ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1833/2016

Decizia nr. 1833/2016

Ședința publică de la

3 noiembrie 2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei

B.

la plata sumei de 2.437.674 lei (valoarea de circulație/de piață a imobilelor stabilite în lei în urma evaluării) reprezentând echivalentul bănesc pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către foștii proprietari, prin hotărâri irevocabile, a imobilelor (construcții și terenuri) situate în Călărași, imobilele fiind incluse în lista bunurilor imobile ce au fost predate de către pârâtă cu ocazia privatizării conform contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Prin sentința civilă nr. 161 din 18 februarie 2014 Tribunalul Călărași, a respins excepția tardivității acțiunii invocată de pârâtă, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.437.674 lei cu titlu de despăgubiri, respingând cererea pârâtei de chemare în garanței a Statului Român.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1771 din 30 octombrie 2015 a admis apelul formulat de pârâta B., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.155.400 lei cu titlu de despăgubiri. A fost menținută în rest sentința apelată.

Împotriva Deciziei civile nr. 1771 din 30 octombrie 2015a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta B.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în susținerea căruia, recurenta a arătat, în esență, că reiterează excepția lipsei calității procesuale active a intimatei reclamante având în vedere temeiul juridic invocat în susținerea cererii introductive de instanță.

Prezentând conținutul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 modificată, recurenta consideră că ar avea calitate procesuală cumpărătorul din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1994 respectiv Asociația SC A. SA, Programul Acțiunilor Salariaților și nu SC A. SA care nu a fost parte în contractul menționat și invocat ca temei al despăgubirii, iar între B. și SC A. SA nu au existat raporturi contractuale.

Totodată, recurenta, reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive a B., raportându-se la O.U.G. nr. 88/1997 și lit. d) a art. 5 din O.U.G. nr. 23//2004 susține că B. în cadrul activității sale, și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci are calitatea de acționar în numele statului la aceste societăți.

Recurenta susține că B. nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC A. SA și nu a transmis nici cumpărătorului, prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni, dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, ci a vândut pachetul de acțiuni și nu bunuri imobile, prin urmare nu se poate vorbi de existența unei obligații de garanție contra evicțiunii în ceea ce privește bunurile imobile, care aparțin societății privatizate.

Recurenta apreciază că în mod nelegal a fost respinsă de către instanța de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât data nașterii dreptului o reprezintă momentul în care au rămas irevocabile hotărârile judecătorești invocate de reclamantă.

În opinia recurentei, acțiunea este prescrisă având în vedere termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, raportat la momentul nașterii dreptului material al reclamantei la acțiune.

Pe fondul acțiunii, recurenta susține că în mod nelegal au fost înlăturate susținerile pârâtei referitoare la valoarea prejudiciului nefiind luate în considerare obiecțiunile formulate de B. cu privire la expertiza efectuată în cauză care se referă la cuantumul prejudiciului calculat de expert.

Făcând referiri la valoarea rezultată și propusă în raport pentru imobilele restituite, recurenta susține că nu există nici o mențiune în art. 32

4

din Legea nr. 99/1999 privind faptul că despăgubirile se acordă la nivelul valorii de circulație a activelor.

Prezentând practica și jurisprudența instanței supreme, recurenta susține că prejudiciul suferit de SC A. SA urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de circulație”.

Recurenta consideră că din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în proporție de 70% întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1994, invocat de reclamantă ca temei al despăgubirii, B. a vândut acțiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al SC A. SA.

Recurenta susține că în mod nelegal nu au fost reținute ca fiind aplicabile art. 30 din Legea nr. 137/2000 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată de Legea nr. 99/1999, dispoziții prin care se arată că în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv plătit de cumpărător.

În ce privește cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta susține că a fost respinsă în mod nelegal, având în vedere obligația de garanție directă prevăzută expres în dispozițiile alin. (6) al art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului pârâtei cu schimbarea în tot a sentinței instanței de fond cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă SC A. SA a invocat excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 02 iunie 2016 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 02 iunie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, intimata reclamantă SC A. SA a reiterat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din data de 15 septembrie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins excepția nulității recursului apreciind că există critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de recurs invocat. A fost a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 1771 din 30 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, și a stabilit termen la data de 03 noiembrie 2016, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

În ce privește motivul de recurs privind reiterarea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța supremă constată că nu este întemeiat.

Calitatea procesuală activă a reclamantei de a solicita de la instituția implicată despăgubiri, este conferită de calitatea de societate privatizată și nu de parte în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1994.

Încheierea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni cu Asociația SC A. SA, Programul Acțiunilor Salariaților, a avut ca scop, privatizarea societății reclamante SC A. SA și în calitate de societate privatizată, aceasta este în drept să solicite despăgubiri, urmare restituirii din patrimoniul său a unui imobil către foștii proprietari în baza art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997.

Plecând de la dispozițiile art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 care asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, Înalta Curte subliniază că obligația statului nu este limitată la participația sa anterioară în societate, deoarece fundamentul răspunderii nu este generat de contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate prin restituirea imobilelor ce le dețin în patrimoniul foștilor proprietari, care incumbă instituției publice implicate, își are temeiul în lege, astfel că argumentarea recurentei-pârâte, în sensul că nu a avut un drept de proprietate asupra imobilului deținut în patrimoniu de societate, este lipsită de semnificație.

Este real că imobilul care a fost restituit a aparținut patrimoniului societății privatizate, acesta fiind și motivul pentru care, în temeiul legii, recurenta-pârâtă, instituția implicată în procesul de privatizare este obligată la repararea prejudiciului produs societății în acest mod.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a reținut în mod legal ca fiind neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât în speță se valorifică un drept la repararea prejudiciului creat prin restituirea unui imobil ulterior procesului de privatizare fiind incident termenul general de prescripție de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termen care a început să curgă de la data producerii prejudiciului efectiv respectiv momentul predării bunurilor imobile în cauză - 29 martie 2011 și 4 aprilie 2012, iar acțiunea a fost înregistrată la data de 10 octombrie 2013, prin urmare, înlăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens sunt și prevederile cuprinse în teza a II-a a art. 39 din Legea nr. 137/2002, conform cărora cererilor privind executarea obligațiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni ale societății comerciale privatizate li se aplică termenul general de prescripție, iar acest termen este cel de 3 ani, care curge de la data nașterii dreptului la acțiune în sens material, astfel cum prevede art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, extinderea prevederilor art. 32

28

din O.U.G. nr. 88/1997 și la alte situații decât cele prevăzute de textul legal, nu poate fi primită deoarece se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale, termenul scurt de prescripție de 3 luni se referă evident la procedura de privatizare.

Prin acțiunea în despăgubiri, astfel cum a fost reglementată de textul de lege, nu se atacă un act sau o operațiune și nu se valorifică drepturi în legătură cu derularea procesului de privatizare, proces care vizează, conform art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997 cu modificările ulterioare, vânzarea de active sau de acțiuni la societățile comerciale la care statul este acționar.

Numai pentru această categorie de cereri în legătură cu procesul de privatizare se aplică termenul special de prescripție de 3 luni, reglementat expres de actul normativ.

În consecință, în mod corect s-a reținut termenul general de prescripție de 3 ani, conform Decretului nr. 167/1958, fiind nefondate criticile recurentei sub acest aspect.

Critica privind respingerea cererii de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu este întemeiată.

Prin art. 32

28

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, legiuitorul a înțeles să limiteze sfera subiectelor de drept care pot fi obligate la plata de despăgubiri la instituțiile publice implicate în privatizarea societăților comerciale prejudiciate prin restituirea în natură, către foștii proprietari, a imobilelor deținute, astfel că nu s-ar putea susține că printr-un text următor a stabilit un nou debitor, respectiv Statul Român.

Nu se poate considera că art. 32

28

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 instituie pentru autoritățile publice implicate în privatizare un drept de regres împotriva statului, având ca obiect sumele de bani la plata cărora au obligate cu titlu de despăgubire față de societățile comerciale. Această dispoziție legală constituie doar un text programatic, care reflectă poziția Statului Român în legătură cu problema plății acestor despăgubiri, precum și faptul că acesta înțelege să instituie mecanismele necesare pentru ca instituțiile obligate la plata despăgubirilor să poată onora această obligație stabilită în sarcina lor prin hotărâri judecătorești. Așadar, între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și B. nu există un raport juridic obligațional, iar dispozițiile art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 nu pot reprezenta fundamentul unui asemenea raport.

Art. 32

4

alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997 prevede că "statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute în prezentul articol". Or, din interpretarea gramaticală a textului de lege rezultă neîndoielnic că îndeplinirea obligației incumbă instituției publice implicate în privatizare, aceasta neputându-se regresa contra statului pentru îndeplinirea unei obligații legale proprii, indiferent de faptul că sumele colectate de ea se fac venituri la bugetul statului.

Susținerile recurentei referitoare la faptul că

prejudiciul suferit de SC A. SA urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea „de circulație”, sunt fondate.

Astfel, reținerea instanței de apel că „(…) valoarea reevaluată se stabilește, de regulă, de obicei, la valoarea de piață (…)” (fila 15 alin. (9) teza a II-a din decizie), nu este în concordanță cu Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție de completul competent să judece recursul în interesul legii.

Se constată că prin Decizia nr. 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că „despăgubirile acordate societăților

comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii”.

Prin aceeași decizie, s-a apreciat că

societatea

comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare, iar în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii.

Totodată, în privința stabilirii plății unor despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului retrocedat, prin aceeași decizie, Înalta Curte a reținut că,

î

n măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social, iar pentru suma ce excedează acestei valori contabile societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății

.

Față de considerentele avute în vedere la fundamentarea Deciziei nr. 18/2011 pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie potrivit art. 501 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că despăgubirile datorate nu pot depăși valoarea contabilă actualizată a bunurilor. Așadar, în rejudecare instanța de apel va avea în vedere că modalitatea de stabilire a valorii despăgubirilor nu poate fi raportată la valoarea de piață a activului retrocedat și va administra întregul probatoriu necesar pentru o bună apreciere a cuantumului despăgubirilor în concordanță cu Decizia nr. 18/2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii

.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva Deciziei nr. 1771 din 30 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 noiembrie 2016.