ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 723/2015

Asupra cauzei de față, reține următoarele: Prin Decizia nr. 191 din 21 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 1352 din 07 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. În motivarea acestei soluții, instanța de recurs a reținut că temeiul de drept indicat de către contestator este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, abrogate la data sesizării instanței de judecată, 24 aprilie 2014, prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, motiv pentru care instanța a avut în vedere dispozițiile acestei din urmă legi, în vigoare la data formulării acțiunii.

Instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 153 lit. g), art. 155 și art 156 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care se completează cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privmd C. proc. civ., din care a rezultat că decizia recurată este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului. Prin aceeași decizie Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul L.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 1352 din 07 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin careafostrespinsăcainadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

În motivarea soluției de respingere, instanța de recurs a reținut că termenul de declarare al recursului este unul procesual de 48 de ore, care începe să curgă de la pronunțare. Din verificarea lucrărilor Dosarului nr. 16406/3/2013 al Curții de Apel București, secția VII a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a constatat că prin decizia recurată pronunțată la data 07 octombrie 2014, cererea contestatorului de sesizare a Curții Constituționale a fost respinsă, ca inadmisibilă. În aplicarea prevederilor legale redate, a reieșit că termenul pentru exercitarea recursului împotriva soluției Curții de Apel București în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 83 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ. curge de la data pronunțării deciziei, termenul împlimndu-se la data de 09 octombrie 2014. Din ștampila aplicată pe plicul care a însoțit cererea de recurs și aflat la fila 11 a dosarului de recurs, reiese că acesta a fost exercitat și motivat la data de 17 octombrie 2014, deci peste termenul legal. Împotriva acestei decizii contestatorul L.D.C. a formulat, la data de 9 februarie 2015, contestație în anulare. În motivare, contestatorul a susținut că soluția pronunțată este "rezultatul unei erori materiale, pentru că instanța de judecată nu a ținut cont de stagiul de cotizare, care este de 32/6 ani. De asemenea, a arătat și că instanța a omis să cerceteze unul din motivele de casare invocat de recurentul reclamant, cel referitor la inexistența autorității de lucru judecat.

A susținut și că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, deoarece se încalcă normele europene în materie. A mai arătat și că Legea nr. 76/2012 este neconstituțională, excepția de neconstituționalitate invocată anterior în fața instanțelor de judecată era întemeiată, fiind greșit respinsă, câtă vreme contestatorul este discriminat de prevederile acestui act normativ. În drept, contestația în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Analizând contestația în anulare, instanța reține următoarele: Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte a reținut că prin contestația în anulare contestatorul și-a exprimat nemulțumirea cu privire la constituționalitatea prevederilor Legii nr. 76/2012.

În prezenta speță, contestatorul a invocat excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 76/2012 în faza procesuală a apelului. Astfel, prin Decizia civilă nr. 1352 din 07 octombrie 2014 Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamant privind sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate, cu motivarea că textele invocate ca neconstituționale, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză. Recursul declarat de contestator împotriva acestei soluții a fost respins, ca tardiv, prin decizia nr. 191 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Așadar, Înalta Curte a apreciat că nemulțumirile contestatorului referitoare Ia neconstituționalitatea Legii nr. 76/2012 vizează, în realitate, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu această excepție.

Asupra fondului litigiului dedus judecății, Înalta Curte a reținut că, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care este temeiul de drept al contestației în anulare formulate în cauză, „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale". În cuprinsul cererii sale, contestatorul a arătat că soluția pronunțată în recurs este greșită, deoarece instanța nu a ținut cont de stagiul de cotizare, care este de 32/6 ani. Analizând dacă această critică constituie o greșeală materială, în accepțiunea art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menționat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin - confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției. Așadar, art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. Având în vedere cele arătate mai sus, Înalta Curte constată ca, în speța de față, criticile formulate nu se încadrează motivelor contestației în anulare, contestatorul criticând, în realitate, administrarea și interpretarea probelor, precum și soluția instanței de recurs.

Contestatorul a mai susținut și că instanța a omis să cerceteze, unul din' motivele de casare invocat, respectiv cel referitor la inexistența autorității de lucru judecat, critică ce se circumscrie motivului de contestație în anulare, prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. Înalta Curte reține că reclamantul L.D.C. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1352 din 07 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care în mod greșit instanța a reținut îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, și a păstrat soluția tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat A susținut și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor C. civ., în speță a art. 1201 C. civ. privind excepția autorității de lucru judecat. Instanța de recurs a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul L.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 1352 din 07 octombrie 2014 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a VlI-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Așadar, Înalta Curte va reține că instanța de recurs nu a omis să cerceteze motivele de recurs formulate de reclamant, ci că, față de soluția pronunțată în cauză, nu s-a mai impus cercetarea acestora. Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulata de contestatorul L.D.C. împotriva Deciziei civile nr. 191 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2015.