ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 111/2015

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea din data de 19 martie 2014

reclamantul R.A., ofițer activ în cadrul M.A.N., a solicitat în contradictoriu

cu pârâții M.A.N.-București, în numele și pentru U.M. X Ploiești, Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.P.N., U.M. X Ploiești anularea Deciziei

de imputare nr. A/3115 din 19 iunie 2013 emisă de comandantul I.J.M. Ploiești,

consemnată în Ordinul de zi pe unitate din 19 iunie 2013 și procesului-verbal

de cercetare administrativă din 17 iunie 2013 prin care s-a înregistrat paguba

la U.M. X Craiova și a actelor subsecvente acesteia respectiv Hotărârea de

soluționare a contestației din 5 august 2013 precum, Decizia administrativ

jurisdicțională nr. 156/CJ/921/2013 din 2 octombrie 2013 și exonerarea sa de la

plata sumei de 17.926,24 lei.

Curtea de Apel Craiova,

secția contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 191 din 30 mai 2014

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova,

Secția conflicte de muncă.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea a reținut că obiectul litigiului - anularea unei decizii de

imputație - constituie un conflict de drepturi în sensul art. 5 din Legea nr. 168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă.

Potrivit acestui act

normativ, respectiv art. 72, instanța de drept comun competentă să soluționeze conflictul

de drepturi, este tribunalul în circumscripția căruia își are sediul unitatea cea

emis decizia de imputare.

Curtea a statuat că,

întrucât aceste dispoziții sunt abrogate, devin incidente în cauză dispozițiile

art. 208 și urm. din Legea privind dialogul social nr. 62/2011, conform cărora

cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se

adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul

de muncă reclamantul.

Învestit prin

declinare, Tribunalul Prahova, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 2251

din 9 octombrie 2014 a admis excepția necompetenței sale materiale și

teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Constatând ivit

conflictul negativ de competență între cele două instanțe, a suspendat judecata

cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți, pentru regulator de

competență.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că temeiul juridic al cererii introductive

formulate de reclamantul R.A. este O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea

materială a militarilor.

Din analiza

dispozițiilor acestui act normativ rezultă că legiuitorul a instituit două faze

de contestare administrativă a deciziilor de imputare: o primă fază în care se

poate contesta decizia de imputare, recurs administrativ ce se soluționează de

comandantul sau șeful care a emis decizia contestată și o a doua fază,

reprezentată de plângerea formulată împotriva soluției recursului

administrativ, plângere soluționată printr-o hotărâre definitivă de Comisia de

jurisdicție a imputațiilor care figurează la nivelul ministerului de resort.

Tribunalul a mai

reținut că hotărârea pronunțată de Comisia de jurisdicție a imputațiilor are

natura juridică a unui act administrativ jurisdicțional, comisia realizând o

activitate de jurisdicție administrativă specială. Această hotărâre se poate

ataca, de cel lezat într-un drept legitim, la instanța judecătorească

competentă.

Astfel, prin raportare

la art. 6 din Legea nr. 554/2004 și având în vedere rangul central al Comisiei

de jurisdicție a imputațiilor, tribunalul a considerat că instanța competentă

să soluționeze litigiul este Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, în temeiul art. 96 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art.

10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în

baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 30 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea

materială a militarilor, p

ersoana care consideră că

imputarea sau reținerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii,

precum și cea care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în

realitate nu datorează, parțial sau total, suma pretinsă de unitate poate face

contestație, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a

deciziei de imputare sau de la data semnării angajamentului de plată, iar

potrivit alin. (2)

contestațiile se depun la unitatea

care are în evidență debitul și se soluționează de comandantul sau șeful care a

emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea

administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată.

Contestația

se soluționează printr-o hotărâre care poate fi atacată, așa cum prevăd dispoz.

art. 31 alin. (1) din actul normativ anterior menționat, prin plângere ce se

soluționează de către Comisia de jurisdicție a imputațiilor prin hotărâre

definitivă - alin. (4).

Este de

reținut că Tribunalul Prahova a apreciat corect că

hotărârea definitivă,

potrivit art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 are caracterul unui act

administrativ jurisdicțional adoptat într-o activitate de jurisdicție specială.

După parcurgerea

acestei proceduri jurisdicționale speciale, cel ce se consideră lezat într-un

drept legitim poate ataca hotărârea definitivă a Comisiei de jurisdicție a

imputațiilor în fața instanțelor judecătorești competente, așa cum prevăd

dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998.

În aprecierea

sintagmei „ instanță judecătorească competentă” se reține că dispozițiile art.

43 din O.G. nr. 121/1998 nu prevăd în mod explicit care este instanța

competentă să soluționeze contestația formulată de persoanele

interesate, norma legală în discuție fiind una de trimitere la dreptul

comun în materie, care este Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din acest din urmă act normativ, orice persoană care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate

publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul

legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a

interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul

legitim poate fi atât privat, cât și public.

De asemenea, conform

dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în

fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții,

datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei,

se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede

altfel."

Așadar,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau

juridice și administrația publică determină, în mod necesar,

existența unor reguli imperative în privința competenței

instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție

instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după

caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice și, respectiv, criteriul valoric.

În cauza de față

este aplicabil criteriul rangului autorității emitente a actului

administrativ contestat.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel central, competența de soluționare a

cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a curții

de apel, competența de soluționare a litigiului de față fiind determinată de rangul

central al Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, care a pronunțat Decizia administrativ-jurisdicțională

nr. 156/CJ/921/2013 din 2 octombrie 2013, comisie ce funcționează în cadrul M.A.N.

În

consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate

cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2015.