situației de fapt s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305 C. proc.

civ., instanța supremă a constatat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, urmând ca instanța de apel să dispună completarea probatoriului prin efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru identificarea, măsurarea și delimitarea terenului în litigiu, precum și pentru a se verifica dacă acesta este liber sau este ocupat de construcții și/sau afectat de amenajări/utilități de interes public. Instanța supremă a conchis că după administrarea expertizei tehnice judiciare, prin coroborarea întregului material probator existent la dosarul cauzei, instanța de trimitere va stabili pe deplin situația de fapt, la care va face aplicarea dispozițiilor legale incidente și, drept urmare, va soluționa pricina pe fond, dispunând măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce pot fi acordate reclamantei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 septembrie 2013. În apel s-a dispus efectuarea unei expertize topografice, potrivit îndrumărilor date prin decizia de casare. Prin Decizia civilă nr. 70 A din 21 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de reclamantă și a modificat în parte sentința apelată în sensul că a admis acțiunea, a anulat Dispoziția nr. 153/2009 emisă de Primarul Orașului Ineu și a dispus restituirea suprafeței de 563 m.p. teren, notate cu literele A G H L M A, conform planului de situație anexă la raportul de expertiză, ce face parte integrantă din decizie. S-a constatat dreptul petentei la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferența de teren nerestituită în suprafață de 242 m.p.

S-au respins în rest pretențiile reclamantei și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligat pârâtul la 2194 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul teren în suprafață de 805 m.p., înscris în CF 3092 Ineu, a fost preluat în mod abuziv de către Statul Român, în baza Decretului de expropriere nr. 540 din 5 octombrie 1973, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001. S-a constatat că o suprafață de 563 m.p.

este liberă de utilități, amenajări de interes public sau alte lucrări (respectiv suprafața notată cu literele A G H L M A în planul de situație anexă la raportul de expertiză), iar prin răspunsul la obiecțiunile formulate de Primăria Orașului Ineu s-a precizat că șeful Serviciului Urbanism, R.S., prezent la efectuarea constatărilor și măsurătorilor, a arătat că nu este în stare de funcționare clădirea amplasată pe acest teren și că nu există autorizație de construcție pentru căminul de pompare a apelor uzate, aspect ce reiese și din adresa cu nr. 1345 din 31 octombrie 2014 emisă de Primăria Orașului Ineu. Pe de altă parte, s-a constatat că starea de degradare în care se află clădirea stație de pompare aflată pe terenul în litigiu reiese și din fotografiile depuse la dosar de reclamantă.

S-a considerat că se impune în rest respingerea pretențiilor reclamantei privind acordarea de daune materiale și morale, fiind cereri noi, formulate prima dată în apel cu încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul Orașul Ineu prin primar, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând respingerea capătului de cerere privind restituirea în natură a parcelei de teren în suprafață de 563 m.p. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 republicată, (art. 10 alin. (1), (2) și (3)) și a Legii nr. 165/2003. Recurentul a susținut că, așa cum a arătat și în obiecțiunile la raportul de expertiză, pe terenul delimitat cu literele A G H L M A conform raportului de expertiză, sunt edificate construcții și instalații tehnico-edilitare, respectiv rețele de canalizare ce deservesc Liceul Industrial M.V.

și străzile I.S., L. și D., rețele edificate în parte înainte de 1 ianuarie 1990 și în parte după 1 ianuarie 1990, acestea din urmă cu autorizație de construire. De asemenea, s-a arătat că pe terenul în discuție se situează construcția fostei stații de pompare cu instalație electrică, supraedificat construit înainte de 1 ianuarie 1990, respectiv odată cu construirea ansamblului Liceului M.V., în anii 1970, și o fosă septică cu două cămine de vizitare. S-a învederat că aceste construcții sunt, prin natura și destinația lor, de utilitate publică, fiind astfel exceptate de la restituirea în natură și că instanța de apel a dat dovadă de o înțelegere greșită a normelor legale care guvernează probele, substituindu-se expertului și dând ea însăși răspuns la obiecțiuni și interpretând fotografiile.

Intimata reclamantă D.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea recursului, pârâtul a depus la dosar procesele verbale din 28 octombrie 2010 și 30 septembrie 2010 privind recepția lucrărilor de canalizare menajeră și pluvială în cadrul proiectului Ecomanagement Ineu - proiect pentru implementarea unui sistem eficient de gestionare a apelor uzate, precum și procesele verbale din 4 septembrie 1975 și 2 octombrie 1975, încheiate în ședința Comandamentului privind investițiile la nivel orășenesc pentru lucrările nominalizate în conformitate cu Dispoziția nr. 366 din 23 iunie 1975 a prim-vicepreședintelui Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Județului Arad.

Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Având în vedere situația de fapt constatată prin raportul de expertiză topografică efectuat potrivit îndrumărilor de casare, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, reținând că terenul de 563 m.p. (notat în schița anexă la raport cu literele A G H L M A) este liber de utilități și amenajări de interes public, putând fi restituit reclamantei.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a avut în vedere și răspunsul la obiecțiunile formulate de Primăria Orașului Ineu în sensul că nu există o autorizație de construcție pentru căminul de pompare a apelor uzate, situat pe latura GH, situație confirmată la momentul efectuării constatărilor și măsurătorilor de șeful Serviciului de urbanism, dl. R.S. Adresa Primăriei Orașului Ineu nr. 1345 din 31 ianuarie 2014 a menționat în același sens că din anul 1990 și până în prezent nu s-a eliberat autorizație de construcție pentru rețele de apă - canal, pentru imobilul înscris în CF nr. 302519 Ineu. Curtea va reține că sunt nefondate criticile recurentului pârât în sensul că rețelele de canalizare ce deservesc Liceul M.V.

au fost parțial edificate cu autorizație de construcție (cele de după 1 ianuarie 1990), având în vedere că aceste susțineri nu au fost dovedite. Sub acest aspect, în lipsa unor autorizații de construire, înscrisurile depuse în susținerea recursului sunt lipsite de relevanță, fiind, totodată, infirmate de adresa nr. 427 din 13 mai 2014 emisă de Liceul M.V. Ineu, în care se precizează că noua construcție "fosă cu sistem de recirculare", edificată în anul 2012 - 2013 nu afectează grădina familiilor D. și B. Criticile vizând stabilirea unei alte situații de fapt decât cea constatată prin expertiza efectuată în rejudecarea apelului nu vor fi analizate întrucât nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., în condițiile abrogării pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Ineu prin primar împotriva Deciziei nr. 70/A din 21 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2014. Procesat de GGC - AM