ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3597/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta SC D.S.C. SRL București a chemat în judecată pe pârâta SC H. SA București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, obligarea pârâtei să încheie contractul de vânzare-cumpărare a unei diferențe de teren în suprafață de 216 m.p.

situată în București, Splaiul Independenței, în aceleași condiții stabilite în procesul-verbal de negociere din 04 mai 2007, în ceea ce privește prețul și plata în rate, cu plata daunelor cominatorii de întârziere de la data introducerii prezentei cereri până la data încheierii contractului solicitat, neexistând alte mijloace de executare silită, precum și obligarea pârâtei la plata daunelor - interese în sumă de 22248 lei reprezentând prejudiciu suferit ca urmare a nefolosirii unui spațiu anterior cumpărat, ce se află pe acest teren și care nu s-a folosit din lipsa actului de proprietate pentru teren; Pârâta a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea SC D.S.C.

SRL să încheie contractul de vânzare-cumpărare asupra diferenței de teren în condițiile stabilite în procesul-verbal de negociere din 04 mai 2001 în ceea ce privește prețul, iar în ceea ce privește modalitatea de plată aceasta să se facă în două tranșe: 50% din preț, să se achite în termen de 5 zile de la semnarea contractului și diferența de preț în termen de 30 de zile calendaristice de la achitarea primei tranșe. La termenul de judecată de la 03 mai 2010, astfel cum rezultă din încheierea de la acea dată, tribunalul a invocat excepția prematuritătii formulării capătului 3 de cerere, având ca obiect pretenții, din acțiunea principală și, după ce a pus această excepție în discuția părților a admis-o, față de lipsa la dosar a dovezii privind îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii, în raport cu dispozițiile art. 720 C. proc.

civ. La termenul de judecată de la 17 mai 2010 reclamanta a formulat cerere de renunțare la judecata capătului de cerere privind pretenții pentru daunele-interese solicitate și, în raport cu aceasta, a formulat, de asemenea, cerere de restituire a taxei judiciare de timbru achitată pentru acest capăt de cerere, în temeiul art. 23 alin. (2 1 ) din Legea nr. 146/1997. Prin încheierea de la 17 mai 2010, prima instanță a reținut că, în condițiile în care la termenul de la 03 mai 2010 a fost admisă excepția prematuritătii capătului de cerere având ca obiect pretenții, nu se mai poate lua act de renunțarea la judecata acestui capăt de cerere și, în consecință, nici cererea privind restituirea taxei judiciare de timbru achitată în legătură cu acest capăt de cerere nu poate fi admisibilă.

Prin sentința comercială nr. 6432 din 25 mai 2010, Tribunalul București - secția a VI-a comercială a admis în parte acțiunea principală, în privința primului capăt de cerere, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională, a obligat pârâta să vândă reclamantei terenul în suprafață de 216 m.p. situat în București, Splaiul Independenței, sector 6 în condițiile agreate prin procesul-verbal de negociere din 04 mai 2007, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii, a respins ca prematur capătul de cerere privind pretențiile în sumă de 22248 lei și a obligat pârâta la plata sumei de 908,3 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că prin sentința civilă nr. 3958 din 22 martie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pârâta a fost obligată să facă oferta de vânzare a terenului aferent Fermei Grozăvești, situat la adresa indicată anterior, să negocieze direct prețul și să vândă terenul. Prin semnarea contractului de vânzare-cumpărare, pârâta și-a asumat și obligația de a vinde reclamantei terenul aferent construcțiilor, după ce va obține certificatul de atestare a dreptului de proprietate, la o valoare ce urma să fie stabilită prin negociere directă. În acest sens, ulterior, părțile au convenit prin procesul-verbal de negociere directă din 04 mai 2007 prețul de pânzare a terenului de 96 Euro/m.p și modalitatea de plată.

De asemenea, în cuprinsul procesului-verbal s-a menționat că, deoarece între suprafața de teren din sentința comercială din 22 martie 2007 și suprafața negociată este o diferență de 215,86 m.p., care se suprapune cu terenul deținut de SC S. SA, după intabulare în favoarea pârâtei și această suprafață se va vinde reclamantei în condițiile convenite. Pentru suprafața principală de teren, părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 30 mai 2007, iar ulterior suprafața de teren de 215,86 m.p. a fost intabulată în favoarea pârâtei.

Sentința civilă nr. 3958 din 22 martie 2007 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială are autoritate de lucru judecat în privința obligației pârâtei de a vinde terenul reclamantei, iar procesul-verbal de negociere directă a stabilit cu putere de lege între părți și obligația vânzării la prețul, în modalitățile de plată stipulate în cuprinsul acesteia, prin urmare, s-a reținut că este întrutotul întemeiat primul capăt de cerere din acțiunea principală, privind obligarea pârâtei să vândă reclamantei diferența de teren în condițiile negociate, nu însă și cererea reconvențională, prin care pârâta solicită încheierea vânzării-cumpărării în alte condiții. Capătul de cerere referitor la daunele cominatorii s-a apreciat a fi neîntemeiat, deoarece în raport cu art. 580 C. proc.

civ., în cazul neîndeplinirii obligației de a face, debitorul poate fi constrâns prin aplicarea unei amenzi civile, stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligației în favoarea statului, iar pentru acoperirea prejudiciilor creditorului cauzate prin neîndeplinirea obligației, se pot cere de către creditor daune-interese, art. 574 aplicându-se corespunzător. Împotriva hotărârii primei instanțe, au formulat apel, atât reclamanta cât și pârâta în cauză, iar prin decizia comercială nr. 503 din 9 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială a anulat ca netimbrat apelul pârâtei SC H. SA București și a respins ca nefondat apelul reclamantei SC D.S.C. SRL București. În ceea ce privește apelul formulat de apelanta-pârâtă SC H. SA, s-a constatat că aceasta nu s-a conformat obligației de plată a taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, astfel încât, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și O.U.G.

nr. 32/1995, s-a anulat ca netimbrat apelul pârâtei. În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta SC D.S.C. SRL, s-a reținut că față de temeiul de drept invocat, art. 1073 și 1082 C. civ., dispozițiile legale menționate nu constituie temeiul juridic pentru solicitarea daunelor cominatorii, acestea reprezentând o creație a practicii judiciare. În raport cu intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 580 C. proc. civ., în jurisprudență s-a apreciat și că, în mod prioritar, constrângerea debitorului se poate realiza prin aplicarea unei amenzi civile, în folosul statului iar nu al creditorului, acesta din urmă având dreptul de a primi doar daune-interese în limita prejudiciului suferit din cauza neîndeplinirii obligației.

Prin decizia XX din 12 decembrie 2005 dată în recurs în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție - secțiile unite a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 1 C. proc. civ., însă, în raport cu art. 1169 C. civ. cererea de obligare la daune cominatorii trebuie probată ca fiind întemeiată, sub aspectul că neîndeplinirea de către debitor a obligației este de natură să justifice recurgerea la această constrângere pentru îndeplinirea obligației.

în cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la daune cominatorii de la data cererii de chemare în judecată, însă până la data pronunțării sentinței nu s-a făcut dovada că pârâta nu și-ar fi îndeplinit obligația de a vinde în mod nejustificat, având în vedere că procesul-verbal de negociere nu prevedea un termen expres în acest scop după intabularea diferenței de teren în suprafață de 215,86 m.p., iar mențiunea privind vânzarea „în aceleași condiții" din procesul-verbal de negociere era interpretabilă putându-se referi și doar la cerința negocierii, iar nu obligatoriu la condițiile privind prețul și modalitatea de plată deja convenite pentru restul de teren deja vândut.

Referitor la motivul de apel privind cererea de plată a daunelor-interese, s-a reținut că odată admisă excepția prematurității, la termenul din 03 mai 2010, cu privire la capătul de cerere privind daunele interese, acest capăt de cerere a fost soluționat, judecata fiind finalizată sub acest aspect. Prin urmare, renunțarea la un termen ulterior, cel din 17 mai 2010, la judecata capătului de cerere respectiv este practic lipsită de obiect, nemaiputându-se lua act despre aceasta de către instanță, astfel încât în mod corect s-a apreciat a fi fost soluționată și cererea de restituire a taxei judiciare de timbru aferentă acestui capăt de cerere. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamanta SC D.S.C.

SRL București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și modificarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii de acordare a daunelor cominatorii și restituirea taxei judiciare de timbru pentru capătul 3 din cererea introductivă. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta a criticat decizia atacată susținând că pârâta a tergiversat îndeplinirea obligației de a vinde terenul în suprafață de 216 mp situat în București, Splaiul Independenței, sector 6, în condițiile stipulate în procesul-verbal din 4 mai 2007, motiv pentru care a solicitat obligarea acesteia la plata daunelor cominatorii în cuantum de 300 lei pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 1073 C. civ.

În continuare, a susținut recurenta că, deși instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 580 C. proc. civ. și la Decizia XX din 12 decembrie 2005 a Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, a reținut în mod greșit că nu s-ar fi făcut proba pe capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor cominatorii. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele-interese, apreciază recurenta că ambele instanțe au încălcat prevederile art. 23 alin. (2 1 ) din Legea nr. 146/1997 și art. 109 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii și chiar în situația în care soluția pe acest capăt de cerere ar fi corectă, trebuia restituită cel puțin jumătate din suma achitată.

Analizând decizia recurată, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticilor formulate, înalta Curte constată că în cauză nu sunt motive de nelegalitate de natură a conduce la modificarea sau casarea hotărârii atacate. Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că obligația pârâtei de a vinde reclamantei terenul în litigiu este o obligație intuitu personae și referitor la acest tip de obligații, dispozițiile art. 580 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 459/2006, prevăd că debitorul poate fi constrâns să le îndeplinească prin aplicarea unei amenzi civile, la sesizarea creditorului, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligației, creditorul poate cere obligarea debitorului la daune interese.

În fine, art. 580 alin. (5) C. proc. civ. prevede că pentru neexecutarea obligațiilor prevăzute în acest articol, nu se pot acorda daune cominatorii. Astfel, deși potrivit Deciziei XX din 12 decembrie 2005 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, daunele cominatorii sunt admisibile și în condițiile obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580 3 C. proc. civ., decizia nu își mai produce efectele, fiind anterioară modificării textului legal menționat.

Mai mult decât atât, pe fondul cauzei, în mod corect a reținut instanța de apel că, în raport de dispozițiile art. 1169 C. civ., reclamanta avea obligația de a face proba celor solicitate sub aspectul neîndeplinirii obligației de către pârâtă, or în condițiile în care procesul-verbal de negociere nu prevedea un termen expres în interiorul căruia trebuia executată obligația de vânzare și în lipsa altor dovezi din care să rezulte intenția pârâtei de a nu-și îndeplini această obligație, soluția de respingere a acestui capăt de cerere este pe deplin justificată.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 23 alin. (2 1 ) din Legea nr. 146/1997, se constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere că soluția de admitere a excepției prematuritătii formulării capătului de cerere privind daunele-interese excludea obligația instanței de a lua act de renunțarea la acest capăt de cerere și implicit de restituire a taxei judiciare de timbru. Referitor la critica ce privește greșita soluționare a excepției prematuritătii, prin prisma dispozițiilor art. 109 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte constată că nefiind formulată o asemenea critică în fața instanțelor anterioare, omisso medio nu poate face obiectul examinării de către instanța de recurs, astfel încât nu va fi analizată.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.S.C. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 503 din 9 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.