ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2954/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanta P.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale și morale produse prin activitatea necorespunzătoare desfășurată de autoritățile competente (parchete, instanțe, administratori judiciari) - inclusiv prin depășirea termenului rezonabil de soluționare a plângerilor penale pe care le-a formulat - în instrumentarea unor dosare penale și de faliment. La data de 28 noiembrie 2011 reclamanta a depus cerere precizatoare, prin care a indicat cuantumul pretențiilor solicitate de la pârât, respectiv suma de 1.000.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1211 din 03 iunie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că fapta ilicită imputată de reclamantă pârâtului este descrisă de aceasta ca fiind faptul că nu i-a fost asigurat accesul la justiție și un proces echitabil pentru a-și putea fructifica drepturile patrimoniale, în sensul că din cauza intervenirii prescripției răspunderii faptelor penale nu s-a recuperat prejudiciul creat societății SC A.C. SRL.

Cu toate că afirmă că pârâtul Statul Român nu a asigurat accesul la justiție și un proces echitabil pentru a-și putea fructifica drepturile patriomoniale, reclamanta nu a precizat concret în ce fel pârâtul le-a obstrucționat accesul la justiție și a permis intervenirea prescripției răspunderii penale și nerecuperarea prejudiciului creat societății. Față de obiectul cererii tribunalul a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru fapta descrisă mai sus, nerezultând săvârșirea faptei ilicite de către pârât, vinovăția acestuia și legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciul pretins de reclamantă, astfel cum cer dispozițiile art. 998, 999 C. civ.

Împotriva acestei sentințe, la data de 16 august 2013 a declarat recurs reclamanta P.I. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 24 septembrie 2013 și recalificat apel la termenul din 22 octombrie 2013. În motivarea cererii sale , depusă la data de 21 octombrie 2013, apelanta reclamantă a arătat că instanța de fond nu a ținut seama că răspunderea statului este pe tărâmul art. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, articol care recunoaște oricărei persoane dreptul de a obține despăgubiri pentru orice violare a drepturilor și libertăților protejate de Convenție. În cauză, apelanta reclamantă este o persoană (administrator al SC A.C.

SRL) asupra căreia s-au repercutat actele arbitrare comise de autoritățile locale și județene și neeficiența măsurilor luate de puterea centrală. Toate cererile au rămas fără răspuns concret și eficient. De aceea, a solicitat instanței să constate că, în sistemul intern, faptele denunțate de apelanta reclamantă sunt direct imputabile autorităților locale, județene și centrale. Oricare ar fi autoritatea națională căreia îi este imputabilă nerespectarea Convenției, statul este răspunzător de evenimentele care se produc în orice porțiune a teritoriului său național. Prin decizia civilă nr. 325/A din 10 decembrie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că potrivit art. 109 C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei persoane trebuie să facă o cerere la instanța competentă. Legitimarea procesuală pasivă presupune deci existența unei identități între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății, deci persoana căreia titularul dreptului poate să-i pretindă o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza. Prin urmare, raportat strict la verificarea acestei condiții de exercițiu a acțiunii civile, nu este necesar să se constate și întrunirea în fapt a elementelor ce constituie ipoteza normativă a textelor de lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată.

În cadrul raporturilor juridice, subiectul pasiv (denumit debitor) este fie determinat generic (de exemplu, vânzătorul, iar nu producătorul - ca debitor al obligației de garanție în relația cu consumatorul, conform art. 13 din Legea nr. 105/2003, sau părinții, iar nu profesorul - ca debitori ai obligației de a repara prejudiciul produs de elevul care nu s-a prezentat la școală), fie chiar determinat individual, direct sau indirect, prin lege (de exemplu, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). În privința răspunderii comitenților pentru fapta prepușilor, întemeiată pe prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., legitimare procesuală pasivă are persoana despre care se pretinde că ar fi comitent.

Dat fiind că în speță se susține că Statul Român are calitatea de comitent, iar autoritățile la care a făcut referire reclamanta: parchete, instanțe, administratori judiciari au calitatea de prepuși, intimatul pârât are sub acest aspect calitate procesuală pasivă. Aceeași este situația și din perspectiva invocării unor texte din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1 și 13, art. 1 din Protocolul nr. 1), care, având natura juridică a unui tratat semnat de statele membre ale Consiliului Europei, creează obligații în sarcina acestora, astfel că intimatul pârât, de data aceasta determinat individual, are legitimare procesuală pasivă.

Față de aceste considerente, reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii admițând excepția lipsei calității procesuale pasive, precum și faptul că, procedând astfel, a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, Curtea a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, a dispus ca ele să fie avute în vedere de instanța de rejudecare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii formulată de reclamanta P.I.

ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului a susținut că raporturile juridice pe care le-a avut reclamanta, în calitate de asociat unic al SC A.C. SRL cu B.I.R. - Sucursala Slobozia, ori cu alte societăți comerciale menționate în cererea de chemare în judecată și presupusul prejudiciu pe care îl reclamă nu pot atrage răspunderea juridică civilă în această cauză și nu justifică calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Mai mult, prin sentința penală nr. 480 din 28 februarie 2006 Judecătoria Slobozia a respins plângerea penală formulată de petenta SC A.C.

SRL, al cărei administrator a fost reclamanta, sentința rămânând definitivă prin decizia penală nr. 247/R din 6 iunie 2006 a Tribunalului Ialomița. În raport cu considerentele acestor hotărâri judecătorești, apreciază că un eventual prejudiciu material sau moral, pe tărâmul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, nu poate antrena răspunderea sa juridică, fiind vorba despre raporturi juridice între părți. În același mod argumentează lipsa calității sale procesuale pasive față de nemulțumirile reclamantei cu privire la soluționarea unei cauze penale de către instanțele de judecată, parchete ori inspectorate de poliție, că în mod nelegal instanța de apel s-a raportat la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care este un text de lege cu caracter special.

Răspunderea Statului Român nu poate fi atrasă nici în temeiul dispozițiilor art. 998 - 999 ori art. 1000 alin. (3) C. civ., nefiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale. De asemenea, nu există nicio normă care să confere Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice calitatea de comitent în raport cu subiecții de drept menționați în cererea de chemare în judecată, precum și cu dispozițiile art. 1373 alin. (2) C. civ. Situația reclamată vizează strict raporturile juridice dintre persoane de drept privat. Or, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă Statul Român în condiții strict și limitativ prevăzute de lege. Între pârâtul din speță și instituțiile vizate de reclamantă ori angajați ai acestora - magistrați, polițiști - nu există raporturi de prepușenie.

De asemenea, susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității argumentând calitatea procesuală pasivă în temeiul dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., deși reclamanta nu a invocat acest temei de drept. Nici invocarea unor texte din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu conferă calitatea procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice în litigiul pendinte. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed: Întrucât reclamantul declanșează procedura jurisdicțională, lui îi revine sarcina de a demonstra atât legitimarea sa procesuală, cât și pe aceea a pârâtului, respectiv faptul că transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părțile litigiului au calitatea de titular al dreptului și, în mod corespunzător, al obligației corelative. La rândul ei, instanța are obligația verificării din oficiu a cadrului procesual subiectiv determinat de prezența părților în proces. Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între cel împotriva căruia este îndreptată cererea de chemare în judecată și cel obligat în același raport juridic dedus judecății.

În fapt, în cauza dedusă judecății, reclamanta pretinde că SC A.C. SRL, a cărei unic asociat a fost și care nu are calitatea de parte în proces, a fost obligată să-și întrerupă activitatea ca urmare a contractării unui credit de la o bancă, al cărei reprezentant i-a ascuns cu viclenie informații despre activul pe care i-a propus să-l cumpere. Prin cererea introductivă reclamanta, după ce expune starea de fapt, face considerații extinse cu privire la norma de drept aplicabilă, prevalându-se atât de dispoziții din dreptul intern (art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 11, 20, 21, 44 și 52 din Constituție), cât și din dreptul comunitar (art. 6 parag. 1, art. 8 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție), susținând că Statul Român este responsabil de nerecuperarea prejudiciului în cuantum de 1.000.000 RON produs de B.I.R.

Sucursala Slobozia și Sucursala Constanța, de SC O. SA Mangalia și alții. Reclamanta precizează că faptele infracționale ale reprezentanților persoanelor juridice menționate au constat în inducerea sa în eroare asupra activității SC O. SA, care avea spre vânzare un complex de morărit, dar care nu putea fi vândut fără acordul judecătorului sindic de la Tribunalul Constanța, ca urmare a faptului că SC O. SA era în procedură de reorganizare. Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act normativ în vigoare la data introducerii acțiunii, statul este persoană juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, în afara cazurilor în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Or, în raport cu pretențiile formulate și cu fundamentul afirmat al acestora, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se poate identifica cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecății. Aceasta deoarece Statul Român nu poate răspunde pentru prejudiciul produs de o persoană juridică de drept privat, așa cum a susținut reclamanta, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existența unui raport de prepușenie. În speță, calitatea procesuală pasivă se determină prin raportare la obiectul dedus judecății, așadar în funcție de pretențiile părții reclamante, iar nu condiționat de simpla verificare a condițiilor de exercitare a acțiunii civile, cum se reține de instanța de apel. Potrivit art. 112 pct. 3 C. proc.

civ., reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (ceea ce pretinde), iar pct. 4 al aceluiași text cere arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Numai prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptățirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului, iar în cauza de față o astfel de justificare nu este probată. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât și va modifica decizia atacată, în sensul că va respinge apelul reclamantei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 325/A din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia atacată în sensul că respinge apelul reclamantei ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.