ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Cererea de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. 885/45 din 30 decembrie 2010, reclamantul L.M. a chemat în judecată pârâta D.G.I.P.I. București pentru a fi obligată la plata salariilor compensatorii prev. de art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. 38/2003, actualizate, în sumă de 109.616 lei, precum și a diferențelor pe care le-a achitat în plus la plata ratelor aferente creditului pe care l-a perfectat cu V., prin imposibilitatea rambursării în avans, la data de 1 aprilie 2010, a dobânzii legale și a ratei inflației, până la achitarea sumei în litigiu.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost trecut în rezervă prin Ordinul M.A.I., începând cu 1 aprilie 2010, cu drept de pensie serviciu stabilit prin decizia Casei de Pensii a M.A.I. nr. 158678 din 11 august 2010, însă deși a solicitat plata despăgubirilor bănești prev. de art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. 38/2003, recunoscute ca datorate de pârâtă prin adresa sa din 6 octombrie 2010, acestea nu i-au fost achitate, motivându-se lipsa alocațiilor bugetare. Pârâta prin întâmpinare a invocat excepția lipsei capacității procesuale a acestei direcții, întrucât nu dispune de personalitate juridică, astfel că nu poate sta în judecată în nume propriu în cauză, precum și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în soluționarea cauzei, competența revenind Tribunalului Iași, ssecția civilă, întrucât obiectul acțiunii îl constituie plata unor drepturi bănești.

În ce privește fondul cauzei, prin precizările formulate, pârâta a invocat criterii obiective, respectiv lipsa fondurilor bugetare. Prin sentința nr. 101 din 14 martie 2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile privind necompetența materială a instanței și calitatea procesuală pasivă a D.G.I.P.I. A admis, în parte, acțiunea reclamantului L.M. în contradictoriu cu pârâta D.G.I.P.I. București obligând această autoritate să plătească reclamantului dobânda legală și rata inflației, calculată pentru suma de 109,616 lei, în intervalul cuprins între 1 aprilie 2010 - 18 februarie 2011. A constatat ca rămas fără obiect capătul de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 109.616 lei.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei, Curtea a constatat că această excepție este neîntemeiată având în vedere recunoașterea capacității administrative privind plata drepturilor bănești solicitate prin acțiune a acestei autorități, în calitatea sa de „ordonator terțiar de credite". Și în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a instanței, Curtea a reținut că dat fiind faptul că drepturile bănești în litigiu își au izvorul într-un raport de serviciu, pe care reclamantul l-a avut cu pârâta în cauză, ca unitate de rang central, și întrucât cenzura litigiilor decurgând din derularea raporturilor de serviciu perfectate conform O.G.

38/2003 și Legii nr. 330/2009 revine instanței de contencios administrativ, competența de soluționare a cauzei aparține curții de apel, ca primă instanță în materia contenciosului administrativ în raport cu rangul central al organului administrativ pârât, și prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Pe fondul cauzei, prima instanță a constatat rămas fără obiect capătul principal de acțiune, vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 109.616 lei, cu titlu salarii compensatorii, urmând a obliga pârâta doar la plata dobânzii legale și a ratei de inflație, pentru intervalul cuprins între 1 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, cu titlu de daune interese prev. de art. 1088 C. civ. coroborat cu art. 18 Legea contenciosului administrativ, având ca finalitate desdăunarea reclamantului pentru lipsa de folosință a sumei în litigiu în intervalul sus menționat.

Cât privește capătul de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro, Curtea a dispus respingerea lui, conduita privată a reclamantului constând în contractarea unui credit bancar, în mai 2007, neavând vreo legătură cu obligația de plată a sumei în litigiu de pârâtă, cu atât mai mult cu cât chiar și în ipoteza achitării de pârâtă a acesteia la scadența din 1 aprilie 2010, nu exista vreo certitudine privind opțiunea reclamantului de achitare în avans a creditului respectiv, cum se pretinde prin acțiune. 2. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul L.M. și pârâta D.G.I.P.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. l.I. Recursul declarat de L.M.

Prin criticile formulate reclamantul a susținut că instanța, în mod greșit, a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între obligațiile legale de plată ce reveneau pârâtei și sumele de bani pe care le-a achitat intituției bancare cu titlu de diferență în plus la ratele aferente creditului, pentru perioada cât pârâta a întârziat executarea obligației de plată. A arătat că este evident faptul că sumele de care a fost privat începând cu data scadenței acestora aveau destinația acoperirii crditului bancar contractat în anul 2007. Numai aceste sume puteau acoperi îndestulător obligația de plată către bancă și l-ar fi scutit de dobânzi ori comisioane suplimentare pe care banca i Ie-a aplicat și încasat în acest interval.

A precizat că destinația sumelor ce i se cuveneau reprezenta plata anticipată a creditului contractat cu instituția bancară. Neexecutarea obligației legale de plată a pârâtei a dus la imposibilitatea rambursării creditului, fapt ce a determinat suportarea plății suplimentare de 1849,74 euro. 2.2. Recursul declarat de pârâta D.G.I.P.I. Prin motivele de recurs pârâta a criticat sentința atacată atât sub aspectul necompetenței materiale a instanței care a soluționat litigiul, motivat de împrejurarea că reclamantul a avut calitatea de polițist, între acesta și instituție existând un raport de muncă atipic, căruia i se aplică, ca drept comun, dispozițiile din dreptul muncii referitoare la protecția socială, drepturi bănești.

Ca atare litigiul izvorât ca urmare a neplății drepturilor bănești ce fac obiectul acțiunii de referință se circumscrie jurisdicției muncii, soluția care se impune fiind aceea privind competența de judecată în primă instanță a tribunalului. Prevederile legale invocate se aplică, cu titlu de drept comun, și acelor raporturi de muncă reglementate prin legi speciale, cu atât mai mult cu cât art. 3 teza I din Legea nr. 168/1999 prevede faptul că acele conflicte dintre salariați și unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă, sunt conflicte de muncă. Cu privire la obligarea pârâtei D.G.I.P.I.

la plata, către reclamant, a dobânzii legale și a ratei inflației, calculată pentru suma de 109616 lei. În perioada 01 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, a învederat că, în conformitate cu art. 36 alin. (3) din Anexa nr. IV la Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și art. 52 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta lege se va face în limita fondurilor bugetare aprobate anual instituțiilor publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, respectiv plata cheltuielilor este asigurată de șeful compartimentului financiar - contabil în limita fondurilor disponibile.

În acest context, având în vedere că prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, ținând seama de faptul că instituția a adus la cunoștința reclamantului, prin adresa din 06 octombrie 2010, faptul că plata drepturilor datorate nu a putut fi realizată din cauza nealocării fondurilor necesare în bugetul instituției, recurenta a apreciat că instanța de fond a dispus, în mod neîntemeiat, sancționarea pârâtei, prin obligarea acesteia la plata către reclamant a dobânzii legale.

În plus, plata dobânzii legale pentru suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani rezultată din actualizarea drepturilor datorate cu indicele de inflație, raportat la art. 5 și 968 C. civ., ar contraveni prevederilor legale, întrucât nu pot fi acordate două modalități de acoperire integrală a prejudiciului (dobândă legală și actualizare cu indicele de inflație), deoarece aceasta ar determina o îmbogățire fără justă cauză. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile constată următoarele: Relativ la recursul reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondat, apreciind că prima instanță, în mod corect a procedat la respingerea capătului de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro.

Conduita privată a reclamantului constând în contractarea unui credit bancar, în mai 2007, nu are vreo legătură cu obligația de plată a sumei în litigiu de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât chiar și în ipoteza achitării sumei la scadența din 1 aprilie 2010, nu exista vreo certitudine privind opțiunea reclamantului de achitare în avans a creditului respectiv, cum se pretinde prin acțiune. Reclamantul nu a făcut dovada plății unor eventuale sume suplimentare la creditul solicitat și nici a legăturii de cauzalitate între posibila plată a acestora și neachitarea salariilor compensatorii prev. de art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. 38/2003. Cu privire la recursul declarat de D.G.I.P.I. Motivul de recurs privind încălcarea normelor de competență de către prima instanță este nefondat.

Drepturile bănești în litigiu își au izvorul într-un raport de serviciu pe care reclamantul l-a avut cu pârâta în cauză, ca unitate cu rang central, și întrucât cenzura litigiilor decurgând din derularea raporturilor de serviciu perfectate conform Legii nr. 360/2002 și O.G.nr. 38/2003, având în vedere calitatea de funcționar public cu statut special al reclamantului precum și prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, revine instanței de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte reține că prima instanță, respectiv Curtea de Apel Iași, secția de contencios adminsitrativ și fiscal a fost competentă material să soluționeze prezentul litigiu, astfel că motivul de recurs vizând necompetența acestei instanței este nefondat.

Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs privind acordarea dobânzilor legale, ținând cont de următoarele argumente: Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare la data promovării acțiunii și a pronunțării instanței de fond, „în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală". În ipoteza neplății la încetarea raporturilor de serviciu, a sumei prevăzute cu titlu de ajutor, conform art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, actul normativ nu conține nicio dispoziție referitoare la obligarea autorității de a plăti o dobândă, eventual dobândă legală.

Art. 2 din O.G. nr. 9/2000 condiționează obligația plății dobânzii legale de existența unei prevederi legale în acest sens ori a unor prevederi contractuale. Totodată dispozițiile art. 1088 C. civ. se referă la neexecutarea unei obligații contractuale, ceea ce nu este cazul în speță. Pentru a exista obligația plății dobânzii legale în cazul altor raporturi juridice, este imperativ necesar ca aceasta să fie cuprinsă expres într-un text legal. Or, O.G. nr. 38/2003 nu conține astfel de prevederi referitoare la dobânda aplicabilă în cazul neplății la termen a unei obligații bănești, de unde rezultă împrejurarea că aceasta nu poate fi plătită de „angajator" și nici acordată de instanța de judecată.

În plus, plata dobânzii legale pentru suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani rezultată din actualizarea drepturilor datorate cu indicele de inflație, raportat la art. 5 și 968 C. civ., ar contraveni prevederilor legale, întrucât nu pot fi acordate două modalități de acoperire integrală a prejudiciului (dobândă legală și actualizare cu indicele de inflație), deoarece aceasta ar determina o îmbogățire fără justă cauză. Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va fi admis recursul autorității cu consecința modificării, în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.M. împotriva sentinței nr. 101 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Admite recursul declarat de D.G.I.P.I. împotriva aceleiași sentințe. Modifică, în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea privind plata dobânzii legale. Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.