ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6177/2010

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 1089/105/2008,

reclamanții G.T.D. și G.G. au chemat în judecată pârâții Municipiul Ploiești,

prin primar, și M.E.F. solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor

plătite în contul contractului de vânzare-cumpărare din 18 noiembrie 1996, actualizate

cu indicele de inflație, să fie despăgubiți pentru sporul de valoare adus apartamentului,

constând în cheltuielile necesare și utile, să fie despăgubiți până la

concurența cu prețul de piață al acestui apartament.

Prin sentința civilă nr.

1180 din 2 iunie 2009, Tribunalul Prahova a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului Ploiești cu privire la capătul de cerere având

ca obiect restituirea prețului, a admis în parte acțiunea reclamanților, în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Ploiești, prin primar, și M.F.P., a

obligat pârâtul M.E.F. să plătească reclamanților suma de 16.617 lei,

reprezentând prețul actualizat al contractului din 18 noiembrie 1996, suma de

10.650 lei, reprezentând sporul de valoare adus imobilului în litigiu și suma

de 233.688 lei, reprezentând diferența dintre preț și valoarea de circulație a

aceluiași imobil, a respins acțiunea față de Municipiul Ploiești, pentru lipsa

calității procesuale pasive cu privire la restituirea prețului și ca

neîntemeiată pentru celelalte capete de cerere.

S-a reținut că, prin Decizia

civilă nr. 953 din 21 septembrie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel Ploiești a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1996,

reclamanți fiind obligați să lase în deplină proprietate, foștilor proprietari,

apartamentul.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 48 alin. (1) și (3) și art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr.

24 din 4 februarie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis excepția de necompetentă materială, a anulat

sentința primei instanțe și a trimis cauza spre competentă soluționare

Judecătoriei Ploiești.

S-a apreciat că în

soluționarea litigiilor apărute pe rolul instanțelor ca urmare a aplicării

Legii nr. 10/2001 trebuie să se facă distincție între diferitele proceduri

reglementate de această lege.

Pentru acțiunile de

natura celei deduse judecății de către reclamanți, legea nu prevede o

competență specială, astfel că, în raport de valoarea obiectului litigiului -

astfel cum a fost stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză - pe

temeiul dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b), raportat la art. 1 pct. 1 C. proc.

civ., competența de soluționare revine instanței de drept comun - judecătoria.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 10 februarie 2010,

reclamanții G.T. și G.G., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Acțiunea

reclamanților nu este o simplă acțiune în pretenții, ci o acțiune cu caracter

special având drept scop să nu creeze celor care au cumpărat imobilele în

temeiul Legii nr. 112/1996 și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

anulate în instanță, o situație mai grea decât cea în care se aflau la data

cumpărării.

Caracterul special și

derogatoriu al unor astfel de acțiuni în pretenții formulate în temeiul Legii nr.

10/2001 decurge dintr-o serie de beneficii acordate reclamantului/reclamanților,

după cum urmează: acțiunea este scutită de plata taxelor de timbru; creditorul

are posibilitatea să aleagă persoana juridică cu care să se judece pentru a fi

sigur că va primi sumele ce i se cuvin (art. 48 alin. (3); spre deosebire de

dreptul comun, dacă vânzătorul a fost de rea-credință la momentul vânzării,

creditorul-evins se va îndrepta direct împotriva acestuia și nu împotriva celui

căruia îi profită toate cheltuielile necesare și utile; restituirea

contravalorii actualizate a apartamentului se face dintr-un fond special

constituit de către M.F.P.

Instanța de apel nu a

avut în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede norme de competența diferite,

astfel că atât cererile principale (contestațiile formulate împotriva

dispozițiilor) cât și cele accesorii (acțiunile în constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare, acțiunile în obligație de a face având ca obiect emiterea

dispozițiilor, acțiunile în pretenții formulate în baza Legii nr. 10/2001) se

impun a fi soluționate de aceeași instanța - tribunalul, în primă instanță - conform

dispozițiilor legii speciale. Aceasta este concluzia la care conduce unul din

principiile de bază ale dreptului civil - principiul accesorium sequitur principalae.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Instanța de apel în

mod corect a admis excepția de necompetentă materială și a anulat sentința

primei instanțe, trimițând cauza spre competentă soluționare Judecătoriei

Ploiești, luând în considerare ideea că în soluționarea litigiilor apărute pe

rolul instanțelor ca urmare a aplicării Legii nr. 10/2001, trebuie făcută

cuvenita distincție între diferitele proceduri reglementate de această lege și

regimul lor juridic - special sau de drept comun.

De necontestat, este

faptul că Legea nr. 10/2001 prevede norme de competența speciale, acestea fiind

cuprinse în cap. nr. 3 - intitulat proceduri de restituire - și se referă în

mod expres la contestațiile formulate împotriva dispoziției motivate de

respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură. (art. 26 alin. (3)

din Lege).

Prin Decizia nr. 9

din 20 martie 2006, instanța supremă a statuat totodată că, rațiuni de simetrie

impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a

imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură

ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi

formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului

în a cărui rază teritorială își are sediul persoana juridică notificată.

Legea nr. 10/2001 nu

a stabilit însă norme speciale referitoare la competența materială a

instanțelor de judecată în soluționarea acțiunilor în pretenții întemeiate pe

dispozițiile art. 48 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, la această concluzie

conducând, în primul rând, modul în care aceste articole au fost inserate în

corpul legii, respectiv în afara capitolului proceduri de restituire.

În al

doilea rând, Legea nr. 10/2001, republicată, reprezintă o reglementare specială

prin toate dispozițiile generale și de fond - dispoziții de drept material și

procedural - care circumstanțiază categoria de situații la care se referă, dat

fiind obiectul de reglementare declarat prin însăși titulatura legii, anume

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, oferind totodată soluții legislative specifice.

Regimul juridic al

acestei categorii de acțiuni cunoaște, într-adevăr, dispoziții speciale

derogatorii de la normele care reglementează acțiunea în evicțiune, instituite

prin Legea nr. 10/2001, dar privesc alte aspecte decât cele referitoare la

competență, anume scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, respectiv calitatea

M.E.F. de a restituie cumpărătorului evins prețul plătit, deși nu a fost parte

în contract, precum și toate celelalte condiții de exercitare a dreptului prescrise

de Legea nr. 1/2009, act normativ care a modificat și completat dispozițiile

legale care constituie temeiul juridic al acțiunii pendinte.

Așadar, important și

relevant pentru cauza pendinte este faptul că, pentru acțiunile de natura celei

deduse judecății de către reclamanți, legea nu prevede o competență specială,

astfel că, în raport de valoarea obiectului litigiului - astfel cum a fost

stabilită prin expertiza judiciară efectuată în cauză - pe temeiul dispozițiilor

art. 2 pct. 1 lit. b), raportat la art. 1 pct. 1 C. proc. civ., competența de

soluționare revine, așa cum corect s-a stabilit, instanței de drept comun - judecătoria.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul reclamanților împotriva Deciziei

nr. 24 din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții G.T. și G.G. împotriva Deciziei nr. 24

din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 noiembrie 2010.