ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2878/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad,

secția civilă, la 13 aprilie 2009, reclamanta D.L. a chemat în judecată pe

pârâta Primăria Orașului Ineu, solicitând anularea Dispoziției nr. 153/2009

emise de această autoritate, prin care s-a respins cererea de reconstituire a

dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 805 m.p., situat în

localitatea Ineu, str. I.S. nr. 22, înscris în CF nr. 3092, teren expropriat

abuziv prin Decretul nr. 540/1973.

Prin Sentința civilă

nr. 97 din 13 ianuarie 2012, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis plângerea

reclamantei D.L., a anulat Dispoziția nr. 153/2009 a Primarului orașului Ineu

și a dispus emiterea unei noi dispoziții privind restituirea în natură a

suprafeței de 805 m.p. teren situat în Ineu, județul Arad, str. I.S. nr. 22,

înscris în CF 3092 Ineu, iar în situația în care nu se poate restitui în

natură, să se dispună plata despăgubirilor conform titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Tribunalul a reținut

că, din actele depuse la dosar și din decizia Curții de Apel Timișoara nr.

26/2010, rezultă că petenta D.L. este persoană îndreptățită la restituirea

terenului de 805 m.p., situat în orașul Ineu. Notificarea formulată de petentă

cu nr. 1043 din 12 februarie 2002 nu a fost soluționată pe fond, fiind stabilit

faptul că petenta nu a urmat procedura legală conform Legii nr. 10/2001,

respectiv termenul de depunere a notificării și depunerea acesteia prin

intermediul executorului judecătoresc.

Or aceste cerințe au

fost îndeplinite, orașul Ineu urmând să soluționeze pe fond cererea.

Prin Decizia nr. 175

din 23 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Arad.

Instanța de apel a

reținut că situația pe care reclamanta D.L. și-a întemeiat pretențiile face,

într-adevăr, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și că, în absența

unui răspuns în termenul legal din partea persoanei juridice deținătoare,

instanța poate proceda ea însăși la analiza, în substanță a solicitării

cuprinse în notificare, însă dispoziția instanței trebuie să aibă în vedere

particularitatea fiecărui caz pornind, în primul rând, de la titlul cu care

statul a preluat imobilul și de la situația lui de fapt.

În cauza de față,

rezultă fără putință de tăgadă că imobilul (teren de 805 m.p.) pe care

reclamanta D.L. l-a solicitat spre retrocedare a fost preluat de stat în baza

Decretului de expropriere nr. 540 din 05 octombrie 1973, fapt cunoscut și

menționat de aceasta în toate demersurile de restituire a lui.

Într-o atare ipoteză,

natura și întinderea măsurilor reparatorii sunt prevăzute în mod expres de art.

11 al Legii nr. 10/2001 și nu de art. 16 al acestei legi, cum în mod constant a

susținut reclamanta.

Reclamanta însăși

recunoaște că în raport de terenul expropriat statul a îndeplinit scopul acestei

operațiuni juridice și a construit o clădire de utilitate publică (internatul

Liceului I.), situație în care se putea verifica dacă întregul teren este

ocupat de clădire, anexele sale sau de utilitățile publice și servituțile

legale care o deservesc sau dacă mai există o parte liberă care poate fi

restituită conform art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, scop în care era

oportună expertiza tehnică propusă de instanță pentru identificarea, măsurarea

și delimitarea acestei parcele.

În egală măsură, tot

potrivit aceluiași articol, putea fi stabilită prin expertiză și valoarea de

piață a terenului ce nu mai poate fi restituit.

Reclamanta nu a dorit

însă să fie administrată această probă, solicitând ca terenul expropriat, cu

clădirile edificate pe el, să-i fie restituit integral în natură în condițiile

art. 16 din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 1 din Anexa 1 lit. a) a acestei legi.

Curtea de apel a

constatat că, prin natura procedurii în baza căreia terenul reclamantei a

trecut în proprietatea statului (respectiv, expropriere) solicitarea ei nu se

încadrează în dispozițiile acestui articol, ci în cele ale art. 11 - astfel cum

s-a arătat anterior - art. 16 fiind aplicabil situației în care statul a

preluat, cu orice alte titluri decât exproprierea, imobile care au fost apoi

destinate unor instituții publice din cele prevăzute în Anexa 2 (de ex. școli,

spitale, clădiri ale administrației, etc.) și care încă aveau această

destinație la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ipoteză în care

însă nu se încadrează imobilul (terenul) ce face obiectul material al cauzei de

față.

Deși este adevărată

susținerea reclamantei potrivit căreia conform Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție București - Secțiile Unite, în ipoteza anulării

unei dispoziții/decizii emise de persoana juridică deținătoare în procedura

administrativă a Legii nr. 10/2001 instanța de judecată este abilitată ea

însăși să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, în cauza

de față, natura și întinderea acestor măsuri nu pot fi decise de instanță, în

absența unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească situația de

fapt actuală a terenului expropriat, probă pe care a pus-o în discuție, dar cu

a cărei administrare reclamanta nu a fost de acord.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs petenta D.L., iar Înalta Curte de Casație și

Justiție, prin Decizia nr. 3093 din 04 iunie 2013, pronunțată în dosarul nr.

1471/108/2009*, a admis recursul petentei, a casat decizia recurată și a trimis

cauza pentru rejudecare la Curtea de Apel Timișoara.

Pentru a pronunța

această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere

considerentele ce succed:

Potrivit prevederilor

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra

fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai cu

scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin

stabilite.

În speță, instanța de

apel a soluționat cauza fără să procedeze la stabilirea pe deplin a situației

de fapt și fără să dea eficiență dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., conform cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului

în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale."

Totodată, potrivit

art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Dacă probele propuse nu sunt

îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune

ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu,

să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le

poate ordona chiar dacă părțile se împotrivesc.".

Față de conținutul

prevederilor legale enunțate și de particularitățile speței, s-a constatat că

respingerea apelului reclamantei cu motivarea că partea s-a opus efectuării

unei expertize tehnice judiciare care ar fi lămurit situația de fapt actuală a

terenului în litigiu reprezintă o soluționare greșită a pricinii, contrară

prevederilor legii.

Pe de altă parte,

prin acțiunea introductivă reclamanta a atacat Dispoziția nr. 153/2009 a

Primarului orașului Ineu, prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Ineu, județul Arad, str.

I.S. nr. 22, înscris în CF 3092 Ineu.

Având în vedere

soluția pronunțată de instanța de fond - Tribunalul Arad, care, admițând

plângerea reclamantei și anulând dispoziția nr. 153/2009 a Primarului orașului

Ineu, a dispus emiterea unei noi dispoziții pentru stabilirea măsurilor

reparatorii (în natură sau în echivalent conform titlului VII din Legea nr.

247/2005) pentru terenul expropriat, instanța de apel a ignorat Decizia nr.

XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secții Unite.

Prin această decizie,

Înalta Curte a statuat că instanța de judecată, în aplicarea art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, este competentă să soluționeze pe fond atât contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, cât și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În motivarea acestei

soluții, instanța supremă a reținut că "în raport cu spiritul

reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței

judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea

procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii, ca

inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării

cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care

România a devenit parte.".

Or, pentru

soluționarea cauzei potrivit Deciziei nr. XX/2007, a cărei aplicare este

obligatorie pentru instanței, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., Curtea

de Apel Timișoara trebuia să dispună, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

administrarea unei expertize tehnice judiciare, probă absolut necesară pentru

stabilirea pe deplin a situației de fapt în prezenta speță, la care să se facă

o aplicare corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale.

Cum pentru stabilirea

situației de fapt s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice

de specialitate, probă incompatibilă cu structura recursului, potrivit art. 305

C. proc. civ., instanța supremă a constatat că se impune admiterea recursului,

casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

apel, urmând ca instanța de apel să dispună completarea probatoriului prin

efectuarea unei expertize tehnice judiciare pentru identificarea, măsurarea și

delimitarea terenului în litigiu, precum și pentru a se verifica dacă acesta

este liber sau este ocupat de construcții și/sau afectat de amenajări/utilități

de interes public.

Instanța supremă a

conchis că după administrarea expertizei tehnice judiciare, prin coroborarea

întregului material probator existent la dosarul cauzei, instanța de trimitere

va stabili pe deplin situația de fapt, la care va face aplicarea dispozițiilor

legale incidente și, drept urmare, va soluționa pricina pe fond, dispunând

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce pot fi acordate

reclamantei.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 27 septembrie 2013.

În apel s-a dispus

efectuarea unei expertize topografice, potrivit îndrumărilor date prin decizia

de casare.

Prin Decizia civilă

nr. 70 A din 21 mai 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis

apelul declarat de reclamantă și a modificat în parte sentința apelată în

sensul că a admis acțiunea, a anulat Dispoziția nr. 153/2009 emisă de Primarul

Orașului Ineu și a dispus restituirea suprafeței de 563 m.p. teren, notate cu literele

A G H L M A, conform planului de situație anexă la raportul de expertiză, ce

face parte integrantă din decizie.

S-a constatat dreptul

petentei la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 165/2013, pentru diferența de

teren nerestituită în suprafață de 242 m.p.

S-au respins în rest

pretențiile reclamantei și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligat

pârâtul la 2194 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că imobilul teren în

suprafață de 805 m.p., înscris în CF 3092 Ineu, a fost preluat în mod abuziv de

către Statul Român, în baza Decretului de expropriere nr. 540 din 5 octombrie

1973, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că o

suprafață de 563 m.p. este liberă de utilități, amenajări de interes public sau

alte lucrări (respectiv suprafața notată cu literele A G H L M A în planul de

situație anexă la raportul de expertiză), iar prin răspunsul la obiecțiunile formulate

de Primăria Orașului Ineu s-a precizat că șeful Serviciului Urbanism, R.S.,

prezent la efectuarea constatărilor și măsurătorilor, a arătat că nu este în

stare de funcționare clădirea amplasată pe acest teren și că nu există

autorizație de construcție pentru căminul de pompare a apelor uzate, aspect ce

reiese și din adresa cu nr. 1345 din 31 octombrie 2014 emisă de Primăria

Orașului Ineu.

Pe de altă parte, s-a

constatat că starea de degradare în care se află clădirea stație de pompare

aflată pe terenul în litigiu reiese și din fotografiile depuse la dosar de

reclamantă.

S-a considerat că se

impune în rest respingerea pretențiilor reclamantei privind acordarea de daune

materiale și morale, fiind cereri noi, formulate prima dată în apel cu

încălcarea dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs pârâtul Orașul Ineu prin primar, criticând-o ca

nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând

respingerea capătului de cerere privind restituirea în natură a parcelei de

teren în suprafață de 563 m.p.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a invocat încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr.

10/2001 republicată, (art. 10 alin. (1), (2) și (3)) și a Legii nr. 165/2003.

Recurentul a susținut

că, așa cum a arătat și în obiecțiunile la raportul de expertiză, pe terenul

delimitat cu literele A G H L M A conform raportului de expertiză, sunt

edificate construcții și instalații tehnico-edilitare, respectiv rețele de

canalizare ce deservesc Liceul Industrial M.V. și străzile I.S., L. și D.,

rețele edificate în parte înainte de 1 ianuarie 1990 și în parte după 1

ianuarie 1990, acestea din urmă cu autorizație de construire. De asemenea, s-a

arătat că pe terenul în discuție se situează construcția fostei stații de

pompare cu instalație electrică, supraedificat construit înainte de 1 ianuarie

1990, respectiv odată cu construirea ansamblului Liceului M.V., în anii 1970,

și o fosă septică cu două cămine de vizitare.

S-a învederat că

aceste construcții sunt, prin natura și destinația lor, de utilitate publică,

fiind astfel exceptate de la restituirea în natură și că instanța de apel a dat

dovadă de o înțelegere greșită a normelor legale care guvernează probele,

substituindu-se expertului și dând ea însăși răspuns la obiecțiuni și

interpretând fotografiile.

Intimata reclamantă

D.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

În susținerea

recursului, pârâtul a depus la dosar procesele verbale din 28 octombrie 2010 și

30 septembrie 2010 privind recepția lucrărilor de canalizare menajeră și

pluvială în cadrul proiectului Ecomanagement Ineu - proiect pentru

implementarea unui sistem eficient de gestionare a apelor uzate, precum și

procesele verbale din 4 septembrie 1975 și 2 octombrie 1975, încheiate în

ședința Comandamentului privind investițiile la nivel orășenesc pentru

lucrările nominalizate în conformitate cu Dispoziția nr. 366 din 23 iunie 1975

a prim-vicepreședintelui Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Județului Arad.

Examinând criticile

invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Având în vedere

situația de fapt constatată prin raportul de expertiză topografică efectuat

potrivit îndrumărilor de casare, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ.,

curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr.

10/2001, reținând că terenul de 563 m.p. (notat în schița anexă la raport cu

literele A G H L M A) este liber de utilități și amenajări de interes public,

putând fi restituit reclamantei.

Pentru a ajunge la

această concluzie, instanța de apel a avut în vedere și răspunsul la

obiecțiunile formulate de Primăria Orașului Ineu în sensul că nu există o

autorizație de construcție pentru căminul de pompare a apelor uzate, situat pe

latura GH, situație confirmată la momentul efectuării constatărilor și

măsurătorilor de șeful Serviciului de urbanism, dl. R.S.

Adresa Primăriei

Orașului Ineu nr. 1345 din 31 ianuarie 2014 a menționat în același sens că din

anul 1990 și până în prezent nu s-a eliberat autorizație de construcție pentru

rețele de apă - canal, pentru imobilul înscris în CF nr. 302519 Ineu.

Curtea va reține că

sunt nefondate criticile recurentului pârât în sensul că rețelele de canalizare

ce deservesc Liceul M.V. au fost parțial edificate cu autorizație de

construcție (cele de după 1 ianuarie 1990), având în vedere că aceste susțineri

nu au fost dovedite.

Sub acest aspect, în

lipsa unor autorizații de construire, înscrisurile depuse în susținerea

recursului sunt lipsite de relevanță, fiind, totodată, infirmate de adresa nr.

427 din 13 mai 2014 emisă de Liceul M.V. Ineu, în care se precizează că noua

construcție "fosă cu sistem de recirculare", edificată în anul 2012 -

2013 nu afectează grădina familiilor D. și B.

Criticile vizând

stabilirea unei alte situații de fapt decât cea constatată prin expertiza

efectuată în rejudecarea apelului nu vor fi analizate întrucât nu se

circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în

condițiile abrogării pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în

recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Orașul Ineu prin primar împotriva

Deciziei nr. 70/A din 21 mai 2014 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2014.

Procesat de GGC - AM