ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2954/2014

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data

de

30

mai

2011 pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta P.I. a chemat în judecată

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia

la plata de despăgubiri materiale și morale produse prin activitatea necorespunzătoare

desfășurată de autoritățile competente (parchete, instanțe, administratori judiciari)

- inclusiv prin depășirea termenului rezonabil de soluționare a plângerilor penale

pe care le-a formulat - în instrumentarea unor dosare penale și de faliment.

La data de

28 noiembrie 2011 reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a indicat cuantumul

pretențiilor solicitate de la pârât, respectiv suma de 1.000.000 RON.

Prin sentința

civilă nr. 1211 din 03 iunie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului

este descrisă de aceasta ca fiind faptul că nu i-a fost asigurat accesul la justiție

și un proces echitabil pentru a-și putea fructifica drepturile patrimoniale, în

sensul că din cauza intervenirii prescripției răspunderii faptelor penale nu s-a

recuperat prejudiciul creat societății SC A.C. SRL.

Cu toate că

afirmă că pârâtul Statul Român nu a asigurat accesul la justiție și un proces echitabil

pentru a-și putea fructifica drepturile patriomoniale, reclamanta nu a precizat

concret în ce fel pârâtul le-a obstrucționat accesul la justiție și a permis intervenirea

prescripției răspunderii penale și nerecuperarea prejudiciului creat societății.

Față de obiectul

cererii tribunalul a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală

a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru fapta descrisă

mai sus, nerezultând săvârșirea faptei ilicite de către pârât, vinovăția acestuia

și legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul pretins de reclamantă,

astfel cum cer dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Împotriva

acestei sentințe, la data de 16 august 2013 a declarat recurs reclamanta P.I. care

a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, la data de 24 septembrie 2013 și recalificat apel

la termenul din 22 octombrie 2013.

În motivarea

cererii sale

, depusă la data de 21 octombrie 2013, apelanta reclamantă a

arătat că instanța de fond nu a ținut seama că răspunderea statului este pe tărâmul

art. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, articol care

recunoaște oricărei persoane dreptul de a obține despăgubiri pentru orice violare

a drepturilor și libertăților protejate de Convenție.

În cauză,

apelanta reclamantă este o persoană (administrator al SC A.C. SRL) asupra căreia

s-au repercutat actele arbitrare comise de autoritățile locale și județene și neeficiența

măsurilor luate de puterea centrală. Toate cererile au rămas fără răspuns concret

și eficient. De aceea, a solicitat instanței să constate că, în sistemul intern,

faptele denunțate de apelanta reclamantă sunt direct imputabile autorităților locale,

județene și centrale.

Oricare ar

fi autoritatea națională căreia îi este imputabilă nerespectarea Convenției, statul

este răspunzător de evenimentele care se produc în orice porțiune a teritoriului

său național.

Prin decizia civilă

nr. 325/A din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis

apelul declarat

de reclamantă, a

anulat

sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că

potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept

împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Legitimarea

procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului

și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății,

deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită,

fără de care dreptul nu se poate realiza. Prin urmare, raportat strict la verificarea

acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, nu este necesar să se constate

și întrunirea în fapt a elementelor ce constituie ipoteza normativă a textelor de

lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

În cadrul raporturilor

juridice, subiectul pasiv (denumit debitor) este fie determinat generic (de exemplu,

vânzătorul, iar nu producătorul - ca debitor al obligației de garanție în relația

cu consumatorul, conform art. 13 din Legea nr. 105/2003, sau părinții, iar nu profesorul

- ca debitori ai obligației de a repara prejudiciul produs de elevul care nu s-a

prezentat la școală), fie chiar determinat individual, direct sau indirect, prin

lege (de exemplu, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

În privința răspunderii

comitenților pentru fapta prepușilor, întemeiată pe prevederile art. 1000 alin.

(3) C. civ., legitimare procesuală pasivă are persoana despre care se pretinde că

ar fi comitent.

Dat fiind că în speță

se susține că Statul Român are calitatea de comitent, iar

autoritățile la care a făcut referire reclamanta: parchete,

instanțe, administratori judiciari au calitatea de prepuși, intimatul pârât are

sub acest aspect calitate procesuală pasivă.

Aceeași este situația

și din perspectiva invocării unor texte din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1 și 13, art. 1 din Protocolul nr. 1), care, având

natura juridică a unui tratat semnat de statele membre ale Consiliului Europei,

creează obligații în sarcina acestora, astfel că intimatul pârât, de data aceasta

determinat individual, are legitimare procesuală pasivă.

Față de aceste considerente,

reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii admițând excepția

lipsei calității procesuale pasive, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat

procesul fără a intra în judecata fondului, Curtea a admis apelul, a anulat sentința

civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În ceea ce privește cheltuielile

de judecată, a dispus ca ele să fie avute în vedere de instanța de rejudecare.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței

de fond, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamanta P.I. ca introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului

a susținut că raporturile juridice pe care le-a avut reclamanta, în calitate de

asociat unic al SC A.C. SRL cu B.I.R. - Sucursala Slobozia, ori cu alte societăți

comerciale menționate în cererea de chemare în judecată și presupusul prejudiciu

pe care îl reclamă nu pot atrage răspunderea juridică civilă în această cauză și

nu justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice. Mai mult, prin sentința penală nr. 480 din 28 februarie 2006 Judecătoria

Slobozia a respins plângerea penală formulată de petenta SC A.C. SRL, al cărei administrator

a fost reclamanta, sentința rămânând definitivă prin decizia penală nr. 247/R

din 6 iunie 2006 a Tribunalului Ialomița. În raport cu considerentele acestor hotărâri

judecătorești, apreciază că un eventual prejudiciu material sau moral, pe tărâmul

unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, nu poate antrena răspunderea sa juridică,

fiind vorba despre raporturi juridice între părți.

În același mod argumentează

lipsa calității sale procesuale pasive față de nemulțumirile reclamantei cu privire

la soluționarea unei cauze penale de către instanțele de judecată, parchete ori

inspectorate de poliție, că în mod nelegal instanța de apel s-a raportat la dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care este un text de lege cu caracter special.

Răspunderea Statului Român

nu poate fi atrasă nici în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 ori art. 1000

alin. (3) C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale.

De asemenea, nu există nicio normă care să confere Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice calitatea de comitent în raport cu subiecții de drept menționați

în cererea de chemare în judecată, precum și cu dispozițiile art. 1373 alin. (2)

C. civ.

Situația reclamată vizează

strict raporturile juridice dintre persoane de drept privat. Or, Ministerul Finanțelor

Publice reprezintă Statul Român în condiții strict și limitativ prevăzute de lege.

Între pârâtul din speță

și instituțiile vizate de reclamantă ori angajați ai acestora - magistrați, polițiști

- nu există raporturi de prepușenie.

De asemenea, susține că

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității argumentând calitatea procesuală

pasivă în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., deși reclamanta nu

a invocat acest temei de drept. Nici invocarea unor texte din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului nu conferă calitatea procesuală pasivă Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice în litigiul pendinte.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut

de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat,

urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed:

Întrucât reclamantul declanșează

procedura jurisdicțională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea

sa procesuală, cât și pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe

plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care

părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător,

al obligației corelative.

La rândul ei, instanța

are obligația verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determinat de

prezența părților în proces.

Calitatea procesuală pasivă

presupune existența unei identități între cel împotriva căruia este îndreptată cererea

de chemare în judecată și cel obligat în același raport juridic dedus judecății.

În fapt, în cauza dedusă

judecății, reclamanta pretinde că SC A.C. SRL, a cărei unic asociat a fost și care

nu are calitatea de parte în proces, a fost obligată să-și întrerupă activitatea

ca urmare a contractării unui credit de la o bancă, al cărei reprezentant i-a ascuns

cu viclenie informații despre activul pe care i-a propus să-l cumpere.

Prin cererea introductivă

reclamanta, după ce expune starea de fapt, face considerații extinse cu privire

la norma de drept aplicabilă, prevalându-se atât de dispoziții din dreptul intern

(art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 11, 20, 21, 44 și 52 din Constituție), cât și

din dreptul comunitar (art. 6 parag. 1, art. 8 și 13 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), susținând că Statul Român este responsabil

de nerecuperarea prejudiciului în cuantum de 1.000.000 RON produs de B.I.R. Sucursala

Slobozia și Sucursala Constanța, de SC O. SA Mangalia și alții. Reclamanta precizează

că faptele infracționale ale reprezentanților persoanelor juridice menționate au

constat în inducerea sa în eroare asupra activității SC O. SA, care avea spre vânzare

un complex de morărit, dar care nu putea fi vândut fără acordul judecătorului sindic

de la Tribunalul Constanța, ca urmare a faptului că SC O. SA era în procedură de

reorganizare.

Potrivit art. 25 din Decretul

nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii, statul este

persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu,

ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul

Finanțelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe

în acest scop.

Or, în raport cu pretențiile

formulate și cu fundamentul afirmat al acestora, Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice nu se poate identifica cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecății.

Aceasta deoarece Statul

Român nu poate răspunde pentru prejudiciul produs de o persoană juridică de drept

privat, așa cum a susținut reclamanta, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existența

unui raport de prepușenie.

În speță, calitatea procesuală

pasivă se determină prin raportare la obiectul dedus judecății, așadar în funcție

de pretențiile părții reclamante, iar nu condiționat de simpla verificare a condițiilor

de exercitare a acțiunii civile, cum se reține de instanța de apel.

Potrivit art. 112

pct. 3 C. proc. civ., reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (ceea ce pretinde),

iar pct. 4 al aceluiași text cere arătarea motivelor de fapt și de drept pe care

se întemeiază cererea. Numai prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptățirea

sa de a introduce cererea împotriva pârâtului, iar în cauza de față o astfel de

justificare nu este probată.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârât și va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul

reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei civile nr. 325/A din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia atacată în sensul că respinge

apelul reclamantei ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2014.