ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1015/2016

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția

a V-a civilă, la data de 17 aprilie 2008, sub nr. x/3/2008, reclamanta SC

A. SA a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat prin CN B.

SA, solicitând modificarea, în parte, a hotărârii de stabilire a

despăgubirilor nr. 8 din 25 februarie 2008, emisă de pârât, în sensul

majorării acestora de la 90.165 euro la 1.149.000 euro, reprezentând: 1)

contravaloarea terenului expropriat, în suprafață de 830 mp, situat

în localitatea Otopeni, jud. Ilfov, 2) prejudiciul produs prin expropriere,

respectiv utilitățile înglobate în terenul expropriat și

refacerea halei existente și 3) beneficiul nerealizat, constând în chiria

neîncasată din contractele de închiriere.

Prin

sentința civilă nr. 302 din 11 februarie 2011, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de

chemare în judecată, a modificat, în parte, hotărârea de stabilire a

despăgubirilor nr. 8 din 25 februarie 2008, emisă de Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 198/2004 Otopeni, și a stabilit cuantumul despăgubirilor

pentru terenul expropriat în suprafață de 830 mp la contravaloarea în

lei a sumei de 586.400,5 euro la cursul Băncii Naționale a României

valabil la data efectuării plății.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin

raportul de expertiză de evaluare imobiliară întocmit de

experții C., D. și E., s-a stabilit că valoarea terenului de 830

mp, la data efectuării raportului de expertiză, este de 137.987,50

euro.

Referitor la

prejudiciul adus reclamantei prin expropriere, prima instanță a

reținut că valoarea utilităților îngropate în terenul

expropriat, respectiv stația de epurare ape menajere este de 28.603 euro,

valoarea lucrărilor supraterane aflate pe același teren este de

47.956 euro, iar valoarea lucrărilor de refacere și recompartimentare

a halei și a utilităților este de 371.854 euro, rezultând o

valoare totală de 448.413 euro.

Prin

contractul de închiriere din 11 mai 2004, reclamanta (în calitate de locator),

s-a obligat să asigure societății F. folosința unei

suprafețe de 1.248 mp teren, din depozitul construcții, în schimbul

unei chirii de 7.200 euro + T.V.A., pe o perioadă de 6 ani.

Prin

contractul de închiriere din 03 martie 2008, reclamanta s-a obligat să

asigure SC G. SRL un spațiu de 1.245 mp depozit și construcție,

inclusiv spații pentru parcare, pe o perioadă de 5 ani, începând cu

data de 1 martie 2008, în schimbul unei chirii lunare de 7.200 euro plus T.V.A.

Tribunalul

București a reținut că exproprierea terenului în

suprafață de 830 mp, proprietatea reclamantei, nu afectează în

mod direct hala cu destinație de depozitare și birouri; aceasta nu a

făcut dovada încetării celor două contracte de închiriere ca

efect al exproprierii. În plus, cele două contracte au ca obiect

același spațiu, astfel că reclamanta nu ar fi putut beneficia de

chiria rezultată din ambele contracte.

Împotriva

sentinței au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtul.

Apelanta-reclamantă

a criticat sentința din perspectiva aplicării dispozițiilor art.

26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, cu referire la prejudiciul constând în

beneficiul nerealizat reprezentând contravaloarea chiriei din cele două

contracte de închiriere.

De asemenea,

a susținut că în mod greșit prima instanță a apreciat

că exproprierea terenului în suprafață de 830 mp nu

afectează în mod direct hala, având în vedere că, atât confortul, cât

și siguranța în exploatare, sunt compromise și se impune

efectuarea de lucrări pentru reconfigurarea halei și refacerea

instalațiilor aferente. A menționat apelanta-reclamantă că

în cuprinsul sentinței s-a reținut în mod greșit că are în

proprietate o singură hală, când, în realitate, chiar din cuprinsul

raportului de expertiză rezultă că există două hale

distincte, cea de-a doua nefiind afectată de expropriere.

Apelantul-pârât

a criticat sentința în ceea ce privește criteriile de evaluare a

terenului expropriat, astfel cum sunt menționate în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens

a susținut că experții nu au avut în vedere prețul cu care

se vând terenuri precum cel în litigiu și nici faptul că, în urma

exproprierii, terenurile rămase în proprietate vor dobândi un spor de

valoare rezultat din asigurarea unui acces extrem de facil, prin lărgirea

șoselei de centură a municipiului București.

De asemenea,

a susținut că în mod greșit au fost acordate despăgubiri

reprezentând contravaloarea lucrărilor supraterane și pentru

refacerea parțială a halei în condițiile în care, Statul Român,

prin CN B. SA, s-a obligat prin contractul de execuție de lucrări

încheiat cu constructorul să realizeze toate lucrările pe care le

presupune mutarea utilităților pentru imobilele racordate la acestea.

Limita de expropriere ocolește hala, astfel încât nu se impune refacerea

acesteia; în plus, pentru lucrările edificate după anunțul de

expropriere statul nu acordă despăgubiri.

Prin Decizia civilă

nr. 54/A din 14 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta-reclamantă SC A. SA, a admis apelul declarat de apelantul-pârât

Statul Român, prin CN B. SA, și a schimbat, în parte, sentința în

sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru terenul

expropriat și prejudiciul produs prin expropriere la contravaloarea în lei

la data plății a sumei de 170.326 euro.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut, cu referire la apelul

declarat de apelanta-reclamantă, că motivul de apel care vizează

netemeinicia sentinței se referă la neacordarea de către prima

instanță a beneficiului nerealizat, constând în contravaloarea chiriei

de 259.200 euro pe care aceasta a pretins că ar fi putut să o

încaseze, în baza contractelor de închiriere din 11 mai 2004 și 03 martie

2008.

Din

examinarea contractului de închiriere încheiat de către reclamantă cu

F., rezultă că acesta avea drept obiect suprafața de 1.248 mp

din depozit - construcție și avea prevăzută o durată

de 6 ani, începând cu data de 20 iunie 2004.

Curtea de

apel a reținut că acest contract a încetat anterior exproprierii, din

alte motive, de vreme ce la data de 03 martie 2008, reclamanta a încheiat un

alt contract de închiriere din 03 martie 2008, cu SC G. SRL.

Prin adresa

înregistrată din 26 februarie 2010, SC G. SRL i-a făcut cunoscut

apelantei-reclamante că solicită rezilierea contractului de

închiriere începând cu data de 01 martie 2010, din cauza condițiilor improprii

de desfășurare a activității.

Instanța

de apel a apreciat că nu poate lua în considerare această

adresă, în condițiile în care, înseși reclamanta a

menționat în cererea de chemare în judecată, că la data de 17

ianuarie 2008, deci anterior încheierii celui de-al doilea contract (03 martie

2008), a formulat cerere pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din

Legea nr. 998/2004, ca urmare a încunoștințării în

legătură cu exproprierea suprafeței de 830 mp. Or, beneficiul

nerealizat nu poate fi preconstituit.

În

consecință, curtea de apel a apreciat că reclamanta nu a

făcut dovada unui beneficiu nerealizat constând în neîncasarea chiriei ca

urmare a exproprierii.

Cu referire

la apelul declarat de apelantul-pârât, instanța de apel a reținut

că unele dintre critici sunt fondate.

Instanța

de apel a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză, iar comisia

compusă din experții H., I. și J. a stabilit că valoarea de

circulație a suprafeței de 830 mp teren expropriat, din

suprafața totală de 5.500 mp teren, proprietatea reclamantei, este,

la data efectuării expertizei, de 127.530 euro.

Primii doi

experți au refuzat să stabilească valoarea tuturor

lucrărilor supraterane demolate în urma exproprierii, dar expertul J., în

opinia separată din completarea la raportul de expertiză, a stabilit

că valoarea lor este de 42.796 euro, constând în 2.592 euro windfang,

28.551 euro platformă din beton, 5.286 euro împrejmuire și

poartă de acces în zona expropriată, 1.200 euro catarge steaguri, 100

euro doi stâlpi exteriori de iluminat și 4.167 euro cabină

poartă.

Prin

distrugerea lucrărilor susmenționate, reclamanta este

prejudiciată în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât, la

valoarea de 127.530 euro reprezentând contravaloarea terenului expropriat se

adaugă și suma de 42,796 euro, rezultând, în total, 170.326 euro.

Instanța

de apel a apreciat că îngroparea lucrării subterane nu o

îndreptățește pe reclamantă la obținerea unei

despăgubiri în condițiile în care pârâtul s-a oferit să

refacă lucrările pe care le presupune mutarea utilităților.

Astfel, deși expertul J. a expertizat și valoarea lucrărilor de

refacere a utilităților îngropate în terenul expropriat, la 17.955

euro, curtea de apel nu le-a inclus în cuantumul despăgubirilor.

Cu referire

la hala dinspre șoseaua de centură s-a reținut că nu a fost

modificată până în prezent, aflându-se în aceeași stare în care

era la data exproprierii, așa încât, reclamanta nu face dovada unui

prejudiciu cert în exploatarea acesteia și nici a necesității

modificării ei. În plus, experții H., I. și J. au arătat

că nu se justifica demolarea parțială a halei și

dezafectarea instalațiilor aferente.

A apreciat

curtea de apel că apelantul Statul Român nu a dovedit că

lucrările supraterane au fost edificate după anunțul de

expropriere.

Recursurile

declarate împotriva acestei decizii, atât de reclamantă, cât și de

pârât, au fost admise prin Decizia civila nr. 2378 din 25 septembrie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a fost casată decizia recurată și s-a

dispus trimiterea spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța

de recurs a reținut, în esență, că este fondată

critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994

sub aspectul momentului în raport de care s-a făcut evaluarea prin

raportul de expertiză. Cu referire la critica formulată de

recurenta-reclamantă, privitoare la beneficiul nerealizat reprezentând

contravaloarea chiriei, Înalta Curte a arătat că nu este

fondată.

Astfel,

conform situației de fapt reținută de instanța de apel,

necontestată de recurenta-reclamantă, cel de-al doilea contract de

închiriere, în raport de care se pretind despăgubirile, a fost încheiat la

data de 03 martie 2008, ulterior datei de 17 ianuarie 2008, când reclamanta a

formulat cererea pentru plata despăgubirilor conform art. 5 din Legea nr. 198/2004,

ca urmare a încunoștințării în legătură cu

exproprierea.

Ca atare, la

data încheierii contractului de închiriere, reclamanta, în calitate de locator,

cunoștea că în imediata apropiere a spațiului închiriat se

desfășoară lucrări de utilitate publică, astfel încât

putea să aibă reprezentarea inconvenientelor pe care le presupune

desfășurarea activității în asemenea condiții.

A apreciat

Înalta Curte că împrejurarea că locatarul a înțeles să

denunțe contractul după doi ani de la încheierea lui, invocând

condițiile improprii de desfășurare a activității în

zona afectată de expropriere, nu poate da naștere dreptului

reclamantei la despăgubire, în temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994,

pentru chiria neîncasată în perioada în care contractul de închiriere nu

s-a mai derulat.

A fost

găsită însă întemeiată critica formulată de

recurenta-reclamantă referitoare la despăgubirile reprezentând

contravaloarea lucrărilor de refacere a utilităților îngropate

în terenul expropriat.

A arătat

Înalta Curte că instanța de apel a reținut existența unui

acord al pârâtului în sensul de a reface lucrările care presupun mutarea

utilităților, respingând cererea reclamantei cu privire la

această componentă a despăgubirii, fără a examina pe

fond cauza sub acest aspect.

Însă, la

dosarul cauzei, nu există un acord expres sau orice altă formă

de angajament scris și ferm din partea pârâtului, în care să se

concretizeze obligațiile acestuia și termenul de execuție.

Recurenta-reclamantă a invocat și o împrejurare de fapt, care nu a

fost examinată de instanța de apel, respectiv aceea că

lucrările impuse de expropriere au fost deja finalizate, situație în

care pârâtul ar putea să nu mai manifeste interes pentru efectuarea unor

lucrări în beneficiul reclamantei, ceea ce ar putea da naștere unui

nou litigiu.

Înalta Curte

a apreciat că se impune ca, în rejudecare, să fie analizată pe

fond cererea de includere în despăgubirea pentru expropriere a

contravalorii lucrărilor de refacere a utilităților îngropate în

terenul expropriat, simpla declarație a pârâtului făcută în

timpul procesului în sensul că va executa lucrările respective

nefiind de natură să înlăture dreptul reclamantei de a-și

valorifica pretențiile și de a obține un titlu executoriu în acest

proces.

Cu referire

la despăgubirile acordate în apel pentru lucrările supraterane

demolate în urma exproprierii, în valoare de 42.796 euro, Înalta Curte a

reținut că nu rezultă din considerentele deciziei atacate cu

recurs raționamentul logico-judiciar pe baza căruia s-a stabilit

cuantumul acestor cheltuieli.

Sub un alt

aspect, s-a arătat că argumentele pentru care instanța de apel a

înlăturat din sentința apelată obligația pârâtului de a

plăti valoarea lucrărilor pentru modificarea halei rămase în

proprietatea reclamantei au fost: pe de o parte, faptul că hala nu a fost

modificată până în prezent, aflându-se în aceeași stare în care

era la data exproprierii, ceea ce semnifică, în opinia instanței de

apel, că reclamanta nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea

acesteia și nici a necesității modificării ei; pe de

altă parte, faptul că cei trei experți din apel au fost de acord

asupra faptului că nu se justifică demolarea parțială a

halei și dezafectarea instalațiilor aferente.

Atât în

privința despăgubirilor pentru lucrările supraterane demolate în

urma exproprierii, cât și în cazul despăgubirilor reprezentând

valoarea lucrărilor pentru modificarea halei, instanța de apel a

diminuat valoarea stabilită de prima instanță (în cazul primei

categorii), respectiv a înlăturat în totalitate valoarea acordată cu

privire la cea de-a două categorie de despăgubiri, fără a

motiva de ce a validat opinia unora dintre experți și fără

a înlătura argumentat punctul de vedere al experților care au

efectuat expertiza la judecata în primă instanță.

Astfel,

expertiza efectuată la prima instanță, cât și expertiza din

apel, constituie probe dobândite judecății, pe care instanța de

apel, învestită cu soluționarea unei căi de atac devolutive,

avea îndatorirea să le analizeze în contextul mai larg al ansamblului

probator administrat, iar în situația în care a înțeles să

împărtășească anumite concluzii ale experților și

să le înlăture pe altele, trebuia să-și motiveze

soluția.

Or, curtea de

apel nu a argumentat de ce ar fi corect punctul de vedere al experților

din apel, care au apreciat că nu se justifică demolarea

parțială a halei și dezafectarea instalațiilor aferente,

deși comisia de experți de la prima instanță considerase

că, dimpotrivă, aceste lucrări se justifică și au o

anumită valoare.

A

arătat, de asemenea, Înalta Curte că, împrejurarea că hala nu a

fost modificată pană în prezent, aflându-se în aceeași stare în

care era la data exproprierii, nu conduce la concluzia că

recurenta-reclamantă nu face dovada unui prejudiciu cert în exploatarea

acesteia și nici a necesității modificării ei, așa cum

în mod greșit a reținut instanța de apel.

În

măsura în care se face dovada că efectele concrete ale exproprierii

terenului au determinat imposibilitatea continuării activității

specifice în hala care a rămas în proprietatea reclamantei, sau o

diminuare serioasă a gradului de utilizare a acesteia (aspecte care

trebuie dovedite prin probe), iar continuarea activității în

aceleași condiții anterioare exproprierii presupune o serie de modificări

ale halei, prejudiciul constând în valoarea acestor lucrări se

consideră ca fiind născut și efectiv la momentul în care hala a

devenit inutilizabilă, sau i-a fost redus în mod semnificativ gradul de

utilizare specific, existent anterior măsurii exproprierii.

Prevederile art.

26 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 33/1994 conferă persoanei

interesate dreptul la daunele produse prin expropriere (altele decât valoarea

imobilului expropriat), cum ar fi diminuarea valorii sau scăderea gradului

de utilitate al unui alt imobil al persoanei expropriate, fără a

condiționa acordarea acestora de dovada că cel expropriat a efectuat

pe cheltuiala proprie lucrările menite a înlătura daunele respective.

Cu referire

la critica formulată de recurentul-pârât, prin care s-a contestat

îndreptățirea reclamantei de a obține despăgubiri pentru

lucrările supraterane, cu motivarea că au fost edificate după

comunicarea notificării cu privire la derularea lucrărilor de

expropriere, susținându-se că dovada momentului edificării

lucrărilor incumbă reclamantei, Înalta Curte a reținut că

este întemeiată.

A arătat

instanța de recurs că, întrucât înscrisurile care dovedesc momentul

efectuării lucrărilor sunt deținute în mod firesc de autorul

și proprietarul acestora, adică de reclamantă, în temeiul art. 172

C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să solicite reclamantei să

depusă la dosar aceste înscrisuri (autorizație de construire, în

cazul lucrărilor care necesitau o astfel de autorizație, devize de

lucrări, orice alte documente de natură tehnică sau

contabilă care pot fi relevante cu privire la perioada în care

lucrările respective au fost executate).

Or,

înlăturând această critică a pârâtului, formulată în apel,

cu motivarea că acesta nu a dovedit că lucrările supraterane au

fost edificate după anunțul de expropriere, instanța de apel a

lăsat practic nesoluționată această critică,

nelămurind situația de fapt sub aspectul momentului efectuării

lucrărilor, relevant în aprecierea dreptului reclamantei la

despăgubiri pentru aceste lucrări.

Față

de aceste considerente, constatând necesitatea efectuării unei noi

expertize prin care să se determine valoarea despăgubirilor în acord

cu prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și față

de împrejurarea că mai multe aspecte de fapt relevante ale cauzei nu au

fost pe deplin lămurite, în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1)

și (3), art. 313 și art. 314 C. proc. civ., ținând seama de

limita în care criticile din recurs au fost considerate fondate, au fost admise

recursurile, a fost casată decizia instanței de apel și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu prilejul

rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, la data de 30 decembrie 2014, sub nr. x/3/2008*.

În rejudecare

au fost administrate probe cu înscrisuri și expertiza de evaluare a

terenului expropriat, expertiza fiind efectuată de experții K., I.

și L.

Prin Decizia nr.

621/A din 15 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA, împotriva

sentinței civile nr. 302 din 11 februarie 2011, pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008,

ca nefondat.

A admis

apelul declarat de apelantul-pârât Statul Roman, prin CN B. SA, împotriva aceleiași

sentințe; a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 302 din 11

februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în sensul că:

A modificat,

în parte, hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 8 din 25

februarie 2008, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor

datorate de pârât către reclamantă în urma exproprierii terenului de

830 mp situat în Otopeni, jud. Ilfov la suma totală de 214.530 euro, din

care 137.971 euro valoarea propriu-zisă a terenului expropriat și

suma de 76.559 euro reprezentând prejudiciu rezultat din afectarea

lucrărilor subterane și supraterane, despăgubiri care vor fi

plătite în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua

plății. A respins cererea reclamantei de acordare de despăgubiri

pentru modificarea halei, ca neîntemeiată. A obligat-o pe pârâtă la

plata către reclamantă a sumei de 6.500 lei, reprezentând cheltuieli

de judecată în fața primei instanțe, a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței și a respins cererea apelantului-pârât

privind cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Pentru a

decide astfel, curtea de apel a reținut că, în raport de decizia

Curții Constituționale nr. 12/2015 care a declarat

neconstituțională sintagma “la data întocmirii raportului de

expertiză” conținută în art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

arătând că valoarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat

trebuie stabilită la nivelul valorii acestuia la momentul transferului

dreptului de proprietate (decizie care, fiind ulterioară deciziei de

casare pronunțată în dosar, se aplică cu prioritate), urmează

a fi avută în vedere valoarea rezultată din raportul de

expertiză efectuat cu prilejul rejudecării apelului de către

experții K., I. și L.

Potrivit

acestui raport de expertiză, întocmit prin raportare la prețul

rezultat din alte tranzacții de înstrăinare încheiate în perioada de

referință pentru terenuri similare, valoarea terenului expropriat în

suprafață de 830 mp este la momentul transferului dreptului de

proprietate (17 aprilie 2008) de 137.971 euro, respectiv de 166,23 euro/mp,

această valoare este superioară celei acordate de expropriator pentru

terenul expropriat (de 100 euro/mp, conform Hotărârii nr. 8 din 25

februarie 2008).

Reținând

că prima instanță a acordat despăgubiri cu acest titlu de

137.987,5 euro pentru terenul expropriat de 830 mp, deci ușor superioare

sumei de 137.971 euro stabilită în apel, și că reclamanta nu a

declarat apel împotriva sentinței sub acest aspect, curtea de apel a

modificat sentința în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor

acordate pentru terenul expropriat de la suma de 137.987,5 euro acordată

de prima instanță la suma de 137.971 euro stabilită prin

expertiza efectuată în apel în rejudecare, conform art. 26 din Legea nr. 33/

1994 și deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015.

În ceea ce

privește pretențiile apelantei-reclamante cu titlu de beneficiu

nerealizat rezultat din chirii, pretenții pe care aceasta le-a

susținut și în rejudecarea apelului, Curtea de Apel București a

constatat că prin decizia de casare acest capăt de cerere a fost

tranșat, instanța de recurs stabilind că aceste pretenții

sunt neîntemeiate, astfel că a menținut soluția primei

instanțe sub acest aspect. Prin urmare, a înlătura susținerile

reclamantei făcute cu privire la acest capăt de cerere în rejudecarea

apelului, reținând incidența dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și principiul autorității de lucru judecat.

Referitor la

despăgubirile pentru cheltuielile de refacere a lucrărilor cu

utilitățile îngropate sau supraterane afectate de expropriere,

respectiv cu mutarea acestora, instanța de apel a constatat că,

potrivit raportului de expertiză întocmit de experții C., D. și E.

la judecata în fața primei instanțe, ca urmare a exproprierii au fost

afectate următoarele elemente constructive existente pe teren:

Lucrări

subterane: două stații de epurare ape menajere (în valoare de 17.955

euro), stații de epurare care serveau, fiecare din ele, câte una din cele

două hale existente pe teren, fiind amplasate pe terenul expropriat înspre

str. ...; rețea de canalizare până la stațiile de epurare (2.700

euro) și rețea de scurgere a apelor pluviale (975 euro), rețea

alimentare cu gaze (1.650 euro), instalație automatizată de irigare

(1.650 euro), rețea electrică ce comandă deschiderea

automată a porților de acces în incintă (750 euro), rețea

de hidranți exteriori pentru cele două hale (2.925 euro). Aceste

lucrări au totalizat suma de 28.603 euro și au fost situate pe

fâșia de teren expropriată, dinspre stradă, fiind în mod evident

lucrări care au asigurat buna funcționare a celor două hale,

fiind desființate ca urmare a exproprierii.

Lucrări

supraterane (categorie include pe de o parte lucrările supraterane

demolate în urma exproprierii, iar pe de alta parte lucrările necesar a fi

efectuate pentru remontarea lor pe un alt amplasament): platforma betonată

pe o suprafață de 693 mp, în valoare de 28.557 euro, împrejmuiri în

valoare de 6.071 euro, refacere amplasament ghidaje porți glisate și

comenzi electrice, în valoare de 4.167 euro, remontare windfang - 2.592 euro,

pierdut spațiu verde pe o suprafață de 110 mp - 1.375 euro, remontat

șase catarge steaguri - 1.200 euro, remontare post transformare - 3.000

euro, mutat doi stâlpi electrici - 1.000 euro. Aceste lucrări

totalizează suma de 47.956 euro.

A

reținut instanța de apel că din raportul de expertiză

efectuat în apel, în primul ciclu procesual, de experții Oană Carmen,

I. și J. a rezultat că exproprierea a afectat următoarele

elemente constructive: lucrări demolate: windfangul anexat halei,

platforma de beton utilizată pentru parcare și expunere, împrejmuire,

post transformare electric, cabină poartă, lucrări subterane.

Acești

experți au precizat în completarea la raportul de expertiză

depusă la fila 233 dosar apel primul ciclu procesual vol. 1 că

există anumite lucrări care nu au respectat distanța de 20 ml de

la amplasamentul lor până la fostul ax central al străzii ...,

respectiv: windfangul, catargele de steaguri și stâlpii de iluminat

exterior, astfel cum această distanță era stabilită prin

certificatul de urbanism care a stat la baza edificării celor două

hale de depozitare. Acești experți au precizat că nu au fost

autorizate următoarele lucrări: edificarea platformei de beton,

rețeaua de scurgere a apei pluviale, stația de epurare și

rețea de canalizare, rețea de hidranți exteriori (aceste

două categorii de lucrări figurând în două proiecte, însă

care nu poartă viza ”spre neschimbare” din partea primăriei), cabina

poartă și rețea electrică de comandă deschidere

porți (aceste lucrări apărând pe planul vizat de Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară, dar nu poarta viza ”spre neschimbare” din

partea primăriei), post trafo, stâlpi de iluminat exteriori,

instalație automată pentru irigare și rețea de gaze.

Expertul J. a

evaluat lucrările de construcții afectate de expropriere, astfel:

windfang - 2.592 euro, fose septice - 17.955 euro, platforma de beton - 1.732

mp, împrejmuire și poartă de acces - total 5.286 euro, din care 4.197

euro cheltuieli cu reamplasarea gardului pe un nou amplasament și 1.089

euro material din vechiul gard mutat, remontare pe un nou amplasament a

catargelor pentru steaguri - 1.200 euro, reamplasare stâlpi iluminat exterior -

1.000 euro și refacere cabină poartă - 4.167 euro, totalul

costului acestor lucrări afectate de expropriere fiind de 42.796 euro.

Ceilalți

doi experți din cadrul comisiei de experți care a cuprins-o și

pe dna. J. în apel în primul ciclu procesual (experții H. și I.) au

refuzat evaluarea acestor lucrări, susținând că, pe de o parte,

atâta timp cât nu au fost edificate cu autorizarea legală, nu trebuie acordate

despăgubiri, iar, pe de altă parte, că o evaluare trebuie

făcută de experți în instalații, iar nu de către

comisia formată din experți de evaluare a construcțiilor.

Această

opinie exprimată de experții H. și I., a fost

înlăturată de curtea de apel cu motivarea că, pe de o parte,

aceștia își depășesc competentele, de vreme ce nu sunt

chemați să decidă dacă lucrările au fost edificate

legal și ce consecințe are această împrejurare, iar, pe de

altă parte, în discuție nu sunt aspecte care să țină

de modalitatea de realizare a unor instalații de utilități, care

să cadă sub specializarea unui expert instalații, ci este vorba

despre evaluarea unor elemente constructive, de mai multe categorii,

părți de construcție propriu-zise (cum sunt windfangul, fose

septice, platforma de beton, împrejmuire și poartă de acces,

catargele pentru steaguri, stâlpi de iluminat exterior etc.), precum și

lucrări de utilități privite ca elemente constructive. Prin

urmare, se pune în discuție exclusiv evaluarea lor ca elemente de

funcționare a unor clădiri, ceea ce a și făcut

posibilă evaluarea de către ceilalți patru experți

desemnați în cauză.

În ce

privește existența/inexistența autorizării legale a

edificării acestor lucrări, conform Legii nr. 50/1991, și

respectarea nerespectarea condițiilor de autorizare cu privire la anumite

lucrări, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin

autorizația de construire din 1999 au fost autorizate lucrările de

construire constând în hala metalică, utilități, împrejmuire,

centrală termică, branșamente electric și telefonic,

inclusiv lucrările de utilități aferente și, de altfel,

absolut inerente funcționarii halei.

În

autorizația de construire din 2002 se face referire la faptul că

utilitățile pentru hala nou autorizată se vor asigura prin

racordare la utilitățile deja existente și la existența pe

teren a primei hale autorizată în anul 1999. Prin urmare, la acel moment

existau deja pe teren utilitățile aferente funcționarii primei

hale.

În

certificatul de urbanism din 2002, care a stat la baza autorizației de

construire din 2002, se menționează că alimentarea cu apă

și canalizare se va soluționa în sistem local, având în vedere

că zona nu era racordată la rețeaua de canalizare, ceea ce, a

arătat expertul J., semnifică posibilitatea reclamantei de a amplasa

aceste instalații pe teren, cu respectarea normelor sanitare și de

protecția muncii.

Așadar,

nu se poate aprecia că lucrările de utilități nu au fost

autorizate legal, atâta vreme cât autorizația de construire din anul 1999

face referire la “utilități, împrejmuire, centrală termică,

branșamente electric și telefonic”, iar noțiunea de

“utilități” nu este circumstanțiată doar la anumite

lucrări, ci este folosită cu titlu general.

Pe de

altă parte, a arătat instanța de apel, chiar și dacă

s-ar considera că lucrările de “utilități” cuprind doar

anumite categorii de lucrări (canalizare, alimentare cu apă, gaze

etc.), iar nu toate lucrările invocate de reclamantă, cele două

hale de depozitare au fost autorizate la construire prin autorizațiile de

construire din 1999 și din 2002. Construcția celor două hale a

fost finalizată în anul 2000 și, respectiv, 2003, fiind

recepționate conform proceselor-verbale din 2000 și din 2003;

exproprierea a avut loc în anul 2008.

Aceste lucrări

erau fie strict necesare, indispensabile, desfășurării

activității specifice celor două hale (ca rețele de

canalizare, stația de epurare, rețea gaze, post trafo etc.), fie de

natură să susțină funcționalitatea

activității acestor două hale, cum este cazul, de exemplu, al

cabinei poartă și rețelei electrice de comandă deschidere

porți, platformei de beton, rețelei de scurgere a apei pluviale,

stâlpilor de iluminat exteriori etc.).

Or,

nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la autorizarea

lucrărilor de construcții interesează numai din perspectiva dispozițiilor

Legii nr. 50/1991, fără să intereseze din perspectiva dreptului

de proprietate al reclamantei asupra acestor elemente constructive la data

exproprierii.

Așa

fiind, aceste elemente constructive au existat în patrimoniul reclamantei la

data exproprierii și au fost afectate prin exproprierea

săvârșită, situație în care, în conformitate cu

dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, apelanta-reclamantă este

îndreptățită la cuvenitele despăgubiri pentru prejudiciul

suferit prin expropriere.

Curtea de

apel a înlăturat apărarea pârâtului în sensul că nu s-a

făcut dovada că aceste utilități existau la data

exproprierii (la data demarării procedurilor pentru expropriere), întrucât

singurele utilități care ar fi existat la acel moment ar fi fost

gardul și două porți, conform notei întocmite de evaluator, cu

motivarea că din raportul de expertiză întocmit de experții C.,

D. Și E., în fața primei instanțe, rezultă că

aceștia au regăsit, cu ocazia deplasării la fața locului la

data de 04 septembrie 2008 și iunie 2009, lucrările de

construcție la care face referire reclamanta în cuprinsul cererii, care

erau dezafectate și amplasate pe rămășite de teren.

Existența

acestor elemente constructive pe teren este dovedită inclusiv cu plasele

fotografice care redau secțiuni din imobil anterior exproprierii,

planșe în care sunt vizibile rețeaua de scurgere a apelor pluviale,

platforma betonată, stâlpii de iluminat exterior și stâlpii pentru

steaguri.

Totodată,

trebuie avută în vedere natura unei părți importante din aceste

lucrări de a fi absolut inerentă funcționarii celor două

hale, respectiv stații epurare, rețea canalizare, rețea scurgere

ape pluviale, rețea alimentare gaze, rețea electrică și

post transformare. Nu s-a susținut nici un moment de către

pârâtă că la data exproprierii cele două hale nu funcționau

efectiv, iar din faptul că fuseseră edificate în anul 2000 și

2003, deci cu mulți ani anterior exproprierii, se prezumă că

acestea se aflau în stare completă de funcționare la nivelul anului

2008, coroborat cu faptul că s-a făcut dovada efectivă a

faptului că spațiul era închiriat la momentul exproprierii

(măcar cu contractul de închiriere cu F. încheiat în 20 iunie 2004), ceea

ce implică în mod inevitabil existența rețelelor de

utilități.

În aceste

condiții, curtea de apel a reținut că este evident că actul

de evaluare depus la fila 239 din dosarul instanței de apel, întocmit în

mod unilateral de expropriator, nu este conform realității și nu

are valoare probatorie cu privire la elementele constructive existente pe

teren.

Cu referire

la evaluarea acestor lucrări supraterane și subterane afectate de

expropriere, curtea de apel a constatat că există o

diferență între evaluarea făcută de expertul J., în opinia

sa separată, și raportul de expertiză întocmit de către

comisia de experți în fața primei instanțe.

Instanța

de apel a dat eficiență evaluării făcute de comisia de experți

din fața primei instanțe, apreciind că acea evaluare

reprezintă acordul comisiei de experți formată din trei

experți, cu respectarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

ceea ce conferă o valoare probatorie mai mare evaluării decât în

cazul evaluării făcută de către un singur expert,

această evaluare nefiind de altfel infirmată de pârâtă cu

argumente contrare tehnico-științifice; pe de altă parte,

această evaluare a cuprins toate elementele constructive în discuție,

în vreme ce expertul J. a evaluat doar o parte din acestea.

S-a

reținut, de asemenea, că experții care au format comisia în fata

primei instanțe au evaluat aceste lucrări din perspectiva

prejudiciului suportat de reclamantă, în acord cu art. 26 din Legea nr. 33/1994,

anume au evaluat lucrările care au fost demolate sau lucrările de

reamplasare, cu luarea în considerare a costurilor reamplasării și a

materialelor care au putut fi recuperate și refolosite sau a materialelor

care au fost definitiv pierdute, după natura lucrării.

Verificând

așadar modul de evaluare a prejudiciului calculat de experți

referitor la aceste lucrări supraterane și subterane afectate de

expropriere, curtea de apel a constatat că experții au ținut

cont în mod corect de aceste elemente și au calculat prejudiciul ca

pierdere efectiv suferită de reclamantă.

În

consecință, curtea de apel a recunoscut apelantei-reclamante un drept

de despăgubire pentru suma totală de 76.559 euro (compusă din

28.603 euro lucrări subterane și 47.956 euro lucrări

supraterane).

Cu referire

la solicitările apelantei-reclamante referitoare la despăgubirile

aferente lucrărilor de modificare a halei aflată spre stradă,

curtea de apel a arătat că, sub acest aspect, mijloacele de

probă relevante sunt raportul de expertiză întocmit în fața

primei instanțe de experții C., D. și E. și raportul de

expertiză întocmit în primul ciclu procesual de experții H., I.

și J. Constanța.

Potrivit

primului raport de expertiză hala în discuție se află la o

distanță de 2,8 m de carosabilul autostrăzii și la 28-29,5

m de axul autostrăzii, sub zona de protecție; prin proiectul

clădirii la fațada dinspre autostradă s-a prevăzut la etaj

zona cu destinația birouri, iar în prezent, ca efect al distantei mici

față de carosabil este afectat atât ”confortul, cât și siguranța

în exploatare”; pentru a funcționa cu destinația inițială,

reclamanta a admis o soluție care implică desființarea unei

părți din hală, dinspre stradă, și recompartimentarea

interioară, cu costurile implicite, de demontare instalații,

pereți compartimentare, refacere fațadă, refacere planșeu,

pereți intermediari, pereți birouri etc.

În

răspunsul la obiecțiuni depus la fila 199 și urm. din dosarul

tribunalului acești experți au susținut că acea parte din

hală cu destinația de birouri este în prezent “inadecvată

desfășurării activității inițiale”.

În raportul

de expertiză întocmit în apel în primul ciclu procesual de experții H.,

I. și J., experții au avut puncte de vedere divergente.

Astfel, experții

H. și I. au arătat că nu se justifică demolarea, întrucât

disconfortul rezultat din apropierea de carosabil poate fi înlăturat prin

înlocuirea tâmplăriei existente cu una cu caracteristici speciale

antiefracție și fonice, iar parcarea dezafectată din fața

construcției poate fi înlocuită cu parcarea din stânga halei,

către care se face accesul prin curte.

În opinia

separată întocmită de expertul J. aceasta a susținut necesitatea

demolării parțiale a halei, arătând că se impune refacerea

parcării din fața halei, astfel cum exista anterior, pentru că

acest spațiu era unul de expunere produse și reclamă, la vedere,

în plus este destinat pentru a asigura accesul la birourile de la etaj direct

dinspre stradă, iar nu dinspre curte; acea platformă betonată

inițială era deschisă atât clienților, cât și

potențialilor clienți, nefăcând necesar accesul în curte;

amplasamentul anterior exproprierii asigura un flux tehnologic care nu mai este

asigurat acum, pentru reconfigurarea lui conform exigentelor beneficiarului

fiind necesară dărâmarea parțială a construcției halei

și edificarea pe terenul astfel eliberat a unei platforme betonate care

să asigure aceleași avantaje ca mai înainte.

Curtea de

apel a constatat că aceste opinii ale experților din fața primei

instanțe și cea a expertului J. exprimă anumite fapte care sunt

incontestabile, anume că, urmare exproprierii și edificării

lucrării în vederea căreia a fost efectuată exproprierea,

clădirea se află actualmente la o distanță foarte mică

de carosabil, sub limita de protecție prevăzută legal, și

că a dispărut platforma betonată din fata clădirii.

Pe de

altă parte, necesitatea măsurii de demolare parțială a

clădirii este justificată diferit de către experți, primii

făcând referire la o scădere de confort și siguranță a

clădirii, iar expertul J. făcând referire la necesitatea de reamenajare

a unei platforme betonate în fața halei.

În ceea ce

privește prima opinie, a experților care au întocmit raportul de

expertiză la judecata în fața primei instanțe, curtea de apel a

constatat că aceștia nu justifică în niciun fel soluția

propusă, a modificării propriu-zise a halei, și nu au

susținut că ar fi necesară prin prisma imposibilității

de continuare a funcționarii halei în maniera existentă la acest

moment sau printr-o reducere importantă a

funcționabilității acesteia. Nu se justifică în concret în

niciun fel de ce ar fi nevoie de aceasta demolare parțială a halei,

nu se vorbește despre vreo imposibilitate de acces în acea parte de

construcție sau de vreun alt impediment, singura problemă în

discuție fiind cea legată de confortul utilizării unei

construcții aflate prea aproape de carosabil și de pretinsa

siguranță în exploatare.

În ceea ce

privește respectarea zonei de protecție de 50 m. de la axul

autostrăzii reglementată de O.G. nr. 43/1997, instanța de apel a

arătat că aceasta vizează protecția circulației pe

drumurile publice, astfel cum rezultă din art. 17 din O.G. nr. 43/ 1997,

astfel că nu se pune în discuție încălcarea vreunei norme legale

care să vizeze necesitatea de protecție sau siguranță a

clădirilor.

Cu referire

la pretinsa afectare a siguranței în utilizarea clădirii,

experții nu au explicat în nici un fel (și, de altfel, nici

reclamanta nu a făcut acest lucru) în ce fel ar fi afectată

siguranță în exploatarea spațiilor de birouri dinspre

stradă; în ce privește confortul, singura explicație a fost

aceea că spațiile în discuție sunt expuse unui nivel de zgomot

mai mare din cauza apropierii de carosabil.

Curtea de

apel a apreciat că aceste argumente nu justifică efectuarea

lucrărilor pe care le-a solicitat apelanta-reclamantă, de demolare

parțială a halei, atâta timp cât, așa cum s-a arătat în

opinia experților H. și I., ar fi o soluție suficientă

dotarea clădirii cu geamuri antiefracție și cu caracteristici de

antifonare acustică.

Însă

apelanta-reclamantă nu a solicitat despăgubiri pentru astfel de

lucrări de dotare a clădirii cu geamuri antiefracție și de

protecție acustică, care să asigure protecție

antiefracție și să reducă disconfortul în exploatare creat

de aproprierea de carosabil, pentru ca instanța să se poată

pronunța asupra unei astfel de pretenții, ci a cerut cheltuielile cu

demolarea parțiala a clădirii și refacerea ulterioară a

acesteia.

Curtea de

apel a apreciat că nu a fost dovedită necesitatea măsurii de

demolare parțială și refacere din aceasta perspectivă,

respectiv nu a fost dovedită împrejurarea că această măsura

se impune pentru păstrarea destinației spatiilor în discuție,

pentru asigurarea funcționarii acestor spatii sau pentru înlăturarea

unei piedici în funcționare.

Altfel spus,

instanța de apel a constatat că din probele administrate nu a

rezultat că, urmare a exproprierii și a edificării lucrării

pentru care a fost făcută, exproprierea funcționarea halei

propriu-zise și a spațiilor de birouri în discuție a fost

afectată de o așa manieră încât măsura solicitată de

reclamantă să se impună ca măsură necesară

aducerii halei la funcționabilitatea anterioară.

În ceea ce

privește afectarea confortului în utilizarea acelor spatii de birouri de

natură să atragă consecința unei atractivități

mai mici a acestora pe piața de închirieri și posibilitatea de

obținere a unor chirii mai mici, curtea de apel a arătat că

reclamanta nu invocat un prejudiciu care să constea într-o

diferență de rentabilitate a spațiului, rezultată din reducerea

confortului în exploatarea clădirii.

Cu referire

la opinia exprimată de expertul J., curtea de apel a reținut că

nu s-a dovedit că spațiul aflat înspre stradă ar fi servit

apelantei-reclamante drept spațiu de reclamă și publicitate,

spațiu care ar fi fost necesar să fie “la vedere”, deci că prin

lipsirea locației de acel spațiu s-ar aduce reclamantei vreun

prejudiciu.

Nici cu

privire la împrejurarea că accesul persoanelor (clienți sau

potențiali clienți) în hala propriu-zisă se face acum prin

interiorul curții, iar nu direct dinspre stradă, nu s-a dovedit

că ar fi de natură să cauzeze apelantei-reclamante un prejudiciu

real, de orice natură, care să impună asigurarea unui altfel de

acces.

Susținerea

acestui expert în sensul că spațiul din interiorul curții nu ar

fi propriu expunerii de produse nu a fost argumentată în niciun fel; de

altfel nu s-a susținut și nu s-a dovedit în niciun fel că ar fi

avut loc vreo expunere de produse de către apelanta-reclamantă.

Afirmațiile

apelantei-reclamante, sprijinite și de concluziile expertului J., în

sensul că accesul în incinta imobilului s-ar face cu o mai mare greutate,

din cauza actualei topografii a imobilului nu au fost primite de curtea de apel

care le-a considerat nedovedite.

Aceasta a

apreciat că simpla susținere a expertului J. în sensul că fluxul

tehnologic gândit de beneficiarul imobilului la momentul edificării

lucrărilor este afectat în prezent nu reprezintă o probă a

existenței vreunui prejudiciu care să fi rezultat din această

schimbare, mai exact, chiar dacă este certă o anumită schimbare

a condițiilor de exploatare a ansamblului imobilului, nu rezultă

că această schimbare ar fi de natură să o afecteze în mod

concret pe reclamantă, respectiv că această afectare ar putea fi

înlăturată doar prin dărâmarea parțială a halei

și refacerea ulterioară a platformei betonate.

Pentru aceste

motive, curtea de apel a apreciat că nu se face dovada unui prejudiciu

încercat de apelanta-reclamantă care să impună măsura pe

care aceasta o solicită, situație în care au fost respinse

pretențiile acesteia referitoare la demolarea parțială a halei.

Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 296 C. proc. civ., curtea de apel a

respins apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SA, ca nefondat, a

admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin CN B. SA, și a

schimbat, în parte, sentința apelată nr. 302 din 11 februarie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în sensul că: a modificat în parte hotărârea de

stabilire a despăgubirilor nr. 8 din 25 februarie 2008, a stabilit

cuantumul despăgubirilor datorate de pârât reclamantei în urma

exproprierii terenului de 830 mp situat în Otopeni, jud. Ilfov la suma

totală de 214.530 euro, din care 137.971 euro valoarea propriu-zisă a

terenului expropriat și suma de 76.559 euro reprezentând prejudiciu

rezultat din afectarea lucrărilor subterane și supraterane,

despăgubiri care vor fi plătite în lei la cursul BNR din ziua

plății și a respins cererea reclamantei de acordare de

despăgubiri pentru modificarea halei, ca neîntemeiată. În baza art. 274

și 276 C. proc. civ. l-a obligat pe pârât la plata sumei de 6.500 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată în fața primei instanțe

(constând în 1.000 lei onorariu de expertiză și 5.500 lei onorariu de

avocat, proporțional cu pretențiile admise) și a respins cererea

apelantului-pârât privind cheltuielile de judecată efectuate în apel; au

fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SA,

solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în

sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, schimbarea

în parte a hotărârii apelate, în sensul majorării sumei acordate cu

titlu de despăgubiri, de la suma de 586.400 euro (echivalent în lei), la

suma de 845.586 euro și obligarea Statului Român, prin CN B. SA, la plata

sumei de 845.586 euro, în echivalent în lei, reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca efect al exproprierii

terenului în suprafață de 830 mp, situat în Otopeni, jud. Ilfov,

și a celorlalte consecințe păgubitoare ale acestei măsuri,

respingerea apelului declarat de apelantul-pârât Statul Român, ca nefondat,

și obligarea intimatului-pârât, Statul Român, la plata cheltuielilor de

judecată, constând în onorariu de avocat și onorariile experților.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat

că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 teza a III-a C. proc. civ. conform

căruia hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea

greșită a legii.

Astfel,

Curtea de Apel București a aplicat în mod greșit dispozițiile art.

26 din Legea nr. 33/1994, prin raportare la care recurenta, în calitate de

persoană expropriată, are dreptul la repararea integrală a

prejudiciului ce i-a fost cauzat, fiind îndrituită ca, pe lângă

despăgubirile stabilite pentru terenul expropriat pentru

utilitățile subterane încorporate în acesta și pentru

lucrările supraterane amplasate pe terenul expropriat, să

obțină despăgubiri și pentru celelalte componente ale

prejudiciului cauzat prin această măsură, respectiv, pentru

lucrările necesare demolării parțiale și refacerii halei

și pentru beneficiul nerealizat (constând în contravaloarea chiriei

neîncasate).

A

susținut recurenta-reclamantă că instanța de apel,

recunoscând incidența normei juridice anterior invocate, a realizat în mod

eronat doar o aplicare parțială a acesteia, neacoperind integral

prejudiciul cauzat prin expropriere.

dezvoltarea primei critici de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că

instanța de apel a reținut în mod greșit, raportându-se la Decizia

nr. 2378 din 25 septembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în privința pretențiilor reprezentate

de beneficiul nerealizat rezultat din chirii, că „prin decizia de casare

acest capăt de cerere a fost tranșat, instanța de recurs

stabilind că sunt neîntemeiate aceste pretenții situație în care

Curtea, în rejudecarea apelului, va menține soluția primei

instanțe sub acest aspect”.

A arătat

recurenta-reclamantă că este real că, prin decizia de casare

menționată, Înalta Curte a dat indicații instanței de apel

în vederea rejudecării (sub aspectul momentului prin raportare la care

trebuie evaluate lucrările impuse de expropriere) însă soluția a

fost de casare integrală a deciziei instanței de apel pronunțate

în primul ciclu procesual. Prin urmare, câtă vreme Înalta Curte nu a

menținut anumite dispoziții ale deciziei casate, nu se poate

reține că această instanță ar fi statuat, cu caracter

definitiv, în privința pretinsei netemeinicii a pretențiilor

recurentei cu titlu de beneficiu nerealizat.

În opinia

recurentei-reclamante, considerentele instanței de apel, mai sus

menționate vin în contradicție cu cele din care rezultă, în mod

implicit, îndreptățirea sa la acoperirea prejudiciului constând în

beneficiul nerealizat, câtă vreme s-a arătat expres că “s-a

făcut dovada efectivă a faptului că spațiul era închiriat

la momentul exproprierii (măcar cu contractul de închiriere cu F. încheiat

la 20 iunie 2004)”.

Cu referire

la beneficiul nerealizat, recurenta-reclamantă a arătat că este

posibilă cuantificarea acestei componente a prejudiciului fără

raportare la concluziile vreunei expertize, câtă vreme la dosar au fost

depuse înscrisurile relevante în acest sens, respectiv cele două contracte

de închiriere încheiate succesiv între recurenta SC A. SA (în calitate de

locator) și F., respectiv, SC G. SRL (în calitate de locatare), din care

rezultă că beneficiul nerealizat ca efect al nederulării

contractelor menționate se ridică la suma de 259.200 euro, rezultată

din înmulțirea chiriei lunare, în valoare de 7.200 euro, cu 36 de luni în

care contractele nu s-au mai derulat din cauza exproprierii.

Recurenta-reclamantă

a adus și un argument de practică judiciară, arătând

că prin Decizia civilă nr. 115/A din 18 aprilie 2013,

pronunțată de