ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84/2014

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Bacău, sub nr. 2392/110/2011, reclamanta SC L.I.T. SRL Moinești a chemat în

judecată pe pârâta SC S.C. SRL Moinești, solicitând ca în temeiul art. 953 și

art. 960 C. civ., să se dispună anularea Contractului de consultanță și

proiectare din 26 aprilie 2010, încheiat între reclamantă și pârâtă, întrucât

reprezentantul legal al reclamantei s-a aflat în eroare la data încheierii

contractului.

Prin Sentința civilă

nr. 57 din 21 martie 2012 Tribunalul Bacău a respins acțiunea ca nefondată și a

obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.300 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta, prin administratorul

statutar P.A., a încheiat cu pârâta, prin administrator statutar C.C.,

Contractul de consultanță și proiectare din 26 aprilie 2010, având ca obiect

acordarea, de către pârâtă, de consultanță, know-how, întocmire documentație și

depunere proiect, pentru obținerea de fonduri nerambursabile FEADR, pe

componenta M.2.1. pentru "Ferma mixtă de vaci și bazin apă în comuna

Răchitoasa, județul Bacău", până la expirarea termenului sesiunii de

primăvară a anului 2010. Prețul serviciilor a fost stabilit la 100.000 euro sau

420.000 RON (fără TVA), valoarea proiectului fiind de 2.000.000 euro, iar la data

de 27 aprilie 2010, reclamanta a achitat avansul, în sumă de 20.000 euro,

conform facturii fiscale din 27 aprilie 2010 emise de pârâtă.

A mai reținut prima

instanță că urmare selectării proiectului depus de către pârâtă aceasta a emis

factura fiscală din 29 septembrie 2010, pentru suma de 211.534,08 RON

(echivalentul a 40.000 euro) reprezentând a doua tranșă din preț, factură

semnată și ștampilată de reprezentantul reclamantei, dar neînregistrată în

contabilitatea acesteia.

Urmare neplății

acestei facturi, pârâta a notificat reclamanta cu privire la obligația plății,

la data de 24 decembrie 2010, iar ulterior a acționat-o în judecată, pe calea

unei ordonanțe de plată, ce face obiectul Dosarului nr. 761/260/2011 al

Judecătoriei Moinești, declinat ulterior la Tribunalul Bacău.

S-a reținut că

motivul invocat de reclamantă în refuzarea plății îl reprezintă faptul că

părțile s-au înțeles ca suma de 40.000 euro, reprezentând a doua tranșă din

preț, să fie compensată cu obligațiile rezultate din 2 contracte de arendare

încheiate între o altă firmă a d-lui P.A., respectiv SC P.L.I. SRL și firma

fiului d-lui C.C., SC S.G. SRL.

Tribunalul a reținut

că întrucât contractul de proiectare este un contract consensual, forma scrisă

nefiind obligatorie pentru validitatea sa, ci doar pentru probă și având în

vedere că reclamantul prin acțiune recunoaște faptul că a fost de acord cu

încheierea acestui contract de proiectare, ba chiar a și executat o parte din

obligația de plată a prețului, acordul de voință al părților a existat, și în

lipsa unor probe care să dovedească contrariul acest acord este cel exprimat în

contractul semnat de către părțile contractante.

Totodată, prima

instanță a reținut că motivele invocate de reclamantă nu constituie motive de

nulitate absolută a contractului, neîncadrându-se în cauzele de nulitate

absolută prevăzute de art. 948 C. civ.

Astfel, tribunalul

reține că semnarea contractului, prin reprezentant legal, P.A., în lipsa unui

interpret, nu poate constitui motiv de nulitate absolută a contractului. În

măsura în care acesta pretinde că nu cunoaște limba română, avea obligația de

a-și asigura interpret sau să nu semneze contractul fără să-i cunoască

conținutul.

Instanța a înlăturat

și apărarea conform căreia reprezentantul reclamantei a fost indus în eroare,

la data semnării contractului, de către reprezentanții pârâtei, crezând că

semnează o comandă, motivat de faptul că din conținutul ultimei file a

contractului rezultă în mod cert că nu este vorba de o comandă, ci de un

contract, întrucât comanda nu presupune două semnături, spre deosebire de

contract.

Totodată, prima

instanță a apreciat că orice om cu un minim de diligență nu ar fi semnat decât

un act al cărui conținut îl cunoaște și ținând cont de faptul că acesta își

desfășura afacerile de câțiva ani în România, este lesne de înțeles că nu ar fi

semnat un act al cărui conținut nu îl cunoștea.

În ceea ce privește

nulitatea relativă a contractului, tribunalul a reținut că reclamanta nu a

făcut dovada producerii unui prejudiciu și nici a faptului că eroarea, ca viciu

de consimțământ, a purtat asupra unui element determinat al contractului:

obiect sau preț. Astfel, în ceea ce privește obiectul contractului, chiar

reclamanta recunoaște, în acțiune, că acesta este cel trecut în contract, iar

în ceea ce privește prețul, se invocă o înțelegere privind plata sumei de

40.000 euro, reprezentând a doua tranșă din preț, prin compensare, însă chiar

reprezentantul reclamantei, dl P.A., este cel care semnează și ștampilează a

doua factură pentru această sumă, fapt ce contrazice susținerile sale din

acțiune.

Astfel, se apreciază

că în lipsa altor probe care să dovedească o altă înțelegere între părți cu

privire la plata prețului susținerile reclamantei nu sunt dovedite, cu atât mai

mult cu cât compensarea poate interveni în cazul unor obligații reciproce între

același creditor și același debitor. Or, în cazul de față, reclamanta invocă o

compensare cu obligațiile rezultând dintr-un contract de arendare încheiat

între alte persoane juridice.

Cu privire la cererea

de restituire a ștampilei, prima instanță a apreciat-o ca fiind neîntemeiată

reținând că reclamanta nu a motivat acțiunea cu privire la această cerere și nu

a făcut nicio probă în acest sens, chiar și după ce instanța i-a pus în vedere,

la termenul din 28 septembrie 2010, să precizeze în ce condiții a ajuns

ștampila sa la pârâtă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamanta SC L.I.T. SRL Moinești, criticând-o ca

fiind nelegală și netemeinică.

Prin Decizia civilă

nr. 24/2013 din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul și a

obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 RON, cheltuieli de

judecată, reținându-se ca fiind temeinică și legală soluția primei instanțe

pentru toate argumentele prezentate pe larg mai sus.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta SC L.I.T. SRL, invocând motivele de

nelegalitate prevăzute de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a reiterat

situația de fapt și istoricul litigiului și a învederat că decizia recurată

este nelegală deoarece a analizat în mod partizan probele administrate în fața

primei instanțe și a menținut soluția acesteia. Totodată, recurenta a învederat

că se impune reanalizarea aspectelor referitoare la existența dolului și a

erorii viciu de consimțământ la încheierea contractului în litigiu, solicitând

admiterea recursului și casarea celor două hotărâri, cu consecința admiterii

acțiunii sale introductive.

Excepția nulității

recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c)

C. proc. civ., urmează a fi respinsă, în considerarea invocării de către

reclamantă, în ședință publică, a motivului de ordine publică, vizând

necompetența instanțelor judecătorești, motiv din perspectiva căruia urmează a

fi analizat recursul.

Prealabil examinării

recursului, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la

obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a

respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele

impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția

actuală este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de

jurisdicție, nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității

hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., însă a

dezvoltat critici ce vizează temeinicia deciziei atacate, respectiv stabilirea

situației de fapt și interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Se constată astfel că

numai motivul de ordine publică, vizând necompetența instanțelor judecătorești,

invocat în ședință publică, permite o examinare a recursului din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Analizând recursul,

în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor

art. 343

4

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul în care părțile

în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în

fața instanței judecătorești, aceasta, verificându-și competența, va reține

pricina spre soluționare dacă constată că pârâtul și-a formulat apărările în

fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Prin urmare,

necompetența instanței judecătorești în prezența unei convenții arbitrale are

caracter relativ întrucât aceasta este rezultatul acordului de voință al

părților, motiv pentru care excepția trebuie ridicată, sub sancțiunea

decăderii, in limine litis.

Așadar, fiind vorba

despre o excepție relativă, neinvocarea acesteia în termen este sancționată cu

decăderea părții interesate din dreptul de a mai opune ulterior excepția

invocată.

În speță, se constată

că reclamanta, deși îi revenea obligația de a sesiza arbitrajul, a sesizat

instanța judecătorească, iar pârâta și-a formulat apărările în fond, fără nicio

rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, fapt ce echivalează cu o renunțare a

părților la convenția arbitrală.

Astfel, având în

vedere caracterul relativ al necompetenței instanței judecătorești, cu

consecința posibilității invocării excepției numai de către pârâtă, in limine

litis, Înalta Curte constată că motivul de recurs de ordine publică, invocat de

reclamantă direct în calea de atac a recursului, este nefondat.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC L.I.T. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, invocată de instanță din oficiu, în baza art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC L.I.T. SRL Moinești împotriva Deciziei

civile nr. 24/2013 din 26 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Bacău,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 ianuarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ