ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1143/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 26971/3 din 02 iunie 2010, reclamanții P.A., I.F.A., N.D.M. și N.R.C. au solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 6, compus din teren și construcție. În motivare, reclamanții au arătat, în esență, că, deși prin Dispoziția nr. 10046 din 28 martie 2008, emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, nu au primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, deoarece mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea nu are caracter efectiv, cererea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 2005 din 23 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P. să plătească reclamanților suma de 1.427.639 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 6, precum și suma de 1.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Instanța a avut în vedere raportul de expertiză evaluatoare întocmit de expert Dorel Pauliuc și a reținut că, în pofida dispozițiilor legale aplicabile, dosarul cu propunerea de măsuri reparatorii nu a fost încă transmis C.C.S.D., iar până în prezent, reclamanții nu au beneficiat de nici un fel de despăgubire și nu au primit nicio înștiințare cu privire la desfășurarea procedurii prevăzute de lege.

S-a mai reținut că Fondul Proprietatea nu este funcțional și nu există nicio perspectivă reală, certă și credibilă ca începutul funcționării sale să se situeze în viitorul apropiat, tribunalul apreciind ineficacitatea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate calificată drept notorie și incontestabilă. Tribunalul a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O., arătând că, s-a reținut constant în jurisprudența recentă a C.E.D.O. (a se vedea cauzele Faimblat, Viașu), inclusiv în cea foarte recentă (hotărârea - pilot pronunțată în cauzele Maria Atanasiu și alții împotriva României), că procedura acordării despăgubirilor potrivit Legii nr. 10/2001 și Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu funcționează, neavând un caracter efectiv, ținând seama de lungimea excesivă a procedurilor administrative și de incapacitatea C.C.S.D.

de a soluționa într-un termen rezonabil cererile de despăgubire, ca și, îndeosebi, de acordarea de despăgubiri într-un număr infim de cazuri în raport cu cele aflate în curs de soluționare . Tribunalul a constatat că Statul Român, reprezentat în proces de M.F.P., conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, este în culpă, pentru că, pe de-o parte, a instituit legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a legislației, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri efective, între care se află și reclamanții.

Tribunalul a apreciat că, prin conduita sa ilicită și imputabilă, constând într-un complex de abstențiuni și acțiuni contrar legilor în vigoare, Statul Român a cauzat în mod direct un prejudiciu în patrimoniul reclamanților, care au fost lipsiți de valoarea de circulație a imobilului preluat în mod abuziv de stat, valoare care li se cuvine potrivit legii. S-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998 - 999 C. civ., de unde a rezultat că reclamanții sunt îndreptățiți la repararea prejudiciului astfel cauzat. Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel Statul Român, prin M.F.P. Apelantul a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P.

în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, nefiind deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă competentă, conform Legii nr. 10/2001 să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent. S-au invocat dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, apelantul arătând că speța dedusă judecății se află într-o situație de excepție, în care interesele Statului Român nu sunt reprezentate în instanță de către M.F.P.

Apelantul a mai arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 și că dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite. Prin Decizia civilă nr. 388/A din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins excepția nulității apelului, precum și cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinelor M.F.P.

nr. 1227/2006 și nr. 349/2007. Prin aceeași decizie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea, ca inadmisibilă. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele: La termenul din data de 25 octombrie 2012, intimații au invocat excepția nulității cererii de apel, această excepție fiind susținută prin faptul nesemnării cererii de apel de către M.F.P., lipsind mandatul special de delegare, iar submandatarul aparent a admis acest lucru și anume faptul că nu reprezintă Statul Român. Au arătat intimații că înțeleg să invoce nulitatea cererii de apel, având în vedere faptul că apelul nu este semnat nici de către Statul Român, prin M.F.P., nici de către un reprezentant cu procură autentică, în condițiile art. 67 C. proc.

civ. Curtea de apel a apreciat că excepția nulității cererii de apel este argumentată de către intimați pe aceleași considerente avute în vedere la invocarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, fiind, în fapt, aceeași excepție, formulată sub o altă formă. Curtea a mai reținut că, la data de 26 aprilie 2012, s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie asupra acestei chestiuni litigioase puse în discuția părților, apreciind, în virtutea înscrisurilor depuse la dosar, că Statul Român, prin M.F.P., pârât în cauză și debitor al obligației stabilite în dispozitiv în sarcina sa, este în drept să declare calea de atac, după cum M.F.P., ca reprezentant al Statului Român, poate să acorde mandat de reprezentare în cauzele de natura celei deduse judecății D.G.F.P.

a Municipiului București - care a semnat, de altfel, apelul - aspect ce rezultă fără echivoc din conținutul Ordinului M.F.P. nr. 349/2007 (care a modificat Ordinul M.F.P. nr. 1227/2006). Tot la termenul la care au fost puse concluzii pe fondul apelului, intimații au reiterat excepția de nelegalitate a Ordinului M.F.P. nr. 1227, cu anexă, ca și a Ordinului M.F.P. nr. 349/2007, de modificare și completare a art. 3 din primul act anterior menționat, excepție pusă în dezbaterea părților litigiului. La data de 27 septembrie 2012, Curtea s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinelor M.F.P.

nr. 1227 și nr. 349/2007 cu care a fost sesizată, în sensul respingerii ca nefondate a acestei solicitări, reținând că, potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi constatată oricând în cursul unui proces, dacă instanța constată că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond. S-a apreciat că, în cauză, această condiție nu este îndeplinită câtă vreme, la termenul din 26 aprilie 2012, Curtea a analizat și tranșat asupra aspectelor ce vizează posibilitatea M.F.P. de a da mandat de reprezentare în cauză și asupra aspectului vizând calitatea de reprezentant a D.G.F.M.B. pentru M.F.P. ca reprezentant al Statului Român, încheierea menționată având caracter interlocutoriu.

În acest sens, Curtea a avut în vedere faptul că intimații au invocat nelegalitatea Ordinului M.F.P. nr. 1227 cu anexa și a Ordinului nr. 349/2007, acte normative care au fost avute în vedere la analiza chestiunilor prejudiciale anterior menționate. S-a apreciat că odată soluționate atât aspectele care vizau mandatul de reprezentare, dar și calitatea de reprezentant a D.G.F.M.B. pentru M.F.P., acestea nu mai pot fi reluate în prezentul cadru procesual, conform art. 268 alin. (3) C. proc. civ. Ca urmare, Curtea a respins excepția nulității cererii de apel, precum și cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 și nr. 349/2007, având în vedere că aceste aspecte au făcut obiectul dezbaterilor în contradictoriu, părțile exprimându-și poziția lor, instanța pronunțându-se prin încheiere interlocutorie asupra chestiunilor litigioase deduse judecății.

Curtea a apreciat că, prin încheierile la care s-a făcut referire mai sus, a dat rezolvare respectivelor împrejurări de drept, soluțiile date legând instanța și obligând pe părți la respectarea lor, în acord cu art. 268 alin. (3) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că, în cauză, apelantul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, dar și excepția inadmisibilității acțiunii, prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Curtea a apreciat că, în raport de raționamente dezvoltate de instanța supremă în decizia în interesul Legii nr. 27/2011 și decizia în interesul Legii nr. 33/2008, analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, respectiv a condițiilor de admisibilitate ale unei astfel de acțiuni, primează analizei calității procesuale a statului ori a altei entități în astfel de acțiuni. S-a constatat de către instanța de apel că obiectul material al pretențiilor reclamanților nu îl reprezintă echivalentul prejudiciului încercat de lipsa de folosință până la momentul sesizării instanței, a despăgubirilor ce li se cuvin, ci acest obiect al pretențiilor este reprezentat de contravaloarea imobilului pentru care li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite ca urmare a recunoașterii calității de proprietar a autorului lor, I.I.

Astfel, reclamanții au justificat pretenția lor pe temeiul art. 998-999 C. civ. doar în privința justificării accederii la acțiunea în justiție, prin ocolirea procedurii prevăzute de Legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările date de Legea nr. 247/2005. La termenul la care au avut loc dezbaterile, Curtea a solicitat intimaților să precizeze un punct de vedere față de împrejurarea că partea adversă a înțeles să invoce în apărare și dispozițiile Deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv să se precizeze dacă acțiunea este admisibilă.

Cu privire la această chestiune litigioasă, intimații au apreciat că acțiunea cu care au sesizat instanța de fond este admisibilă având în vedere că temeiul juridic al cererii introductive este dreptul comun, acesta fiind însă reprezentat și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că reclamanții, deși au obținut o dispoziție prin care se propun despăgubiri, nu pot să dea curs acestei dispoziții. Curtea a apreciat că în mod greșit prima instanță a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 998 și 999 C. civ., acestea neputând fi aplicabile în speță în încercarea de a obține în mod direct despăgubiri de la intimat, sub forma unui cuantum deja stabilit.

Făcând referiri ample la dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, Curtea a reținut că, ulterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru valorificarea tuturor pretențiilor de restituire prin echivalent, se impune a fi urmată o procedură administrativă, potrivit căreia evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către C.S.S.D. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței, doar după ce au fost stabilite prin decizie de C.C.S.D.

Curtea a reținut, totodată, că problema competenței instanțelor de judecată de a hotărî cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate a făcut și obiectul recursului în interesul legii, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, rezultă că dispozițiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor se aplică în cazul tuturor notificărilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestei legi. Or, reclamanții sunt beneficiarii unei dispoziții emise în anul 2008, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și prin urmare despăgubirile cuvenite acestor persoane îndreptățite se stabilesc și se acordă de C.C.S.D., la propunerea entității sesizată cu soluționarea notificării.

În raport de prevederile speciale ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu referire la art. 31 din Legea nr. 10/2001, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios-administrativ, care nu doar că exercită controlul de legalitate asupra deciziilor Comisiei Centrale vizând întinderea despăgubirilor, dar soluționează cererile pe fond și în situația în care nu s-a pronunțat Comisia Centrală.

Constatând incidența în cauză a dispozițiilor speciale constând în reglementările date prin Legile nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, care obligă persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent să parcurgă procedura specială, Curtea a apreciat că în astfel de situații în care se regăsesc și reclamanții, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun, nefiind posibilă decât recurgerea la o anumită cale reglementată de legea specială, adoptată de stat în această materie, cale care are ca finalitate, în cele din urmă, obținerea despăgubirilor pentru imobilul de care a fost deposedat în mod abuziv autorul reclamanților.

În consecință, față de considerațiile de fapt și de drept expuse, prin raportare și la decizia în interesul Legii nr. 27/2011 pronunțată de instanța supremă, apreciind că nu se mai impune analiza celorlalte aspecte invocate, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă. Împotriva Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012, precum și a încheierilor din 3 iulie 2012 (prin care s-a respins cererea de recuzare) și din 27 septembrie 2012 (prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ) pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 26971/3/2010 au declarat recurs reclamanții P.A., I.F.A., N.D.M.

și N.R.C. În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 03 iulie 2012, recurenții invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta în mod separat aceste motive de recurs, recurenții au arătat următoarele: Din partea M.F.P. s-a prezentat un angajat al D.G.F.P. a Municipiului București, care a prezentat o delegație din partea D.G.F.P.M.B. Recurenții au invocat excepția lipsei calității de reprezentant al M.F.P., atât a juristului angajat al D.G.F.P.M.B., ca și a direcției. În dovedirea calității acestora, s-au prezentat instanței Ordinele M.F.P. nr. 1227/2006 și nr. 349/2007.

Instanța de judecată, față de înscrisurile depuse, a arătat că prin invocarea excepțiilor se susține practic nulitatea apelului, ca fiind promovat de o persoană fără calitate și că urmează să se pronunțe cu privire la validitatea apelului prin prisma calității de reprezentant a semnatarului odată cu fondul, iar cu privire la excepțiile invocate, acestea au fost respinse, instanța apreciind totodată că M.F.P. are calitate de reprezentant al Statului Român. Recurenții mai arată că, întrucât nu invocaseră nulitatea apelului pe considerentul că M.F.P.

nu ar avea calitatea de reprezentant al Statului, iar pe de alta parte, că aceasta problemă era una de fond, așa cum chiar instanța arătase, au recuzat completul de judecată pentru antepronunțare, cererea de recuzare fiind respinsă prin încheierea din data de 03 iulie 2012. Recurenții mai susțin că, în cadrul considerentelor din hotărârea atacată, se arată de către instanța că nu se mai poate pronunța asupra excepției nulității apelului, deoarece prin respingerea excepției lipsei calității de reprezentant a M.F.P., s-a pronunțat și cu privire la aceasta problemă, arătând că M.F.P. avea calitatea de reprezentant al Statului și că putea declara apel în numele și pentru acesta. Or, acesta a fost și motivul de recuzare formulat în ședința din data de 26 aprilie 2012, astfel încât se arată că cererea de recuzare trebuia admisă, iar dosarul trimis spre repartizare aleatorie.

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012 se arată că, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, singura condiție pe care instanța de apel trebuia să o analizeze era aceea a existenței unei legături între excepția de nelegalitate invocată și cauza dedusă judecații. Cum ordinele cu privire la care se invocase excepția erau cele care, potrivit susținerii reprezentantului D.G.F.P.M.B., l-ar fi legitimat și ca reprezentant al M.F.P., iar apelul era promovat pentru M.F.P. de D.G.F.P.M.B., este evident că excepția invocată avea și are legătură cu prezenta cauză, iar instanța de fond trebuia să trimită excepția spre soluționare la secția de contencios administrativ.

Recurenții reiterează în motivarea recursului motivele de nelegalitate ale Ordinelor nr. 1227/2006 și nr. 349/2007, arătând că acestea nu au fost publicate în M. Of., contrar prevederilor art. 11 din Legea nr. 24/2000. Se mai arată că Ordinul nr. 349/2007 nu este semnat de persoana abilitată prin lege să exercite această prerogativă, ci de o altă persoană neidentificată la acest moment și care nu are un mandat legal, neavând delegarea parlamentară și investirea cu puteri depline din partea Guvernului pentru a prelua prerogativa de putere a M.F.P. De asemenea, se susține că Ordinele nr. 1227/2006 nr. 349/2007 au încălcat prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

În recursul declarat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, recurenții susțin următoarele: Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivele de apel. Astfel, M.F.P., în nume propriu, a înțeles să formuleze apel împotriva hotărârii judecătorești pronunțate în fond, arătând că nu are și nu avea calitatea de reprezentant al Statului Român în litigiul dedus judecații, date fiind cauza și obiectul acestuia. În aceste condiții, instanța de apel trebuia să se pronunțe cu privire la acest aspect, prin considerentele hotărârii atacate nefăcându-se însă nici o referire cu privire la motivele de apel invocate, cu toate că acesta este motivul principal de apel. Instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția de nulitate a apelului invocată de către recurenți, considerând că prin aceasta s-ar impune respingerea apelului.

Astfel, prin excepția de nulitate invocată au arătat că, prin prisma motivelor de apel invocate, apelul a fost declarat și semnat de o persoană care nu avea calitatea să declare o cale de atac în numele și pentru acesta. Singura situație în care legiuitorul a prevăzut posibilitatea că o cale de atac să fie declarată de o persoană lipsita de calitatea de reprezentant este în cazul avocatului, așa cum se stipulează în mod expres la art. 69 alin. (2) C. proc. civ. În același timp, cum calitatea de reprezentant pentru Stat al M.F.P. nu deriva din lege, iar instanței nu i-a fost indicat sau prezentat nici un act sau mandat în baza căruia M.F.P. să fi avut dreptul să promoveze apel și să reprezinte Statul Român în litigiu, instanța ar fi trebuit să anuleze apelul ca fiind promovat de o persoană fără calitate.

Apelul declarat este inadmisibil. Astfel, prin motivele de apel se arată că M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al Statului Roman în acest litigiu. Ceea ce înseamnă ca hotărârea instanței de fond s-a pronunțat în condiții de lipsa de procedură, deoarece Statul Român a fost citat în prima instanță la sediul M.F.P. Lipsa de procedură este un motiv de nulitate relativă, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care poate îi invocat doar de persoana care a fost prejudiciată prin încălcarea normei de procedură și nu de un terț. Așa cum susține M.F.P., acesta nu are calitatea de reprezentant al Statului - parte în prezenta cauza - nici în faza de fond și nici în cea de apel. În aceste condiții, apelul declarat este inadmisibil.

Situația juridică este lipsită de dubiu, M.F.P. susținând că, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 are calitatea de reprezentant iar Statul trebuia să stea în judecată (deci și citat) prin Comisie. Instanța de apel s-a pronunțat în afara limitelor cu care a fost investită. Din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanța a admis apelul și a respins cererea ca inadmisibilă cu toate ca nu s-a invocat prin apel inadmisibilitatea cererii introductive și nici motivele pe care le-a avut în vedere instanța. Mai mult, instanța s-a raportat la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, cu toate că, pe de o parte, cererea de chemare în judecată nu era întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, chiar instanța recunoaște că situația din dosar nu este acoperită de decizia sus menționata, pe care însă, înțelege să o aplice prin extensie.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și se are în vedere angajarea răspunderii delictuale a Statului Român, iar inadmisibilitatea nu a fost invocată nici de către Stat, și nici de instanța, potrivit art. 129 C. proc. civ. Instanța de apel deturnează sensul Convenției C.E.D.O. și al drepturilor conferite de aceasta - în principal prin Protocolul adițional nr. 1, art. 1, care apară dreptul de proprietate. Judecătorii apelului motivează faptul că o hotărâre de admitere a unei acțiuni în temeiul art. 998-999 C. civ. ar încălca exigențele de previzibilitate pe care le-ar impune Convenția, precizându-se că instanțele de judecată nu pot să aibă viziunea de asamblau a legiuitorului.

În realitate, aplicând în mod eficient dispozițiile legale existente și sancționându-l pe propunătorul lor (Statul) în situația în care acesta le blochează prin diverse proceduri executive, instanțele ar milita practic pentru respectarea principiului previzibilității, astfel cum a fost instituit la nivel intern și la nivelul Convenției. Instanța consemnează aceste aspecte în redarea fragmentară a motivelor expuse de Curte în hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în care s-a apreciat ca "este imperativ că statul să ia de urgență măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire." Astfel, judecătorii apelului folosesc abuziv hotărârea pilot Maria Atanasiu vs. România, în sens contrar susținerilor C.E.D.O., când aceasta, în realitate, este cea mai buna recunoaștere a comportamentului abuziv continuu al Statului Român.

În același timp, în măsura în care o astfel de decizie a fost pronunțată într-o cauza în care reclamanții din prezenta cauză nu au calitatea de părți, ea nu le este opozabilă și vizează doar statul, în sensul în care culpa acestuia a fost în mod irevocabil și general stabilita, fiind obligat să ia de urgență măsuri în vederea stopării acestei situații. A afirma că o astfel de decizie constituie un fine de neprimire a unei acțiuni promovate de alte persoane prejudiciate, înseamnă nu numai a deturna sensul deciziei, ci și a "crea" drept de către judecătorul rău-intenționat. Dacă instanța judecătorească din România dorește să facă trimitere la aceasta decizie, ea nu poate decât să fie în favoarea reclamanților și în nici un caz să ducă la respingerea cererii introductive și la admiterea apelului, în condițiile în care prin jurisprudența constantă a C.E.D.O.

s-a stabilit culpa Statului Român, calitatea sa procesuală pasivă și dreptul oricărei persoane îndreptățite la despăgubiri efective. Examinând încheierile recurate, precum și Decizia nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte reține următoarele: În privința încheierii din data de 03 iulie 2012, recurenții invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 7, 8 și 9 C. proc. civ., însă criticile formulate pot fi încadrate cel mult în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., din memoriul de recurs nerezultând vreo susținere care să poată fi încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), pct. 7 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii), și pct. 8 (când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia). În esență, recurenții susțin că au recuzat completul de judecată pentru antepronunțare, în condițiile în care acesta s-a pronunțat cu privire la calitatea de reprezentant a M.F.P., în raport cu statul, deși acesta era o problemă de fond, iar nulitatea apelului nu fusese invocată pe considerentul că M.F.P.

nu ar avea calitatea de reprezentant al statului. Înalta Curte constată că, în realitate, prin încheierea din 3 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (fila 100 din dosarul instanței de apel) s-a soluționat cererea de recuzare formulată de reclamanți la data de 07 iunie 2012, prin care aceștia au recuzat întregul complet de judecată pe motiv că nu a fost respectat principiul continuității completului. Cererea de recuzare a fost respinsă pe considerentul că motivul de recuzare invocat nu se regăsește printre motivele de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ. Ca atare, criticile formulate în recurs sunt îndreptate în mod eronat împotriva încheierii din 3 iulie 2012, situație în care recursul declarat împotriva acestei încheieri se impune a fi respins.

Încheierea prin care s-a soluționat cererea de recuzare la care se face referire în motivele de recurs este cea din 14 mai 2012. Prin această încheiere s-a reținut că problemele de drept discutate în ședința din 26 aprilie 2012, respectiv calitatea D.G.F.P.M.B. de reprezentant al apelantului și calitatea M.F.P. de a declara apel în cauză sunt chestiuni distincte de problema calității procesuale pasive a M.F.P., iar soluționarea acestora de către instanță la termenul din 26 aprilie 2012 nu poate duce la concluzia antepronunțării. Analizând legalitatea acestei soluții, criticată în mod efectiv în motivele de recurs, Înalta Curte constată că, raportat la motivul de recuzare invocat, în mod corect s-a respins cererea de recuzare, condițiile motivului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc.

civ. (când judecătorul și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă) nefiind întrunite. Soluționarea unei probleme de drept premergătoare judecării pe fond a apelului, cum este problema referitoare la calitatea procesuală a părții care declară apelul, nu constituie o antepronunțare, ci o etapă a procedurii judiciare, pe care instanța are îndatorirea să o parcurgă, iar verificarea calității de reprezentant al părții care declară calea de atac reprezintă o chestiune de ordine publică ce trebuie verificată chiar din oficiu, independent de invocarea acesteia de către vreuna dintre părți. În privința recursului declarat împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012, se susține de către recurenți că excepția de nelegalitate invocată avea legătură cu cauza dedusă judecații, în sensul art. 4 din Legea nr. 554/2004, deoarece ordinele cu privire la care se invocase excepția erau cele care, potrivit susținerii reprezentantului D.G.F.P.

a Municipiului București, l-ar fi legitimat și ca reprezentant al M.F.P., iar apelul era promovat pentru M.F.P. de direcție. Înalta Curte constată că, în motivarea încheierii din data de 27 septembrie 2012, prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ, s-a reținut că, la momentul invocării excepției de nelegalitate instanța soluționase deja, printr-o încheiere interlocutorie anterioară, din 26 aprilie 2012, problema posibilității M.F.P. de a da mandat de reprezentare și problema calității de reprezentant a direcției pentru M.F.P. ca reprezentant al statului, situație în care nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, aceea ca soluționarea litigiului pe fond să depindă de actul administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate.

Curtea de apel a mai reținut că aspectele deja soluționate prin încheierea din 26 aprilie 2012 nu mai pot fi reluate, deoarece s-ar încălca prevederile art. 268 alin. (3) C. proc. civ. Făcând abstracție de argumentele reținute de instanța de apel și fără a le critica, recurenții reiau în faza recursului excepția de nelegalitate, reiterând pretinsele motive de nelegalitate ale celor două ordine atacate, considerând că este suficient ca excepția de nelegalitate să aibă legătură cu cauza. Raportat la aceste susțineri, Înalta Curte reține că nu se poate pronunța direct asupra excepției de nelegalitate reiterate în recurs, în condițiile în care cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ a fost respinsă printr-o încheiere interlocutorie motivată, care face, la rândul său, obiectul recursului.

În ceea ce privește singura critică din recurs, încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceea că pentru sesizarea instanței de contencios administrativ era suficientă existența unei legături între excepția invocată și cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată (pe lângă argumentele instanței de apel, care nu vor mai fi reluate, în condițiile în care nu sunt criticate punctual în recurs) că recurenții se îndepărtează de la litera și spiritul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul pronunțări încheierii din data de 27 septembrie 2012, potrivit cărora legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată pe cale de excepție numai în situația în care de acest act administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond.

În cauză, în raport de obiectul litigiului, nu se poate susține că este întrunită cerința prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca soluționarea fondului să depindă de actele administrative atacate pe excepție. Dosarul de fond are ca obiect acțiunea în pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și Legea nr. 10/2001, iar modul de soluționare a acestei acțiuni nu depinde de legalitatea celor două ordine atacate pe calea excepției de nelegalitate. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la momentul pronunțări încheierii din data de 27 septembrie 2012, competența de a soluționa excepția de nelegalitate revine instanței de contencios administrativ și nu instanței în fața căreia s-a ridicat excepția, aceasta din urmă verificând doar condițiile de admisibilitate pentru sesizarea instanței de contencios administrativ.

Întrucât Înalta Curte, ca instanță de recurs, este învestită cu recursul declarat de recurenți împotriva încheierii din data de 27 septembrie 2012 (prin care s-a respins cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ), încheiere pe care o consideră ca fiind emisă cu respectarea legii, nu poate trece la examinarea motivelor de nelegalitate ale Ordinelor nr. 1227/2006 și nr. 349/2007, astfel cum au fost reiterate de recurenți în cuprinsul memoriului de recurs. Recursul declarat împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel este nefondat, pentru următoarele considerente: Prima critică invocată de recurenți, potrivit căreia instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la motivul de apel privind lipsa calității de reprezentant a M.F.P.

în raport cu pârâtul Statul Român, nu poate fi primită. Înalta Curte reține că reclamanții, intimați în apel, nu se pot plânge că instanța a omis să analizeze acest motiv de apel formulat de partea adversă, deoarece nu au un interes legitim și actual în acest sens, având în vedere poziția lor procesuală, exprimată prin cererea introductivă, guvernată de principiul disponibilității, cerere prin care au chemat în judecată în calitate de pârât Statul, reprezentat prin M.F.P. Înalta Curte mai constată că apelantul pârât a susținut lipsa calității M.F.P. de reprezentant al statului, în contextul invocării excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, reprezentat prin M.F.P., susținând că, potrivit dispozițiilor legale cuprinse în legislația reparatorie, despăgubirile se plătesc de către C.C.S.D., aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Cu privire la această excepție, instanța de apel a apreciat că se impune a fi analizată numai după soluționarea excepției inadmisibilității acțiunii, iar cu privire la ordinea de soluționare a excepțiilor, astfel stabilită de instanța de apel, recurenții nu au formulat critici în recurs. Ca atare, soluția procedurală a examinării cu prioritate a excepției inadmisibilității acțiunii, față de excepția lipsei calității procesuale pasive, nefiind contestată în recurs, a intrat sub puterea lucrului judecat. Cea de-a doua critică a recurenților reclamanți, potrivit căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat cu privire la excepția de nulitate a apelului, este nefondată.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a recalificat această excepție, în raport de motivele susținute de recurenți în argumentarea ei, constatându-se că aceleași motive au fost susținute și cu ocazia invocării excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de apel, excepție respinsă prin încheierea din 26 aprilie 2012. Soluția pronunțată prin această încheiere este corectă, întrucât reclamanții au chemat în judecată, în calitate de pârât, Statul Român, reprezentat prin M.F.P., hotărârea primei instanțe de admitere a acțiunii a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul astfel chemat în judecată de către reclamanți, așa încât acest pârât este în drept să promoveze calea de atac.

Susținerea recurenților potrivit căreia apelul ar fi inadmisibil nu poate fi primită, deoarece admisibilitatea căii de atac este dată de prevederile art. 282 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”. Pretinsa lipsă de procedură în fața primei instanțe, care ar decurge din împrejurarea că Statul Român a fost citat în prima instanță la sediul M.F.P., care nu are calitatea de reprezentant al pârâtului, nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece, pe de o parte, în apel nu s-a invocat acest aspect, iar, pe de altă parte, așa cum chiar recurenții reclamanți arată, lipsa de procedură este un motiv de nulitate relativă, care poate fi invocat doar de persoana care a suferit o vătămare prin încălcarea normei de procedură și nu de un terț.

Argumentul constant al recurenților, preluat din motivarea apelului pârâtului, în sensul că M.F.P. nu are calitatea de reprezentant al Statului, nici în faza de fond și nici în cea de apel, nu ar fi fost de natură a conduce la o soluție de respingere a apelului ca inadmisibil, așa cum pretind recurenții, ci ar fi putut determina desființarea sentinței primei instanțe, ceea ce nu era în interesul recurenților din prezenta cauză. Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la pronunțarea deciziei recurate cu depășirea limitelor învestirii. Aplicarea Deciziei nr. 27/2011 pronunțată în interesul legii de instanța supremă este în acord cu prevederile art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept prin decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, situație în care nu se poate reține o depășire a limitelor învestirii de către instanța de apel.

Inadmisibilitatea acțiunii, decurgând din aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 constituie o problemă de ordine publică, pe care instanța avea obligația să o examineze independent de faptul că a fost sau nu invocată prin motivele de apel. Incidența deciziei în interesul legii a fost invocată de către apelant la termenul din 25 octombrie 2012 și a fost pusă în discuția părților, fiind respectat astfel dreptul la apărare al recurenților. Contrar susținerilor din cererea de recurs, acțiunea introductivă a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 998-999 C. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Chiar și în ipoteza în care reclamanții nu ar fi invocat prevederile Legii nr. 10/2001 ca temei de drept al acțiunii lor, în raport de obiectul și motivele invocate, soluția instanței nu putea fi alta decât cea stabilită cu efect obligatoriu prin decizia în interesul legii menționată.

Instanța de apel nu a deturnat sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici nu a aplicat fragmentar, impropriu sau abuziv hotărârea pilot pronunțată de instanța europeană în cauza Maria Atanasiu contra României. Argumentele instanței de apel, inclusiv cele referitoare la hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, sunt preluate, în parte din considerentele deciziei în interesul Legii nr. 27/2001, prin care s-a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Or, acțiunea reclamanților este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, scopul acestora fiind înlăturarea aplicabilității reglementărilor speciale, care stabilesc o anumită procedură de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent și de contestare în fața instanței de contencios administrativ a deciziilor Comisiei centrale.

Susținerile recurenților, în sensul că hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu împotriva României nu ar putea fi utilizată pentru a motiva respingerea acțiunii ca inadmisibilă, întrucât această hotărâre, dimpotrivă, recunoaște caracterul abuziv al comportamentului statului, reprezintă, în realitate, critici la adresa considerentelor deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, în care s-au reținut, printre alte argumente, și acelea decurgând din hotărârea-pilot (a se vedea, în acest sens, pct. 7. 1. din decizia în interesul legii), fiind, așadar, inadmisibil de examinat în cadrul unui recurs ordinar. Principiul previzibilității legii nu este încălcat prin faptul că instanța de apel a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Dimpotrivă, aplicarea în mod unitar a prevederilor legale, prin respectarea normelor legale care reglementează un anumit domeniu, mai ales când modul lor de aplicare a fost lămurit printr-o decizie în interesul legii, face ca principiul amintit să primeze, ceea ce nu s-ar întâmpla în ipoteza în care s-ar alege o modalitate de soluționare a cauzei contrară jurisprudenței unificate. Împrejurarea că în procedura finalizată prin hotărârea pilot reclamanții nu au avut calitatea de părți nu prezintă nicio relevanță în cauză, deoarece această hotărâre nu le-a fost opusă cu autoritatea de lucru judecat specifică hotărârilor interne. De asemenea, este greșită concluzia recurenților, în sensul că instanța de apel ar fi considerat această hotărâre ca „un fine de neprimire” a acțiunii.

În realitate, soluția respingerii ca inadmisibile a acțiunii s-a impus ca efect al obligativității deciziei în interesul legii, și nu ca efect al vreunei „opozabilități” față de recurenți a hotărârii pilot. În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii din 3 iulie 2012, a încheierii din 27 septembrie 2012 și a Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.A., I.F.A., N.D.M. și N.R.C. împotriva încheierii din 3 iulie 2012, a încheierii din 27 septembrie 2012 și a Deciziei nr. 388/A din 1 noiembrie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 26971/3/2010. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 aprilie 2014.