ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3009/2009

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și familie, având pe rol soluționarea apelului declarat de

inculpatul N.G.C. împotriva Sentinței penale nr. 280 din 12 martie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 49105/3/2008,

la termenul de judecată din 11 septembrie 2009, din oficiu, a pus în discuția

părților, în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen.,

cu referire la art. 160

b

C. proc. pen., starea de arest a

inculpatului.

Prin încheierea din aceeași dată,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului, constatând că

subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, respectiv art.

143 C. pen. și art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Apărătorul ales pentru inculpatul

N.G.C. a susținut revocarea măsurii arestării preventive și punerea

inculpatului în stare de libertate, întrucât nu mai subzistă temeiurile avute

în vedere la luarea măsurii.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat este nefondat pentru

următoarele considerente.

În speța dedusă judecății, Înalta

Curte constată că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de arest

preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 20, rap. la art.

174 C. pen.

Prin Sentința penală nr. 280 din 12

martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, inculpatul a fost condamnat

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la infracțiunea de omor, la o

pedeapsă de 7 ani și 6 luni închisoare.

Pe parcursul desfășurării cercetării

judecătorești în fața instanței de apel a fost verificată și menținută măsura

arestării preventive succesiv, constatându-se de fiecare dată că temeiurile ce

au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru

constatat și prin Încheierea din 6 mai 2009, în mod corect.

Potrivit art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 alin. (1) din Constituția României,

nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de la această regulă generală

sunt înscrise și excepții.

În art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 se

prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și

cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente sau când existau motive verosimile de a bănui

că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a se crede în

necesitatea de al împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia”.

În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai

în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat,

conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea

procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării

preventive, cât și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea

dispozițiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate

dovedirii interesului superior pe care îl reliefează.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea

verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod

justificat, că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de

libertate a inculpatului N.G.C., respectiv, infracțiunea dedusă judecății este

una gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există

probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru

ordinea publică.

Condiția existenței pericolului

social concret pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere

infracțiunile pentru care inculpatul a fost cercetat și dedus judecății,

acestea fiind deosebit de grave, aducând atingere unor valori sociale ocrotite

de lege, cum ar fi dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, iar

lăsarea în libertate a acestuia ar crea o stare de neliniște și neîncredere în

rândul membrilor societății, sporindu-se nejustificat gradul de insecuritate

socială la nivel local (Letellier vs. Franța).

În cauză, există indicii temeinice

că inculpatul a săvârșit fapte grave, care prin modalitatea de comitere și

urmările produse duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea

publică.

Lăsarea în libertate a inculpatului

ar aduce atingere dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de

insecuritate socială și de neîncredere a cetățenilor în actul de justiție.

Mai mult decât atât, manifestările

nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze, la

modul general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze

nivelul încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la

respectarea și aplicarea legilor.

În speță, Înalta Curte constată că

pericolul concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpatul este

actual și persistent, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru

care, în conformitate cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.G.C.

împotriva Încheierii din 11 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul N.G.C. împotriva Încheierii din 11 septembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, pronunțată în Dosarul nr. 49105/3/2008.

Obligă recurentul inculpat să

plătească statului suma de 225 RON cheltuieli judiciare, din care suma de 25

RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului din oficiu până la

prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

25 septembrie 2009.