ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 170/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

hotărârea primei instanțe.

Prin

cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, sub nr. 885/45 din 30

decembrie 2010, reclamantul L.M. a chemat în judecată pârâta D.G.I.P.I. București

pentru a fi obligată la plata salariilor compensatorii prev. de art. 27 alin. (1)

și (2) din O.G. 38/2003, actualizate, în sumă de 109.616 lei, precum și a

diferențelor pe care le-a achitat în plus la plata ratelor aferente creditului

pe care l-a perfectat cu V., prin imposibilitatea rambursării în avans, la data

de 1 aprilie 2010, a dobânzii legale și a ratei inflației, până la achitarea

sumei în litigiu.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost trecut în rezervă prin Ordinul M.A.I., începând cu 1 aprilie 2010,

cu drept de pensie serviciu stabilit prin decizia Casei de Pensii a M.A.I. nr.

158678 din 11 august 2010, însă deși a solicitat plata despăgubirilor bănești

prev. de art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. 38/2003, recunoscute ca datorate de

pârâtă prin adresa sa din 6 octombrie 2010, acestea nu i-au fost achitate,

motivându-se lipsa alocațiilor bugetare.

Pârâta prin întâmpinare a invocat

excepția lipsei capacității procesuale a acestei direcții, întrucât nu dispune

de personalitate juridică, astfel că nu poate sta în judecată în nume propriu

în cauză, precum și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în

soluționarea cauzei, competența revenind Tribunalului Iași, ssecția civilă,

întrucât obiectul acțiunii îl constituie plata unor drepturi bănești.

În ce privește fondul cauzei, prin

precizările formulate, pârâta a invocat criterii obiective, respectiv lipsa

fondurilor bugetare.

Prin sentința nr. 101 din 14 martie

2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a

respins excepțiile privind necompetența materială a instanței și calitatea

procesuală pasivă a D.G.I.P.I.

A admis, în parte, acțiunea

reclamantului L.M. în contradictoriu cu pârâta D.G.I.P.I. București obligând

această autoritate să plătească reclamantului dobânda legală și rata inflației,

calculată pentru suma de 109,616 lei, în intervalul cuprins între 1 aprilie 2010

- 18 februarie 2011.

A constatat ca rămas fără obiect

capătul de acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei de 109.616 lei.

A respins capătul de cerere privind

obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro.

Pentru a hotărî astfel prima instanță

a reținut următoarele considerente:

Cu privire la lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei, Curtea a constatat că această excepție este

neîntemeiată având în vedere recunoașterea capacității administrative privind

plata drepturilor bănești solicitate prin acțiune a acestei autorități, în

calitatea sa de „ordonator terțiar de credite".

Și în ceea ce privește excepția

necompetenței materiale a instanței, Curtea a reținut că dat fiind faptul că

drepturile bănești în litigiu își au izvorul într-un raport de serviciu, pe

care reclamantul l-a avut cu pârâta în cauză, ca unitate de rang central, și

întrucât cenzura litigiilor decurgând din derularea raporturilor de serviciu

perfectate conform O.G. 38/2003 și Legii nr. 330/2009 revine instanței de

contencios administrativ, competența de soluționare a cauzei aparține curții de

apel, ca primă instanță în materia contenciosului administrativ în raport cu

rangul central al organului administrativ pârât, și prevederile art. 3 pct. 1 C.

proc. civ.

Pe fondul cauzei, prima instanță a

constatat rămas fără obiect capătul principal de acțiune, vizând obligarea

pârâtei la plata sumei de 109.616 lei, cu titlu salarii compensatorii, urmând a

obliga pârâta doar la plata dobânzii legale și a ratei de inflație, pentru

intervalul cuprins între 1 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, cu titlu de daune

interese prev. de art. 1088 C. civ. coroborat cu art. 18 Legea contenciosului

administrativ, având ca finalitate desdăunarea reclamantului pentru lipsa de

folosință a sumei în litigiu în intervalul sus menționat.

Cât privește capătul de acțiune

privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1849,74 euro, Curtea a dispus

respingerea lui, conduita privată a reclamantului constând în contractarea unui

credit bancar, în mai 2007, neavând vreo legătură cu obligația de plată a sumei

în litigiu de pârâtă, cu atât mai mult cu cât chiar și în ipoteza achitării de

pârâtă a acesteia la scadența din 1 aprilie 2010, nu exista vreo certitudine

privind opțiunea reclamantului de achitare în avans a creditului respectiv, cum

se pretinde prin acțiune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamantul L.M. și pârâta D.G.I.P.I., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

l.I. Recursul declarat de L.M.

Prin criticile formulate reclamantul a

susținut că instanța, în mod greșit, a apreciat că nu există legătură de

cauzalitate între obligațiile legale de plată ce reveneau pârâtei și sumele de

bani pe care le-a achitat intituției bancare cu titlu de diferență în plus la

ratele aferente creditului, pentru perioada cât pârâta a întârziat executarea

obligației de plată.

A arătat că este evident faptul că

sumele de care a fost privat începând cu data scadenței acestora aveau

destinația acoperirii crditului bancar contractat în anul 2007. Numai aceste

sume puteau acoperi îndestulător obligația de plată către bancă și l-ar fi

scutit de dobânzi ori comisioane suplimentare pe care banca i Ie-a aplicat și

încasat în acest interval.

A precizat că destinația sumelor ce i

se cuveneau reprezenta plata anticipată a creditului contractat cu instituția

bancară. Neexecutarea obligației legale de plată a pârâtei a dus la imposibilitatea

rambursării creditului, fapt ce a determinat suportarea plății suplimentare de

1849,74 euro.

2.2. Recursul declarat de pârâta D.G.I.P.I.

Prin motivele de recurs pârâta a

criticat sentința atacată atât sub aspectul necompetenței materiale a instanței

care a soluționat litigiul, motivat de împrejurarea că reclamantul a avut

calitatea de polițist, între acesta și instituție existând un raport de muncă

atipic, căruia i se aplică, ca drept comun, dispozițiile din dreptul muncii

referitoare la protecția socială, drepturi bănești.

Ca atare litigiul izvorât ca urmare a

neplății drepturilor bănești ce fac obiectul acțiunii de referință se

circumscrie jurisdicției muncii, soluția care se impune fiind aceea privind

competența de judecată în primă instanță a tribunalului. Prevederile legale

invocate se aplică, cu titlu de drept comun, și acelor raporturi de muncă

reglementate prin legi speciale, cu atât mai mult cu cât art. 3 teza I din

Legea nr. 168/1999 prevede faptul că acele conflicte dintre salariați și

unitățile la care sunt încadrați, cu privire la interesele cu caracter profesional,

social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor

de muncă, sunt conflicte de muncă.

Cu privire la obligarea pârâtei D.G.I.P.I.

la plata, către reclamant, a dobânzii legale și a ratei inflației, calculată

pentru suma de 109616 lei. În perioada 01 aprilie 2010 - 18 februarie 2011, a

învederat că, în conformitate cu art. 36 alin. (3) din Anexa nr. IV la Legea nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice

și art. 52 alin. (4) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu

modificările ulterioare, acordarea drepturilor bănești reglementate prin prezenta

lege se va face în limita fondurilor bugetare aprobate anual instituțiilor

publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, respectiv plata

cheltuielilor este asigurată de șeful compartimentului financiar - contabil în

limita fondurilor disponibile.

În acest context, având în vedere că

prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea

cu întârziere a obligației care îi incumbă, ținând seama de faptul că

instituția a adus la cunoștința reclamantului, prin adresa din 06 octombrie 2010,

faptul că plata drepturilor datorate nu a putut fi realizată din cauza

nealocării fondurilor necesare în bugetul instituției, recurenta a apreciat că

instanța de fond a dispus, în mod neîntemeiat, sancționarea pârâtei, prin

obligarea acesteia la plata către reclamant a dobânzii legale. În plus, plata

dobânzii legale pentru suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea

raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani

rezultată din actualizarea drepturilor datorate cu indicele de inflație,

raportat la art. 5 și 968 C. civ., ar contraveni prevederilor legale, întrucât

nu pot fi acordate două modalități de acoperire integrală a prejudiciului

(dobândă legală și actualizare cu indicele de inflație), deoarece aceasta ar

determina o îmbogățire fără justă cauză.

II. Considerentele Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Înalta Curte, analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile constată următoarele:

Relativ la recursul reclamantului, Înalta

Curte constată că este nefondat, apreciind că prima instanță, în mod corect a

procedat la respingerea capătului de acțiune privind obligarea pârâtei la plata

sumei de 1849,74 euro.

Conduita privată a reclamantului

constând în contractarea unui credit bancar, în mai 2007, nu are vreo legătură

cu obligația de plată a sumei în litigiu de către pârâtă, cu atât mai mult cu

cât chiar și în ipoteza achitării sumei la scadența din 1 aprilie 2010, nu

exista vreo certitudine privind opțiunea reclamantului de achitare în avans a

creditului respectiv, cum se pretinde prin acțiune.

Reclamantul nu a făcut dovada plății

unor eventuale sume suplimentare la creditul solicitat și nici a legăturii de

cauzalitate între posibila plată a acestora și neachitarea salariilor

compensatorii prev. de art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. 38/2003.

Cu privire la recursul declarat de D.G.I.P.I.

Motivul de recurs privind încălcarea

normelor de competență de către prima instanță este nefondat.

Drepturile bănești în litigiu își au

izvorul într-un raport de serviciu pe care reclamantul l-a avut cu pârâta în

cauză, ca unitate cu rang central, și întrucât cenzura litigiilor decurgând din

derularea raporturilor de serviciu perfectate conform Legii nr. 360/2002 și

O.G.nr. 38/2003, având în vedere calitatea de funcționar public cu statut

special al reclamantului precum și prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999,

republicată, revine instanței de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte

reține că prima instanță, respectiv Curtea de Apel Iași, secția de contencios

adminsitrativ și fiscal a fost competentă material să soluționeze prezentul

litigiu, astfel că motivul de recurs vizând necompetența acestei instanței este

nefondat.

Înalta Curte constată că este întemeiat

motivul de recurs privind acordarea dobânzilor legale, ținând cont de

următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare

la data promovării acțiunii și a pronunțării instanței de fond, „în cazul în

care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația

este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda

legală".

În ipoteza neplății la încetarea

raporturilor de serviciu, a sumei prevăzute cu titlu de ajutor, conform art. 27

alin. (1) și (2) din O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, actul normativ nu conține nicio dispoziție referitoare la

obligarea autorității de a plăti o dobândă, eventual dobândă legală.

Art. 2 din O.G. nr. 9/2000

condiționează obligația plății dobânzii legale de existența unei prevederi

legale în acest sens ori a unor prevederi contractuale.

Totodată dispozițiile art. 1088 C.

civ. se referă la neexecutarea unei obligații contractuale, ceea ce nu este

cazul în speță.

Pentru a exista obligația plății

dobânzii legale în cazul altor raporturi juridice, este imperativ necesar ca

aceasta să fie cuprinsă expres într-un text legal.

Or, O.G. nr. 38/2003 nu conține astfel

de prevederi referitoare la dobânda aplicabilă în cazul neplății la termen a

unei obligații bănești, de unde rezultă împrejurarea că aceasta nu poate fi

plătită de „angajator" și nici acordată de instanța de judecată.

În plus, plata dobânzii legale pentru

suma de bani reprezentând ajutoare la încetarea raporturilor de serviciu, cu

drept la pensie, pe lângă plata sumei de bani rezultată din actualizarea

drepturilor datorate cu indicele de inflație, raportat la art. 5 și 968 C. civ.,

ar contraveni prevederilor legale, întrucât nu pot fi acordate două modalități

de acoperire integrală a prejudiciului (dobândă legală și actualizare cu

indicele de inflație), deoarece aceasta ar determina o îmbogățire fără justă

cauză.

Față de considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, va fi admis

recursul autorității cu consecința modificării, în parte a hotărârii atacate,

în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea dobânzii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de L.M.

împotriva sentinței nr. 101 din 14 martie 2011 a Curții de Apel Iași, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de D.G.I.P.I.

împotriva aceleiași sentințe.

Modifică, în parte sentința atacată în

sensul că respinge cererea privind plata dobânzii legale.

Menține celelalte dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

17 ianuarie 2012.