ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3397/2012

Asupra conflictului negativ de competență,

din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

12 aprilie 2010, reclamantul C.A. a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat

anularea deciziei de suspendare a plății pensiei de serviciu din 14 decembrie 2009,

repararea prejudiciului prin repunerea în starea anterioară emiterii deciziei din

14 decembrie 2009, în sensul dispunerii plății pensiei de serviciu începând cu data

de 01 ianuarie 2010 actualizată, cu aplicarea dobânzii legale, la plata în continuare

a acestei pensii și la plata unei sume de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere

în cazul neexecutării obligației conform hotărârii judecătorești.

La termenul de judecată din data de 19

octombrie 2010, Curtea de apel a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale,

pe care, prin sentința civilă nr. 3979 a admis-o și a declinat competența de soluționare

a cauzei Tribunalului București, motivând că, în speță, competența materială aparține

Tribunalului ca instanță de drept comun, conform art. 155 din Legea nr. 19/2000,

iar din punct de vedere teritorial, competența aparține Tribunalului București,

ca instanță de la sediul pârâtului, conform art. 156 teza a II-a din același act

normativ.

Învestit prin declinare, Tribunalului București,

secția a VllI-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă

nr. 3438 din 11 aprilie 2012, a admis excepția necompetenței teritoriale invocată

din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Bihor.

În motivarea hotărârii, având în vedere

dispozițiile art. 154 alin. (1) și art. 156 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul

unitar de pensii, coroborat cu prevederile art. 725 și art. 727 C. proc. civ., Tribunalul

București a reținut, în esență, că pentru stabilirea competenței de soluționare

a prezentei cauze prezintă interes legea de procedură în vigoare.

Cum aceasta este Legea nr. 263/2010 și

cum această lege, intrată în vigoare la data de 01 ianuarie 2011, a modificat norma

de competență reglementată prin art. 156 din Legea nr. 19/2000, lege care, de altfel,

a fost abrogată, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, instanța a constatat

că, în speță, competența de soluționare cererii formulate de reclamantul C.A. în

contradictoriu Ministerul Apărării Naționale - Direcția Financiar Contabilă, aparține

Tribunalului Bihor, în circumscripția căruia se află domiciliul contestatorului.

Apreciindu-se ivit conflictul negativ de

competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru

pronunțarea regulatorului de competență.

Examinând, în temeiul art. 20 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., cererea de regulator de competență cu care a fost sesizată,

Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., există conflict de competență, „când două sau mai multe

instanțe s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină”.

Înalta Curte constată că nu există conflict

de competență în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită

condiția existenței hotărârilor de declinare reciprocă a competenței, Tribunalul

București constatând greșit existența unui conflict negativ de competență.

În speță, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

iar acesta, la rândul său, a admis excepția necompetenței teritoriale, urmare a

noilor reglementări legale în materie, a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Bihor și a învestit Înalta Curte cu pronunțarea regulatorului

de competență, deși în cauză nu au fost îndeplinite condițiile art. 20 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ.

Chiar dacă nu există conflict negativ de

competență în sensul art. 20 C. proc. civ., pentru a nu se încălca dreptul de acces

la justiție al reclamantului, reglementat de art. 21 din Constituția României și

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și pentru a da eficiență

dispozițiilor Legii nr. 202/2010 care reclamană celeritate în soluționarea cauzelor,

raportat și la „termenul rezonabil” statuat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, Înalta Curte va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului

Bihor pentru considerentele care succed:

Înalta Curte constată că reclamantul C.A.

a învestit instanța cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de suspendare

a plății pensiei de serviciu din 14 decembrie 2009, repararea prejudiciului prin

repunerea în starea anterioară emiterii deciziei din 14 decembrie 2009, în sensul

dispunerii plății pensiei de serviciu începând cu data de 01 ianuarie 2010 actualizată,

cu aplicarea dobânzii legale, la plata în continuare a acestei pensii și la plata

unei sume de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere în cazul neexecutării obligației

conform hotărârii judecătorești.

Este de necontestat că în situația în care

o lege specială (Legea nr. 19/2000), care reglementează un anumit domeniu și care

cuprinde și norme cu privire la competență, este înlocuită cu o altă lege (Legea

nr. 263/2010), iar o altă lege specială (Legea nr. 119/2010) face trimitere la normele

de competență din legea abrogată, se aplică noua lege, competența fiind cea stabilită

de la data intrării ei în vigoare.

Dispozițiile art. 196 lit. a) din Legea

nr. 263/2010 au abrogat expres Legea nr. 19/2000 la care făcea trimitere Legea

nr. 119/2010.

Este de reținut că, potrivit art. 156 din

Legea nr. 19/2000, în prezent devenit art. 154 din Legea nr. 263/2010, competența

de soluționare a cererilor formulate împotriva C.N.P.A.S sau a caselor teritoriale

de pensii (fostele case de pensii ale Ministerului Apărării Naționale, a Ministerului

Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații), sunt de competența

instanței în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau sediul reclamantul.

Conform art. 725 C. proc. civ., normele

de procedură civilă sunt de imediată aplicare, iar Legea nr. 19/2000 și Legea

nr. 263/2010 sunt legi speciale, cu privire la normele de procedură.

Totodată, având în vedere și prevederile

art. 727 C. proc. civ., este de reținut că o lege abrogată nu poate ultraactiva

pentru a impune o competență diferită de cea stabilită de noua lege ale cărei norme

de procedură trebuie să fie de imediată aplicare.

În speță, în raport de obiectul cererii

de chemare în judecată și de prevederile legale anterior evocate, competența materială

aparține Tribunalului (art. 153 din Legea nr. 263/2010), iar competența teritorială

este determinată de domiciliul reclamantului (art. 154 din Legea nr. 263/2010),

care se află în Oradea, județul Bihor, motiv pentru care instanța va reține competența

pentru soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

În consecință, pentru toate considerentele

anterior expuse, Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii

formulată de reclamantul C.A. în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012.