ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 928/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, reclamantul V.G. a chemat în judecată M.E.C., solicitând obligarea acestuia la eliberarea adeverinței tip prevăzută la pct. 14 din Normele de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic și consular. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este pensionat pentru limită de vârstă și și-a desfășurat activitate profesională în comerțul exterior 22 de ani, din care 6 ani și 5 luni delegat permanent la A.E.R.M. în perioada 21 iulie 1972 – 30 noiembrie 1974, iar ca reprezentant comercial la A.E.S.

a fost în perioada 7 iulie 1975 – 18 august 1979. De asemenea susține că îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 36/2003, aprobată și modificată prin Legea nr. 595/2003, pentru a beneficia de pensie de serviciu, deși nu a avut grad diplomatic sau consular, nefiind angajatul M.A.E. Reclamantul a precizat că, în mod nejustificat, pârâtul refuză eliberarea adeverințelor menționate, pe motiv că solicitanții nu au avut grade diplomatice sau consulare. Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamantul nu îndeplinește condițiile obligatorii și cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 36/2003, în principal nu a făcut dovada gradului diplomatic sau consular.

Prin sentința civilă nr. 1847 din 14 septembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a obligat pârâtul să elibereze în favoarea reclamantului adeverință tip prevăzută la pct. 14 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 36/2003 aprobată prin Legea nr. 595/2003, în vederea stabilirii pensiei de serviciu pentru reclamant. Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamantul a făcut dovada condiției obligatorii a gradului diplomatic sau consular avut pe durata misiunii în străinătate. Instanța a mai reținut că reclamantul a desfășurat activitate de comerț exterior anterior anului 1990, ca încadrat în administrațiile centrale, în cauză M.C.E.

neavând grad diplomatic deoarece nu era angajat la M.A.E., pe cale de consecință reclamantul beneficiază de pensie de serviciu fiind o categorie asimilată potrivit O.U.G. nr. 36/2003, cu personalul diplomatic din comerțul exterior. Activitatea reclamantului fiind desfășurată anterior anului 1999 intră sub incidența Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din anul 1963, ratificată de România în anul 1971, fiind asimilat ca funcționar consular, specificul activității sale încadrându-se în funcțiile consulare prevăzute de art. 5 lit. b) de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale. Astfel, instanța a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a elibera adeverința tip prevăzută la pct. 14 din Normele de aplicare a O.U.G.

nr. 36/2003. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând prevederile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc. civ. precum și cele ale art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești, acordând mai mult decât s-a cerut prin acțiune, deoarece reclamantul a solicitat să se constate că îndeplinește condițiile pentru a beneficia de pensie de serviciu, iar instanța a obligat M.E.C. la elaborarea adeverinței tip, deci instanța nu a soluționat cererea în limitele căreia a fost investită. Se mai arată că instanța a dat o interpretare vădit greșită prevederilor legale invocate în cauză și anume nu a verificat, în ceea ce privește vechimea în activitatea de comerț exterior, dacă reclamantul îndeplinește toate condițiile cerute de lege pentru eliberarea adeverinței tip.

În fine, se mai susține că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că reclamantul s-ar încadra în funcțiile consulare prevăzute la art. 5 lit. b), fără ca această normă să fie incidentă în cauză, iar din înscrisurile administrate nu rezultă specificul activității desfășurate, ca fiind atribuții și sarcini prevăzute pentru misiunile diplomatice și consulare. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din O.U.G.

nr. 36/2003 privind sistemul de pensionare a membrilor personalului diplomatic și consular, completată și modificată de Legea nr. 595/2003, beneficiază de pensie de serviciu, membrii personalului diplomatic și consular și celelalte persoane care au desfășurat activitate de comerț exterior și cooperare economică internațională, încadrați în administrațiile centrale din D.C.E., M.C.E. și C.E.I., M.C., M.C.T., M.I.C., D.C.E. și P.E.M.A.E. și cooperare economică internațională, precum și ca trimiși în misiuni permanente, cu grade diplomatice sau consulare, la ambasadele, consulatele și alte reprezentanțe ale României în străinătate.

Printre condițiile cumulative prevăzute pentru a beneficia de această pensie este și cea a unei vechimi de cel puțin 20 de ani bărbații și 15 ani femeile, în activitatea de comerț exterior și cooperare economică internațională din care cel puțin 4 ani în misiuni permanente la ambasade, consulate și alte reprezentanțe ale României în străinătate, cu grade diplomatice sau consulare. Normele emise cu aplicarea O.U.G. nr. 36/1003 la pct. 1 și 3, stabilesc ca beneficiari ai prevederilor ordonanței categoriile de personal din direcțiile generale cu atribuții de comerț exterior și cooperare economică internațională din fostele ministere și departamente de comerț exterior precum și din unități cu specific de comerț exterior, trimise în misiuni permanente și care au calitatea de membri ai personalului diplomatic și consular numai pe durata misiunii respective.

Aceeași ordonanță, prin art. 3 lit. a) consideră vechime în activitatea de comerț exterior și cooperare economică internațională și perioadele lucrate de persoanele menționate de art. 4 alin. (1). Cum activitatea reclamantului s-a desfășurat anterior anului 1990, sub incidența Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24 aprilie 1963 ratificată de România prin Decretul nr. 481/1971, el poate fi asimilat funcționarilor consulari, specificul activității încadrându-se în funcțiile consulare prevăzute de art. 5 lit. b), de a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice, etc. Pe de altă parte, art. 9 paragraf 2 al aceleiași Convenții, nu limitează dreptul oricăreia dintre părțile contractante de a fixa denumirea funcționarilor consulari care nu sunt șefi de post consular.

Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României, în art. 2 lit. d) definește ca fiind membri ai Corpului diplomatic și Consular „inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerț Exterior și de la alte ministere și instituții pe perioada trimiterii lor în misiuni în străinătate cu grade diplomatice și consulare”. În cauză, reclamantul a dovedit și totodată, este de necontestat faptul că a desfășurat activitate de comerț exterior în misiuni permanente peste 6 ani la ambasade, consulate sau reprezentanțe ale României în străinătate, și că au un stagiu de cotizare. Astfel fiind, Curtea constată că instanța de fond în mod corect a reținut că reclamantul îndeplinește condițiile pentru a beneficia de pensia de serviciu conform O.U.G.

nr. 36/2003, precum și faptul că autoritatea pârâtă refuză nejustificat să-i elibereze adeverința tip prevăzută de dispozițiile pct. 14 din Normele de aplicare a O.U.G. nr. 36/2003 condiția pentru a beneficia de pensie de serviciu conform O.U.G. nr. 36/2003. În consecință, față de considerentele arătate și în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.E.C. împotriva sentinței civile nr. 1847 din 14 septembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2007.