ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1955/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele. I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul cererii de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe. Prin cererea formulată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 aprilie 2011, reclamantul D.G., a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea deciziei nr. 15012 din 9 martie 2011 emisă de autoritatea pârâtă și repunerea sa în drepturile conferite de lege. În motivarea cererii reclamantul a arătat că este beneficiarul Legii nr. 189/2010, întrucât a fost refugiat în satul Lazuri de Beiuș, în perioada 15 decembrie 1940 - 6 martie 1945, datorită condițiilor istorice vitrege.

A susținut că inițial Casa Județeană de Pensii Bihor i-a admis cererea prin hotărârea nr. 15013 din 23 martie 2010, dar ulterior a anulat această hotărâre pentru motive pe care le consideră cu totul nejustificate și pe care le poate combate cu martori. Casa Județeană de Pensii Bihor a depus la dosar întâmpinare prin a solicitat respingerea acțiunii ca nelegală și netemeinică. Curtea de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 148/CA/2011 - PI din 20 iunie 2011 a admis acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 15012 din 9 martie 2011 emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și a obligat autoritatea pârâtă să-i recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al O.G.

nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000 cu modificările și completările ulterioare. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin decizia nr. 15012 din 9 martie 2011 Casa Județeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012 din 25 martie 2010, emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de pensii Bihor, debitul urmând a fi recuperat conform reglementărilor legale în vigoare, iar cererea din 27 ianuarie 2010 formulată de reclamantul D.G. în vederea obținerii drepturilor, a fost respinsă.

Curtea a reținut că în baza prevederilor art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, potrivit cărora „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate" și contrar poziției exprimate de Casa Județeană de Pensii Bihor prin întâmpinare, reclamantul D.G., prin probele administrate în cauză, a făcut dovada refugiului din motive etnice pe perioada decembrie 1940 - 6 martie 1945 din localitatea Derna în localitatea Lazuri de Beiuș. Astfel, martorii V.I.

și G.I., audiați în instanță au confirmat, în lipsa actelor oficiale, calitatea reclamantului de refugiat în sensul cerut de art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000. I.2. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenta a susținut, în esență, că martorii D.I. și I.Ș., pe baza cărora reclamantul și-a susținut cererea, nu au fost prezenți și nu au dat niciodată o declarație în formă autentică la Biroul Notarial C.D. și S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial prin adresa din 25 februarie 2011 din care rezultă că declarațiile notariale depuse la cererea din 28 ianuarie 2010 sunt false, întrucât nu sunt înscrise în evidentele biroului notarial.

A mai susținut recurenta că declarațiile date în fata instanței de judecată ar fi trebuit coroborate cu alte probe având în vedere că aceștia au o relație specială cu recurentul, fiind din aceiași localitate și de asemenea au interes în modul de soluționare al cauzei, având la rândul lor cereri pentru obținerea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. Totodată recurenta a arătat că la nivelul Casei Județene de Pensii Bihor au mai fost descoperite încă opt persoane care au obținut drepturile de refugiat cu declarații notariale false, iar în acest caz instanța ar fi trebuit să aibă în vedere și faptul că, la dosar, nu exista nici un document oficial din care să rezulte calitatea de persoană refugiată a reclamantului.

II. Considerentele înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. lI.1. Argumente de fapt și de drept relevante. În fapt, prin cererea formulată la data de 27 ianuarie 2010, reclamantul D.G. a solicitat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 189/2000 din cadrul Casei Județene de Pensii Bihor, stabilirea calității de beneficiar al prevederilor respectivei legi și acordarea drepturilor ce decurg din aceasta calitate. Inițial, Comisia, în baza actelor depuse de către reclamant a considerat că s-a făcut dovada persecuției etnice și a situației de strămutare sau de refugiu în altă localitate decât cea de domiciliu așa cum prevăd expres dispozițiile art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, pe baza declarațiilor martorilor D.I.

și I.Ș. care afirmau că reclamantul a fost refugiat în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuș. Ulterior, după analizarea mai multor dosare depuse la C.J.P. Bihor, în perioada anilor 2010-2011, pentru stabilirea calității de refugiat, s-a observat că în majoritatea dosarelor apăreau aceeași martori cu care se făcea dovada persecuțiilor etnice suferite de către petenți și anume martorii D.I. și I.Ș. În aceste condiții, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 din cadrul C.J.P. Bihor a reexaminat legalitatea drepturilor acordate petentului D.G. și la data de 09 martie 2011 a constatat că în mod eronat a admis cererea sa, în condițiile în care martorii D.I.

și I.Ș. nu au fost prezenți și nu au dat niciodată o declarație în formă autentică la Biroul Notarial C.D. și S.D., acest fapt fiind confirmat de biroul notarial, prin adresa din 23 februarie 2011, din care rezultă că declarațiile notariale depuse la cererea din 25 februarie 2010 nu sunt înscrise în evidentele biroului notarial. Ca urmare, prin Decizia nr. 15012/2011, Casa Județeană de Pensii Bihor a anulat hotărârea de admitere nr. 15012/2010, iar cererea din 27 ianuarie 2010 depusă în vederea obținerii drepturilor de refugiat a fost respinsă. Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă a emis Decizia nr. 15012/2011 prin care a anulat hotărârea de admitere nr. 15012/2010 și a respins cererea reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. art. l lit. c) din Legea nr. 189/2000, „Beneficiază de prevederile prezentei ordonanțe, persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate, cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează: c) a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate" Înalta Curte, constată că în cauza de fată reclamantul nu a produs dovezi suficiente și concludente pentru stabilirea calității de refugiat din motive de persecuție etnică. Astfel, deși art. 8 alin. (1), din Decretul lege nr. 118/1990 stabilește că dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 (n.n. - de refugiat din motive etnice) se face, de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, se constată că în speță, dat fiind circumstanțele cauzei, declarațiile martorilor V.I.

și G.I., nu sunt de natură a crea certitudinea judecătorului cu privire la existența persecuției reclamate. După cum precizează și recurenta pârâtă și cum de altfel se observă din conținutul documentelor depuse la dosar de Casa Județeană de Pensii Bihor (Decizia nr. 15022 din 09 martie 2011), martorului V.I. i-a fost anulată hotărârea de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru același motiv ca și reclamantului în cauză, de prezentare la autoritatea competentă a două declarații „autentice" care nu s-au regăsit în evidențele biroului notarial, a martorului I.Ș. și D.I. De asemenea, în aceiași situație se află și soția celui de al doilea martor, G.I., G.S., căreia i-a fost anulată hotărârea de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru aceleași motive, declarațiile prezentate la formularea cererii fiind a acelorași martori I.Ș.

și D.I. Această situație de fapt în nici într-un caz nu poate fi de natură a crea convingerea intimă a judecătorului asupra realității refugiului reclamantului din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuș, în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 și a existenței unei persecuții etnice care să fi determinat un astfel de refugiu. Instanța de fond era datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor. În speța de față, distinct de inconsistența probei testimoniale administrate, instanța de fond a ignorat atât împrejurarea că partea reclamantă și martorii implicați au uzitat de prezentarea, la autoritatea competentă, a unor declarații care nu se regăseau în evidențele birourilor notariale cât și faptul că martorii aveau aceiași situație cu reclamantul și același interes.

Au ignorat, de asemenea și faptul că declarațiile martorilor audiați în instanță nu se coroborează cu nici un alt înscris emis de o autoritate competentă, respectiv adeverința Inspectoratului Școlar al Județului Bihor, adeverința Școlii cu clasele I-VIII Lazuri de Beiuș, adeverința emisă de Primăria Lazuri de Beiuș. În consecință, pentru considerentele expuse, înalta Curte, reapreciind întregul material probator, reține că în cazul de față nu a fost dovedită persecuția din motive etnice la care ar fi fost supus reclamantul în perioada 15 decembrie 1940 - 06 martie 1945 și nici refugiul datorat acestor motive, din localitatea Derna în loc. Lazuri de Beiuș. II.1. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. II.1 din decizie, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi admis cu consecința modificării sentinței atacate și respingerii acțiunii reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 148 din 20 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2012.