ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Convenție arbitrală. Invocarea în recurs a excepției necompetenței instanței judecătorești. Condiții de admisibilitate din perspectiva dispozițiilor art. 343

4

C. proc. civ.

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic: convenție arbitrală

- necompetența instanței judecătorești

C. proc. civ., art. 304 pct. 3, art. 343

4

alin. (1) lit. a)

Conform prevederilor art. 343

4

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în fața instanței judecătorești, aceasta, verificându-și competența, va reține pricina spre soluționare dacă constată că pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Prin urmare, este nefondat motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de reclamantă direct în calea de atac a recursului, având în vedere faptul că necompetența instanței judecătorești în prezența unei convenții arbitrale are caracter relativ, cu consecința posibilității invocării excepției numai de către pârâtă, in limine litis.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 84 din 17 ianuarie 2014

Notă

:

*

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod de procedură civilă.

**

În același sens sunt și deciziile nr. 845 din 28.02.2013 și nr. 2801 din 19.09.2010.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău, sub nr. xx92/110/2011, reclamanta SC  L.I.T. SRL Moinești a chemat în judecată pe pârâta SC S.C. SRL Moinești, solicitând ca, în temeiul art. 953 și art. 960 C. civ., să se dispună anularea contractului de consultanță și proiectare nr. 9/26.04.2010, încheiat între  reclamantă și pârâtă, întrucât reprezentantul legal al reclamantei s-a aflat în eroare la data încheierii contractului.

Prin sentința civilă nr. 57 din 21 martie 2012, Tribunalul Bacău a respins acțiunea ca nefondată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 4300 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta, prin administratorul statutar P.A., a încheiat cu pârâta, prin administrator statutar C.C., contractul de consultanță și proiectare nr. 9 din 26.04.2010, având ca obiect acordarea de către pârâtă de consultanță, Know-how, întocmire documentație și depunere proiect pentru obținerea de fonduri nerambursabile FEADR,  pe componenta M.2.1. pentru „Ferma mixtă de vaci și bazin apă în comuna R., jud. Bacău”, până la expirarea termenului sesiunii de primăvara a anului 2010. Prețul serviciilor a fost stabilit la 100.000 Euro sau 420.000 RON (fără TVA), valoarea proiectului fiind de 2.000.000 Euro, iar la data de 27.04.2010 reclamanta a achitat avansul, în sumă de 20.000 EURO, conform facturii fiscale nr. SRG/A43/27.04.2010 emise de pârâtă.

A mai reținut prima instanță că urmare selectării proiectului depus de către pârâtă aceasta a emis factura fiscală seria SRG nr. A86/29.09.2010 pentru suma de 211.534,08 lei (echivalentul a 40.000 Euro) reprezentând a doua tranșă din preț, factură semnată și ștampilată de reprezentantul reclamantei, dar neînregistrată în contabilitatea acesteia.

Urmare neplății acestei facturi, pârâta a notificat reclamanta cu privire la obligația plății, la data de 24.12.2010, iar ulterior a acționat-o în judecată pe calea unei ordonanțe de plată, ce face obiectul dosarului nr. xx1/260/2011 al Judecătoriei Moinești, declinat ulterior la Tribunalul  Bacău.

S-a reținut că motivul invocat de reclamantă în refuzarea plății îl reprezintă faptul că părțile s-au înțeles ca suma de 40.000 lei, reprezentând a doua tranșă din preț, să fie compensată cu obligațiile rezultate din 2 contracte de arendare încheiate între o alta firmă a d-lui P.A., respectiv SC P.L.I. SRL și firma fiului d-lui C.C., SC S.G. SRL.

Tribunalul a reținut că întrucât contractul de proiectare este un contract consensual, forma scrisă nefiind obligatorie pentru validitatea sa, ci doar pentru probă și având în vedere că reclamantul prin acțiune recunoaște faptul că a fost de acord cu încheierea acestui contract de proiectare, ba chiar a și executat o parte din obligația de plată a prețului, acordul de voință al părților a existat și, în lipsa unor probe care să dovedească contrariul, acest acord este cel exprimat în contractul semnat de către părțile contractante.

Totodată, prima instanță a reținut că motivele invocate de reclamantă nu constituie motive de nulitate absolută a contractului, neîncadrându-se în cauzele de nulitate absolută prevăzute de art. 948 C. civ.

Astfel, tribunalul a reținut că semnarea contractului, prin reprezentant legal P.A., în lipsa unui interpret, nu poate constitui motiv de nulitate absolută a contractului. În măsura în care acesta pretinde că nu cunoaște limba română, avea obligația de a-și asigura interpret sau să nu semneze contractul fără să-i cunoască conținutul.

Instanța a înlăturat și apărarea conform căreia reprezentantul reclamantei a fost indus în eroare la data semnării contractului de către reprezentanții pârâtei, crezând că semnează o comandă, motivat de faptul că din conținutul ultimei file a contractului rezultă în mod cert că nu este vorba de o comandă, ci de un contract, întrucât comanda nu presupune două semnături, spre deosebire de contract.

Totodată, prima instanță a apreciat că orice om cu un minim de diligență nu ar fi semnat decât un act al cărui conținut îl cunoaște și ținând cont de faptul că acesta își desfășura afacerile de câțiva ani în România, este lesne de înțeles că nu ar fi semnat un act al cărui conținut nu îl cunoștea.

În ceea ce privește nulitatea relativă a contractului, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu și nici a faptului că eroarea, ca viciu de consimțământ, a purtat asupra unui element determinat al contractului : obiect sau preț. Astfel, în ceea ce privește obiectul contractului, chiar reclamanta recunoaște, în acțiune, că acesta este cel trecut în contract, iar în ceea ce privește prețul se invocă o înțelegere privind plata sumei de 40.000 Euro, reprezentând a doua tranșă din preț, prin compensare, însă chiar  reprezentantul reclamantei, dl P.A., este cel care semnează și ștampilează a doua factură pentru această sumă, fapt ce contrazice susținerile sale din acțiune.

Astfel, se apreciază că în lipsa altor probe care să dovedească o altă înțelegere între părți cu privire la plata prețului susținerile reclamantei nu sunt dovedite, cu atât mai mult cu cât compensarea poate interveni în cazul unor obligații reciproce între același creditor și același debitor. Or, în cazul de față, reclamanta invocă o compensare cu obligațiile rezultând dintr-un contract de arendare încheiat între alte persoane juridice.

Cu privire la cererea de restituire a ștampilei, prima instanță a apreciat-o ca fiind neîntemeiată reținând că reclamanta nu a motivat acțiunea cu privire la  această cerere și nu a făcut nici o probă în acest  sens, chiar și după ce instanța i-a pus în vedere, la termenul din 28.09.201, să precizeze în ce condiții a ajuns ștampila sa la pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC L.I.T. SRL Moinești criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 24/2013 din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Bacău, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată, reținându-se ca fiind temeinică și legală soluția primei instanțe pentru toate argumentele prezentate pe larg mai sus.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.I.T. SRL invocând motivele de nelegalitate prevăzute de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a reiterat situația de fapt și istoricul litigiului și a învederat că decizia recurată este nelegală deoarece a analizat în mod partizan probele administrate în fața primei instanțe și a menținut soluția acesteia.

Totodată, recurenta a învederat că se impune reanalizarea aspectelor referitoare la existența dolului și a erorii viciu de consimțământ la încheierea contractului în litigiu, solicitând admiterea recursului și casarea celor două hotărâri, cu consecința admiterii acțiunii sale introductive.

Excepția nulității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., a fost respinsă în considerarea invocării de către reclamantă, în ședință publică, a motivului de ordine publică vizând necompetența instanțelor judecătorești, motiv din perspectiva căruia urmează a fi analizat recursul.

Prealabil examinării recursului, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și art. 304 C. proc. civ.  Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și, în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Față de aceste precizări, se constată că reclamanta, în memoriul de recurs, a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,  însă a dezvoltat critici ce vizează temeinicia deciziei atacate, respectiv stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriului administrat în cauză.

Se constată astfel că numai motivul de ordine publică vizând necompetența instanțelor judecătorești, invocat în ședință publică, permite o examinare a recursului din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 343

4

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., în cazul în care părțile în proces au încheiat o convenție arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în fața instanței judecătorești, aceasta, verificându-și competența, va reține pricina spre soluționare dacă constată că pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Prin urmare, necompetența instanței judecătorești în prezența unei convenții arbitrale are caracter relativ întrucât aceasta este rezultatul acordului de voință al părților, motiv pentru care excepția trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii,

in limine litis

.

Caracterul relativ al necompetenței instanței judecătorești este evidențiat și de Convenția de la Geneva 1961 care prevede că excepția de necompetență trebuie ridicată de către pârât, sub sancțiunea decăderii, înainte sau în momentul apărărilor sale asupra fondului.

Totodată, acest caracter relativ al necompetenței instanței judecătorești este evidențiat și de art. II 3 al Convenției de la New York care prevede că tribunalul unui stat contractant, în prezența unei convenții arbitrale, va îndruma părțile la arbitraj, la cererea uneia dintre ele.

În speță, se constată că reclamanta, deși îi revenea obligația de a sesiza arbitrajul, a sesizat instanța judecătorească, iar pârâta și-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, fapt ce echivalează cu o renunțare a părților la convenția arbitrală.

Astfel, având în vedere caracterul relativ al necompetenței instanței judecătorești, cu consecința posibilității invocării excepției numai de către pârâtă,

in limine litis

, Înalta Curte a constatat că motivul de recurs de ordine publică, invocat de reclamantă direct în calea de atac a recursului, este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC L.I.T. SRL.