ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1955/2012

Asupra recursului de față:

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele.

I. Circumstanțele cauzei.

hotărârea primei instanțe.

Prin cererea formulată pe rolul Curții de Apel

Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la data de 4

aprilie 2011, reclamantul D.G., a solicitat, în contradictoriu cu Casa

Județeană de Pensii Bihor, anularea deciziei nr. 15012 din 9 martie 2011 emisă de

autoritatea pârâtă și repunerea sa în drepturile conferite de lege.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este

beneficiarul Legii nr. 189/2010, întrucât a fost refugiat în satul Lazuri de

Beiuș, în perioada 15 decembrie 1940 - 6 martie 1945, datorită condițiilor

istorice vitrege.

A susținut că inițial Casa Județeană de Pensii Bihor

i-a admis cererea prin hotărârea nr. 15013 din 23 martie 2010, dar ulterior a

anulat această hotărâre pentru motive pe care le consideră cu totul

nejustificate și pe care le poate combate cu martori.

Casa Județeană de Pensii Bihor a depus la dosar

întâmpinare prin a solicitat respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 148/CA/2011 - PI din 20

iunie 2011 a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 15012 din 9

martie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și a obligat autoritatea

pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr. 105/1999

aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut

următoarele considerente:

Prin decizia nr. 15012 din 9 martie 2011 Casa

Județeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012 din 25

martie 2010, emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei

Județene de pensii Bihor, debitul urmând a fi recuperat conform reglementărilor

legale în vigoare, iar cererea din 27 ianuarie 2010 formulată de reclamantul D.G.

în vederea obținerii drepturilor, a fost respinsă.

Curtea a reținut că în baza prevederilor art. l lit. c)

din Legea nr. 189/2000, potrivit cărora „Beneficiază de prevederile prezentei

ordonanțe, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate,

cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice, după cum urmează:

c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă

localitate" și contrar poziției exprimate de Casa Județeană de Pensii

Bihor prin întâmpinare, reclamantul D.G., prin probele administrate în cauză, a

făcut dovada refugiului din motive etnice pe perioada decembrie 1940 - 6 martie

1945 din localitatea Derna în localitatea Lazuri de Beiuș. Astfel, martorii V.I.

și G.I., audiați în instanță au confirmat, în lipsa actelor oficiale, calitatea

reclamantului de refugiat în sensul cerut de art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000.

I.2. Recursul declarat în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa

Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență, că martorii D.I. și

I.Ș., pe baza cărora reclamantul și-a susținut cererea, nu au fost prezenți și

nu au dat niciodată o declarație în formă autentică la Biroul Notarial C.D. și

S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial prin adresa din 25

februarie 2011 din care rezultă că declarațiile notariale depuse la cererea din

28 ianuarie 2010 sunt false, întrucât nu sunt înscrise în evidentele biroului

notarial.

A mai susținut recurenta că declarațiile date în fata

instanței de judecată ar fi trebuit coroborate cu alte probe având în vedere că

aceștia au o relație specială cu recurentul, fiind din aceiași localitate și de

asemenea au interes în modul de soluționare al cauzei, având la rândul lor

cereri pentru obținerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Totodată recurenta a arătat că la nivelul Casei

Județene de Pensii Bihor au mai fost descoperite încă opt persoane care au

obținut drepturile de refugiat cu declarații notariale false, iar în acest caz

instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și faptul că, la dosar, nu exista nici

un document oficial din care să rezulte calitatea de persoană refugiată a

reclamantului.

II. Considerentele înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile,

constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

lI.1. Argumente de fapt și de drept relevante.

În fapt, prin cererea formulată la data de 27

ianuarie 2010, reclamantul D.G. a solicitat Comisiei pentru aplicarea

prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Bihor,

stabilirea calității de beneficiar al prevederilor respectivei legi și

acordarea drepturilor ce decurg din aceasta calitate.

Inițial, Comisia, în baza actelor depuse de către

reclamant a considerat că s-a făcut dovada persecuției etnice și a situației de

strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu așa cum

prevăd expres dispozițiile art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, pe baza

declarațiilor martorilor D.I. și I.Ș. care afirmau că reclamantul a fost

refugiat în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 din localitatea Derna

în loc. Lazuri de Beiuș.

Ulterior, după analizarea mai multor dosare depuse la

C.J.P. Bihor, în perioada anilor 2010-2011, pentru stabilirea calității de

refugiat, s-a observat că în majoritatea dosarelor apăreau aceeași martori cu

care se făcea dovada persecuțiilor etnice suferite de către petenți și anume

martorii D.I. și I.Ș.

În aceste condiții, Comisia pentru aplicarea Legii nr.

189/2000 din cadrul C.J.P. Bihor a reexaminat legalitatea drepturilor acordate

petentului D.G. și la data de 09 martie 2011 a constatat că în mod eronat a

admis cererea sa, în condițiile în care martorii D.I. și I.Ș. nu au fost

prezenți și nu au dat niciodată o declarație în formă autentică la Biroul

Notarial C.D. și S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial, prin

adresa din 23 februarie 2011, din care rezultă că declarațiile notariale depuse

la cererea din 25 februarie 2010 nu sunt înscrise în evidentele biroului

notarial.

Ca urmare, prin Decizia nr. 15012/2011, Casa

Județeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012/2010, iar

cererea din 27 ianuarie 2010 depusă în vederea obținerii drepturilor de

refugiat a fost respinsă.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea

pârâtă a emis Decizia nr. 15012/2011 prin care a anulat hotărârea de admitere nr.

15012/2010 și a respins cererea reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. art. l lit. c) din Legea nr.

189/2000, „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean

român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie

1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după

cum urmează:

c) a fost refugiată,

expulzată sau strămutată în altă localitate"

Înalta Curte, constată că în cauza de fată

reclamantul nu a produs dovezi suficiente și concludente pentru stabilirea

calității de refugiat din motive de persecuție etnică.

Astfel, deși art. 8 alin. (1), din Decretul lege nr. 118/1990

stabilește că dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 (n.n. - de refugiat din

motive etnice) se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale

eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin

orice mijloc de probă prevăzut de lege, se constată că în speță, dat fiind

circumstanțele cauzei, declarațiile martorilor V.I. și G.I., nu sunt de natură

a crea certitudinea judecătorului cu privire la existența persecuției reclamate.

După cum precizează și recurenta pârâtă și cum de

altfel se observă din conținutul documentelor depuse la dosar de Casa Județeană

de Pensii Bihor (Decizia nr. 15022 din 09 martie 2011), martorului V.I. i-a

fost anulată hotărârea de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000,

pentru același motiv ca și reclamantului în cauză, de prezentare la autoritatea

competentă a două declarații „autentice" care nu s-au regăsit în evidențele

biroului notarial, a martorului I.Ș. și D.I.

De asemenea, în aceiași situație se află și soția

celui de al doilea martor, G.I., G.S., căreia i-a fost anulată hotărârea de

acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleași motive,

declarațiile prezentate la formularea cererii fiind a acelorași martori I.Ș. și

D.I.

Această situație de fapt în nici într-un caz nu poate

fi de natură a crea convingerea intimă a judecătorului asupra realității

refugiului reclamantului din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuș, în

perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 și a existenței unei persecuții

etnice care să fi determinat un astfel de refugiu.

Instanța de fond era datoare să stăruie, prin toate

mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice

greșeală în cunoașterea faptelor.

În speța de față, distinct de inconsistența probei

testimoniale administrate, instanța de fond a ignorat atât împrejurarea că

partea reclamantă și martorii implicați au uzitat de prezentarea, la

autoritatea competentă, a unor declarații care nu se regăseau în evidențele

birourilor notariale cât și faptul că martorii aveau aceiași situație cu

reclamantul și același interes.

Au ignorat, de asemenea și faptul că declarațiile

martorilor audiați în instanță nu se coroborează cu nici un alt înscris emis de

o autoritate competentă, respectiv adeverința Inspectoratului Școlar al

Județului Bihor, adeverința Școlii cu clasele I-VIII Lazuri de Beiuș,

adeverința emisă de Primăria Lazuri de Beiuș.

În consecință, pentru considerentele expuse, înalta

Curte, reapreciind întregul material probator, reține că în cazul de față nu a

fost dovedită persecuția din motive etnice la care ar fi fost supus reclamantul

în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 și nici refugiul datorat acestor

motive, din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuș.

II.1. Temeiul de drept al soluției adoptate în

recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din

decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004,

recursul va fi admis cu consecința modificării sentinței atacate și respingerii

acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii

Bihor împotriva sentinței nr. 148 din 20 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge

acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.