ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3302/2014

Asupra

contestației în anulare de față,

Din examinarea

actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 68 din 16

ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC R. SA

Bârlad împotriva deciziei nr. 226 de la 5 decembrie 2012, pronunțată de Curtea

de Apel lași, secția civilă, motivat de următoarele considerente:

S-a reținut că

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

pentru un teren care nu s-a aflat nici în posesia și nici în proprietatea

societății beneficiare nu justifică admiterea acțiunii în evicțiune întemeiate

pe dispozițiile art. 1491, 1492 și 1503 C. civ., certificatul de atestare a

dreptului de proprietate fiind un act administrativ și nu un contract de

societate așa cum afirmă recurenta.

Instanța a mai

reținut că generalizarea obligației de despăgubire contravine dispozițiilor din

legislația privatizării societăților comerciale la care statul a fost acționar,

pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) neavând calitatea de proprietar al bunurilor

din patrimonial acestora, ci de acționar în numele statului la aceste

societăți; bunurile din patrimoniul societății recurente au fost și rămân

proprietatea acesteia, pârâta neputând transmite dreptul de proprietate asupra

acestora potrivit principiului nemo ad alinem trasfere potest quam ipse habet.

Ceea ce a

vândut pârâta A.A.A.S. (fosta A.V.A.S. ) a fost pachetul de acțiuni și nu

bunuri imobile, astfel încât nu poate fi vorba de existența unei obligații de

garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile, care aparțin

societății privatizate.

Cu privire la

susținerile recurentei privind culpa pârâților în anularea certificatului de

atestare a dreptului de proprietate și dovada dobândirii unui drept legal de

proprietate asupra terenului s-a reținut că instanțele de fond și de apel, în

mod corect, au dat eficiență principiului autorității de lucru judecat al

hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care a fost anulat

parțial actul administrativ anterior menționat, nefiind posibilă reanalizarea

acestor aspecte.

Împotriva

Deciziei nr. 68 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a ll-a civilă, a fost formulată contestație în anulare de

către contestatoarea SC R. SA Bârlad solicitând în temeiul art. 318 teza a ll-a

admiterea contestației în anularea specială, retractarea deciziei contestate,

rejudecarea recursului, admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei

instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință

admiterea acțiunii formulate de contestatoare și a obligării în solidar a

pârâților Statul Român și A.A.A.S. la plata sumei de 1.760.000 euro cu titlu de

despăgubiri pentru evicțiune.

În motivarea

contestației se arată că instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre

motivele de recurs invocate, fiind astfel încălcate prevederile art. 318 teza a

lI-a C. proc. civ..

Contestatoarea

arată că omisiunea cercetării unora dintre motivele de nelegalitate a îmbrăcat

două forme. Pe de o parte, în privința unora dintre motivele invocate, se poate

sesiza o omisiune explicită, asumată, a analizării unora dintre motivele de

nelegalitate, iar pe da altă parte, în ceea ce privește alte motive de

nelegalitate, această omisiune este abil mascată, escamotată, prin referiri la

chestiuni cu totul tangențiale problematicii juridice a speței sau prin

referiri la aspecte vădit irelevante pentru corecta soluționare a recursului.

Recurenta arată

că a invocat 5 motive de nelegalitate care se circumscriu art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., respectiv că instanța de apel a încălcat art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.. motivat de faptul că a ignorat în totalitate dezlegarea problemei

de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, că,

raportat la art. 304 pct. 9, instanța de apel greșit nu a reținut că cele 11 ha

terene au reprezentat aportul inițial în natură al Statului român la

înființarea recurentei producându-se astfel un transfer al dreptului de

proprietate de la acționar la societate, că nu există o culpă a pârâților în

pierderea dreptului de proprietate asupra terenului de 11 ha cu consecința

diminuării patrimoniului societății, ci ar fi culpa recurentei și în fine că,

instanța de apel a constatat că este neîntemeiată acțiunea în despăgubiri

constând în valoarea bănească de înlocuire a celor 11 ha, întrucât nu s-ar fi

făcut dovada dobândirii unui drept legal de proprietate asupra terenului.

Intimatul

Statul Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea contestației în anulare ca nefondată.

Înalta Curte,

analizând contestația în anulare prin prisma temeiului de drept invocat,

constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

Contestatoarea

a indicat drept temei legal art. 318 teza a II-a C. proc. civ.. arătând că

instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivelor de recurs invocate.

Înalta Curte,

reține că, fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare poate fi

exercitată numai în condițiile și pentru cazurile limitativ prevăzute de lege.

Motivul de

contestație în anulare indicat în cerere, respectiv art. 318, teza a II-a C.

proc. civ. are în vedere situația în care instanța de recurs, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Textul impune

astfel ca și condiție de admisibilitate, existența unei omisiuni din greșeală

în ceea ce privește examinarea vreunui motiv de recurs, or motivele

contestației în anulare formulată în cauză nu vizează în fapt o greșeală în

sensul textului de lege ci se referă la faptul că instanța a avut în vedere

toate motivele de recurs, însă contestatorul este nemulțumit de argumentele

reținute de instanță.

Înalta Curte,

reține că textul de lege evocat are în vedere omisiunea de a examina unul

dintre motivele de casare sau modificare invocate iar nu argumentele de fapt

sau de drept indicate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt

întotdeauna subsumate motivului de casare sau modificare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este în drept să grupeze argumentele folosite de către

recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un

considerent comun, fiind suficient ca instanța de recurs să arate considerentele

pentru care a găsit că motivul de casare sau modificare este neîntemeiat, chiar

dacă nu a răspuns la toate argumentele recurentei

Raportat la

aceste considerente rezultă că pe calea contestației în anulare nu se poate

proceda la reanalizarea motivelor de recurs astfel cum reiese din conținutul

contestației în anulare întrucât această cale de atac nu se transforma în

recurs la recurs pentru că s-ar intra astfel în conflict cu principiul stipulat

în art. 6 al C.E.D.O. care reglementează dreptul la un proces echitabil.

În considerarea

celor mai sus expuse, în temeiul art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte, va

respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatoarea SC R. SA Bârlad împotriva

Deciziei nr. 68 din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a ll-a civilă, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2014.