ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2766/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2766/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I.

Circumstanțele cauzei

instanță

Reclamanții B.G., B.M.C., D.A.V., G.I.,

T.G. și T.D. au chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Înalta

Curte de Casație și Justiție, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o

va pronunța să constate caracterul nejustificat al refuzului de viză de control

financiar preventiv, practicat prin adresa din 29 iulie 2010 privind proiectele

de operațiuni referitoare la plata indemnizației de pensionare pentru

reclamantul B.G., respectiv deschiderea de credite bugetare în vederea

efectuării plății acestor indemnizații pentru ceilalți reclamanți, să se

constate că refuzul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de

ordonator de credite, de a efectua aceste operațiuni, în condițiile art. 21 din

O.G. nr. 119/1999, republicată, este nejustificat și să se dispună obligarea

pârâților la plata indemnizațiilor de pensionare egale cu 7 indemnizații de

încadrare brute lunare, impozitate potrivit legii, precum și actualizarea

sumelor cuvenite fiecărui reclamant până la data plății efective a acestora, în

raport cu indicele de devalorizare a monedei naționale.

În motivarea în fapt a cererii,

reclamanții au arătat că au solicitat eliberarea din funcție ca urmare a

pensionării, anterior datei de 5 iulie 2010, Înalta Curte de Casație și

Justiție a întocmit și a înaintat Ministerului Finanțelor Publice proiectul de

ordonanțare de plată din 9 iulie 2010 în valoare de 53.567 RON reprezentând

plata indemnizației de pensionare pentru reclamantul B.G. și proiectele de

deschidere de credite bugetare pentru sumele de 122.500 RON și 183.400 RON

pentru ceilalți reclamanți, însă, controlorul delegat din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice a refuzat acordarea vizei de control financiar preventiv,

invocând prevederile art. 9 din Legea nr. 118/2010.

Reclamanții au susținut că refuzul vizei

de control financiar preventiv constituie un vădit exces de putere din partea Ministerului

Finanțelor Publice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, reclamanții au considerat

că și refuzul Înaltei Curți de Casație și Justiție de a efectua operațiunile necesare

în vederea încasării indemnizațiilor cuvenite are un caracter nejustificat, în sensul

art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea formulată la data de

16 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea acțiunii

în ceea ce o privește, întrucât Departamentul economico-financiar și administrativ

din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin documentul „deschidere de

credite" a solicitat Ministerului Finanțelor Publice acordarea sumelor necesare

pentru efectuarea plății drepturilor menționate persoanelor care au calitatea de

reclamanți în cauză.

La rândul său, prin întâmpinarea formulată,

Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților, cu motivarea că solicitarea sumelor de la bugetul de stat trebuie

făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție, urmând ca acestea să fie repartizate

ulterior pentru bugetul propriu.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a

mai invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității acțiunii, ca și consecință

a necompetenței generale a instanței de a analiza legalitatea refuzului de acordare

a vizei de control preventiv, atribuție ce aparține Curții de Conturi a României.

De asemenea, acest pârât a invocat și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive referitor la capătul de cerere prin care

se solicită să se constate refuzul Înaltei Curți de Casație și Justiție în calitate

de ordonator de credite de a efectua operațiuni în condițiile art. 21 din O.G.

nr. 119/1999.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 4583 din 29 iunie 2011

a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității,

invocate de Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiate iar excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă, ca lipsită

de obiect.

Totodată, a admis acțiunea reclamanților

și a obligat pârâții la plata către aceștia a indemnizațiilor de pensionare egale

cu 7 indemnizații de încadrare lunare brute, impozitate potrivit legii, cu actualizarea

sumelor cuvenite fiecărui reclamant până la data plății efective, în raport de indicele

de devalorizare a monedei naționale, în termen de 10 zile de la pronunțarea hotărârii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamanților s-a reținut că este suficient a se stabili că

actul administrativ atacat și supus controlului instanței de contencios administrativ

vatămă sau este pe cale să vatăme un drept subiectiv al acestora.

În cauză, actul administrativ fiscal și

atipic ce poate fi contestat îl constituie refuzul nejustificat al Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a proceda la efectuarea plății pe proprie răspundere,

fiind urmat de refuzul nejustificat de acordare a vizei de control financiar preventiv

al controlorului delegat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, refuz supus

cenzurii instanței de contencios administrativ.

Referitor la excepția inadmisibilității

acțiunii

s-a reținut că la

data practicării refuzului de viză, nu mai exista nici un temei legal pentru sesizarea

Curții de Conturi în vederea examinării legalității și temeiniciei acestuia, anterior

sesizării instanței de contencios administrativ.

Așa fiind, reține instanța de fond, refuzul

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice exprimat așa cum s-a arătat mai sus, poate

fi cenzurat pe calea unei acțiuni în justiție.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de Ministerul Finanțelor

Publice a fost respinsă ca rămasă fără obiect, reținându-se că a fost invocată în

privința capătului de cerere care vizează refuzul nejustificat al Înaltei Curți

de Casație și Justiție de a efectua operațiuni în condițiile art. 21 din O.G.

nr. 119/1999.

Pe fondul cauzei

, instanța a reținut că refuzul de emitere

a vizei de control financiar preventiv de către Ministerul Finanțelor Publice, privind

proiectele de operațiuni referitoare la plata indemnizației de pensionare pentru

reclamantul B.G. și respectiv deschiderea de credite bugetare în vederea efectuării

plății acestor indemnizații pentru ceilalți reclamanți are un caracter nejustificat,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

S-a mai reținut că atâta vreme cât în bugetul

Înaltei Curți de Casație și Justiție există fonduri pentru plata indemnizațiilor

de pensionare potrivit adresei Înaltei Curți de Casație și Justiție din 6

august 2010, este nejustificat și refuzul Înaltei Curți de Casație și Justiție de

a efectua operațiunile menționate, conform art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999

singura obligație a persoanei desemnate să efectueze control financiar preventiv

propriu, pentru a fi exonerată de răspundere, fiind aceea de a informa în scris

Curtea de Conturi, potrivit alin. (2) al art. menționat.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recurs Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție.

3.1. În recursul său, Ministerul Finanțelor

Publice a invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7 și 9 C. proc. civ., precum

și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304

1

C. proc. civ.,

reiterând toate excepțiile invocate în fața primei instanțe, precum și apărările

formulate pe fondul cauzei.

Sistematizând aspectele prezentate de acest

recurent, Înalta Curte reține că hotărârea Curții de Apel este combătută sub următoarele

aspecte:

3.1.1. Instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești

Potrivit recurentului, au fost ignorate

procedurile de întocmire a bugetului de stat și de deschidere de credite bugetare

reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, care conduc la concluzia

că Ministerul Finanțelor Publice este singurul în măsură să analizeze cererile formulate

de către ordonatorii principali de credite având ca obiect deschiderea de credite

bugetare și singurul în măsură să constate îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute

de lege pentru încuviințarea acestora.

În susținerea aceleiași idei, recurentul

mai arată că refuzul de acordare a vizei de control financiar preventiv nu este

sustras în totalitate controlului judecătoresc, însă actul care poate fi atacat

este cel emis de Curtea de Conturi, potrivit art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992,

care, în cauză, nu există.

3.1.2. Excepțiile referitoare la legitimarea

procesuală au fost soluționate greșit

Recurentul combate modul în care prima

instanță a rezolvat atât excepția lipsei calității procesual active, cât și pe cea

care vizează calitatea procesual pasivă.

Referitor la prima excepție, recurentul

afirmă că nu au fost avute în vedere argumentele Ministerului Finanțelor Publice,

instanța pronunțându-se pe alte aspecte. De asemenea, se mai susține că reclamanții,

nefiind vreun moment salariați ai Ministerului Finanțelor Publice, nu se pot îndrepta

pentru plata indemnizațiilor împotriva recurentului-pârât, această prerogativă având-o

numai ordonatorii principali de credite - în cazul de față Înalta Curte de Casație

și Justiție.

3.1.3. Pe fondul cauzei, au fost interpretate

și aplicate nelegal prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004

și art. 9 din Legea nr. 118/2010.

În esență, recurentul consideră că neacordarea

vizei de control financiar preventiv nu poate fi încadrată în categoria refuzului

nejustificat de a soluționa o cerere, câtă vreme refuzul a fost exprimat cu respectarea

dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002, în considerarea dispozițiilor Legii

nr. 118/2010.

În privința acestei din urmă reglementări,

recurentul precizează că în condițiile în care eliberarea din funcție a reclamanților

este ulterioară intrării în vigoare a legii, aceștia nu mai beneficiază de indemnizația

prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, câtă vreme există posibilitatea

legală ca ordonatorul de credite să efectueze operațiunea pe propria răspundere,

nu se justifică atacarea directă a refuzului de viză de control financiar preventiv.

3.2. La rândul său, Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin recursul declarat a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ., susținând că în mod eronat s-a reținut caracterul nejustificat al

refuzului practicat în privința plății sumelor solicitate, în condițiile în care

a înaintat documentele pentru deschiderea de credite însă i s-a refuzat viza de

control financiar preventiv. A mai precizat că nu putea să-și asume răspunderea

potrivit art. 21 din O.G. nr. 119/1999 decât în condițiile instituite prin Legea

nr. 69/2010 a responsabilității fiscal bugetare.

Intimații nu au formulat întâmpinare dar

prin concluziile scrise prezentate la 1 iunie 2012 au solicitat respingerea recursurilor

ca nefondate.

Insușindu-și considerentele primei instanțe,

intimații au arătat că atât excepțiile, cât și fondul cauzei au fost legal soluționate.

Referitor la admisibilitatea acțiunii lor,

intimații au susținut că punctul de vedere exprimat de recurentul Ministerul Finanțelor

Publice nu poate fi primit pentru că determină amânarea sine die a plății drepturilor

bănești cuvenite. În plus, petitul acțiunii a fost prezentat de același recurent

distorsionat, ei nesolicitând obligarea Ministerului Finanțelor Publice la deschiderea

de credite bugetare. În fine, intimații mai arată și că aserțiunea privitoare la

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este lipsită de orice suport, câtă

vreme nu le poate fi negat liberul acces la justiție și controlul legalității refuzului

exprimat de Ministerul Finanțelor Publice și Înalta Curte de Casație și Justiție,

dispozițiile art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 neputând conduce la o altă concluzie.

Pe fondul cauzei, intimații au subliniat

că relevantă este data acordării pensiei prevăzută în decizia de pensionare iar

nu o dată ulterioară, a plății pensiei ori a eliberării din funcție, prevăzută în

decretul corespunzător, instanța de fond interpretând corect dispozițiile art. 81

alin. (1) și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată prin prisma

criticilor formulate de recurenți, a apărărilor din concluziile scrise, cât și sub

toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele expuse în

continuare.

În esență, intimații-reclamanți au supus

controlului de legalitate refuzul recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție

de a le plăti indemnizațiile prevăzute în art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

fundamentat la rândul său pe refuzul de acordare a vizei de control financiar preventiv

de către Unitatea Centrală de Armonizare a Sistemelor de Management Financiar și

Control din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, precum și refuzul ordonatorului

principal de credite de a efectua operațiunea a cărei viză a fost refuzată, prin

asumarea propriei răspunderi, toate aceste refuzuri fiind considerate nejustificate.

Prima instanță, analizând motivele de fapt

și de drept ale acțiunii judiciare, precum și apărările pârâților referitoare la

excepții procesuale dar și la fondul cauzei, a ajuns la concluzia că refuzul pârâților

de a satisface solicitările reclamanților este nejustificat.

Această concluzie este corectă.

Detaliind propriile considerente și răspunzând

în același timp la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la motivul prevăzut de

art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de casare este incident atunci

când instanța „a depășit atribuțiile puterii judecătorești", interferând cu

sfera puterii executive ori a puterii legislative.

Or, din chiar expunerea petitului acțiunii

rezultă că instanța de contencios administrativ era competentă general și material

să se pronunțe, fiind incidente dispozițiile art. 21 și 52 din Constituția României,

precum și art. 3 pct. 1 C. proc. civ., precum și art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Trimiterea pe care recurentul Ministerul

Finanțelor Publice o face la dispozițiile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice

este străină de această cauză, pentru că, după cum bine au precizat intimații în

întâmpinare, acțiunea nu privește procedura de deschidere de credite bugetare în

care este implicat Ministerul Finanțelor Publice și ordonatorul principal de credite.

Nici critica referitoare la inadmisibilitatea

acțiunii din perspectiva eludării „procedurii administrative" prevăzută de

art. 1 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

de Conturi, pe care recurentul Ministerul Finanțelor Publice a subsumat-o aceluiași

motiv, nu poate fi primită, întrucât nu are o bază legală, articolul respectiv conținând

o dispoziție de principiu potrivit căreia „litigiile rezultate din activitatea Curții

de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate".

De altfel textul a fost invocat pentru

prima dată în recurs, în condițiile în care Curtea de Apel a sesizat judicios că

reglementarea inițial indicată de Ministerul Finanțelor Publice - art. 21 din O.G.

nr. 119/1999 - avea un alt conținut la data exprimării refuzului de viză, ca efect

al respingerii O.G. nr. 8/2009 prin Legea nr. 110/2010.

Conchizând în această privință, Înalta

Curte reține că nu există nicio dispoziție legală care să excludă operațiunea administrativă

efectuată de către controlorul delegat din cadrul Ministerului Finanțelor Publice

de la controlul de legalitate efectuat de instanțele de contencios administrativ,

ci, dimpotrivă, sunt incidente dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

care consacră in terminis o atare competență.

În același sens este și jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

relevată, de exemplu, prin deciziile nr. 3822/2009, ori nr. 4386/2010.

1.2. Referitor la modul de soluționare

a excepțiilor care vizează legitimarea procesuală

La judecata în primă instanță, Ministerul

Finanțelor Publice a invocat deopotrivă atât excepția lipsei calității procesuale

active, cât și excepția lipsei calității procesual pasive, ambele fiind respinse

argumentat, după cum rezultă din prezentarea de la pct. I.2.

Susținerea recurentului Ministerul Finanțelor

Publice, că în analiza primei excepții instanța i-a ignorat argumentele, este lipsită

de consistență. Astfel, Ministerul Finanțelor Publice a arătat în justificarea punctului

său de vedere că numai ordonatorul principal de credite, adică președintele

Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate solicita deschiderea de credite astfel

cum este această operațiune definită prin art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002.

Însă, după cum s-a reținut la punctul anterior, acțiunea de față nu are un atare

obiect iar Curtea de Apel a motivat pertinent că în concepția Legii nr. 554/2004,

calitatea procesuală activă este indisolubil legată de aprecierea subiectivă a celui

ce reclamă producerea unei vătămări. Nu în ultimul rând, tranșarea acestei chestiuni,

respectiv stabilirea existenței unei vătămări aduse unui drept ori unui interes

legitim, se confundă cu fondul unui litigiu de contencios administrativ.

Și în ceea ce privește rezolvarea dată

excepției lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice, soluția

dată de prima instanță este la adăpost de orice critică.

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost

chemat în judecată în calitate de angajator al reclamanților, ci pentru că un prepus

al său a emis un „refuz de viză" care a stat la baza refuzului plății indemnizațiilor

de către „angajatorul" Înalta Curte de Casație și Justiție. De altfel, calitatea

procesuală a Ministerului Finanțelor Publice a fost analizată doar în corelație

cu acest petit iar nu și în privința celui care viza refuzul Înaltei Curți de Casație

și Justiție de a efectua operațiunile menționate în art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 119/1999.

1.3. Referitor la fondul cauzei

Problema de drept supusă dezlegării reclamă

recurgerea la principiile care guvernează aplicarea legii civile (lato sensu) în

timp, între care principiul neretroactivității, consacrat constituțional prin

art. 15 alin. (2) își găsește aplicare.

Astfel, motivul pentru care cererile intimaților-reclamanți

de plată a indemnizației prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu

au fost rezolvate favorabil este legat de intrarea în vigoare, la data de 3 iulie

2010, a Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar care a stabilit prin art. 9 că „începând cu data intrării în

vigoare a prezentei legi nu se mai acordă (...) indemnizații la ieșirea la pensie".

Pentru a stabili dacă prevederea normativă

citată le este aplicabilă sau nu reclamanților, prima instanță a clarificat mai

întâi conținutul sintagmei „data pensionării" utilizată de legiuitor în

art. 81 alin. (1) anterior menționat, care leagă acordarea dreptului de a beneficia

de plata a 7 indemnizații de încadrare lunare brute de acest moment. Apoi, interpretând

logic și sistematic dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, art.

4 alin. (1) și art. 83 din Legea nr. 19/2000, a ajuns la concluzia că data pensionării

magistratului nu coincide în mod necesar cu data publicării în M. Of. a decretelor

Președintelui României privind eliberarea din funcție.

Înalta Curte remarcă faptul că raționamentul

expus pe larg în considerentele sentinței nu a fost combătut prin nicio critică

punctuală, recurentul Ministerul Finanțelor Publice mărginindu-se la a arăta că

o carieră de magistrat este cuprinsă între data numirii și data eliberării din funcție,

fără a opera nici o distincție.

Or, fie și numai din cuprinsul art. 81

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 rezultă că nașterea dreptului este legată de „data

pensionării sau a eliberării din funcție pentru alte motive neimputabile".

În concepția legiuitorului nu există suprapunere

între cele două momente pentru că altminteri ar fi fost suficient să se raporteze

doar la a doua situație care o încorporează pe prima.

Cum în speță toți intimații-reclamanți

și-au încetat activitatea potrivit hotărârilor Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii menționate în considerentele sentinței la date anterioare intrării

în vigoare a Legii nr. 118/2010, rezultă că au dreptul de a beneficia de indemnizația

în discuție. Mai mult, cu excepția intimatei T.D., toți intimații-reclamanți au

încasat efectiv pensia de serviciu începând cu data de 1 iulie 2010, carnetele lor

de muncă având inserate mențiuni care atestă „încetarea activității prin pensionare"

la data de 30 iunie 2010.

Împrejurarea că, deși potrivit înscrierilor

din carnetul de muncă intimata T.D. și-a încetat activitatea la data de 30 iunie

2010, totuși eliberarea efectivă din funcție a survenit la data de 19 august 2010,

nu poate duce la concluzia că nu beneficiază de indemnizația în discuție, câtă vreme

se constată că și aceasta îndeplinea condițiile, în raport de vechimea în magistratură,

pentru a beneficia de aplicarea art. 81 alin. (1) din Lege.

Nu în ultimul rând, trebuie menționat că

în același sens conchide și Direcția Legislație, Documentare și Contencios a Consiliului

Superior al Magistraturii în adresa nr. GG/2010, punctul de vedere fiind însușit

și de Comisia Juridică a Consiliului Superior al Magistraturii.

1.4. Referitor la refuzul Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a aplica art. 21 din O.G. nr. 119/1999 privind auditul

intern și controlul financiar preventiv.

Un petit distinct al cererii intimaților-reclamanți

vizează refuzul recurentei-pârâte Înalta Curte de Casație și Justiție de a autoriza

efectuarea operațiunilor pentru care s-a refuzat viza de control financiar preventiv,

după procedura stabilită prin textul legal indicat, refuz care a fost considerat

nejustificat de către Curtea de Apel.

În recursul formulat, recurenta Înalta

Curte de Casație și Justiție reiterează argumentul expus atât în adresa din 6

august 2010 care încorporează refuzul, cât și în întâmpinarea de la fond, potrivit

căruia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 69/2010 a responsabilității fiscal

bugetare, asumarea răspunderii nu se mai poate realiza decât în condițiile prevăzute

de acest act normativ.

Contrar susținerilor generice ale recurentei,

care nu a indicat textele legale incidente, instanța de recurs constată că Legea

nr. 69/2010 nu a modificat procedura reglementată de art. 21 din O.G. nr. 119/1999,

neinstituind alte condiții pentru asumarea răspunderii ordonatorului principal de

credite în situația în care nu se depășesc limitele cheltuielilor de personal. Or,

după cum rezultă chiar din adresa menționată anterior, „în bugetul Înaltei

Curți de Casație și Justiție există fonduri pentru plata indemnizației" prevăzute

de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

de recurs

Pentru considerentele expuse la punctul

anterior, constatând că nu există motive de modificare ori casare a sentinței atacate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

se vor respinge cele două recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva sentinței civile nr. 4583 din 29 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.