ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5656/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 943 din 23 februarie

2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția lipsei capacității juridice a pârâtului și, pe fond,

a respins acțiunea formulată de reclamantul H.D. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, prin care solicita anularea prevederilor pct. 144

1

alin. (2)

și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.,

aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin H.G.

nr. 610/2005, și prevederile pct. 144

1

alin. (2) din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004,

în forma rezultată în urma modificării prin H.G. nr. 1841/2006 și a admis cererea

de intervenție accesorie formulată de intervenientul Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În privința excepției

lipsei capacității juridice a pârâtului, s-a constatat că nu există nicio prevedere

expresă, constituțională sau de altă natură, care să limiteze răspunderea juridică

a pârâtului la litigiile de contencios administrativ care se referă exclusiv la

anularea actelor pe care le emite sau adoptă, iar din economia dispozițiilor Legii

nr. 554/2004 reiese că orice autoritate administrativă, fără excepție, poate

răspunde patrimonial pentru prejudiciile pe care le provoacă prin emiterea unui

act administrativ nelegal.

Pe fondul cauzei, s-a

observat că reclamantul a solicitat anularea unor articole din normele metodologice

de aplicare a C. fisc., fără însă a invoca vreo cauză de nelegalitate, ci doar faptul

că aplicarea acestor norme i-a provocat un prejudiciu patrimonial.

Or, aplicarea unui act

administrativ cu caracter normativ poate avea, ca ultime consecințe, un efect

negativ asupra intereselor sau a drepturilor unor particulari, iar această posibilitate

este corolarul principiului preeminenței interesului public, căruia i se supune

orice act administrativ, mai ales unul cu caracter normativ, și nu poate constitui,

de plano, o cauză de nulitate.

Prima instanță a constatat

astfel că o atare situație, nu presupune, în mod necesar, că respectivul act administrativ

este nelegal, câtă vreme este adoptat în concordanță cu procedura prevăzută

de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și nu intră în

contradicție cu actul normativ în aplicarea căruia a fost adoptat.

Concluzionând, judecătorul

fondului a reținut că în speță Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. prevede

expres autorizarea pârâtului să adopte norme metodologice de aplicare, iar prin

modificarea codului prin O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc., au fost aduse modificări legislative în ceea ce privește

tratamentul fiscal aplicabil veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoanele

fizice, fapt ce a făcut necesar modificarea respectivelor norme.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamantul H.D.

Recurentul a arătat că

hotărârea pronunțată de prima instanță apare ca nemotivată, iar în măsura în care

ar conține totuși o motivare, considerentele pe care se întemeiază sunt străine

de natura pricinii.

În opinia recurentului

actele dosarului demonstrează cu prisosință că se impune anularea prevederilor pct.

144

1

alin. (2) și (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma modificată

prin H.G. nr. 610/2005, precum și a prevederilor pct. 144

1

alin. (2)

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate

prin H.G. nr. 44/2004, în forma rezultată în urma modificării prin H.G. nr. 1841/2006.

Legea nr. 571/2003 privind

C. fisc. prevede autorizarea intimatului-pârât de a adopta norme metodologice de

aplicare însă numai cu respectarea strictă a conținutului articolelor de lege respective,

ceea ce în cauză nu s-a respectat fiind încălcate dispozițiile art. 67 alin. (2)

teza I C. fisc. în forma introdusă de Legea nr. 343/2006, cu efectul încălcării

drepturilor sau „intereselor” a sute de mii de particulari, deponenți la băncile

comerciale, devenind astfel interes public, în condițiile în care interesul public

nu rezidă exclusiv în colectarea de impozite cât mai mari.

Prin întâmpinare, Guvernul

României a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Examinând cauza, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea

sentinței atacate nici din perspectiva art. 304 C. proc. civ. și nici din cea a

art. 304

1

C. proc. civ.

Cererea de recurs nu cuprinde

critici propriu-zise aduse soluției Curții de Apel București, toată expunerea recurentului

fiind mai degrabă o reiterare a presupuselor încălcări ale legii prin art. 144

1

din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. în cele două forme de modificare

prin H.G. nr. 610/2005 și H.G. nr. 1841/2006.

Critica privind nemotivarea

sentinței nu va fi primită, observându-se că prima instanță a respectat întocmai

prevederile art. 260 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 129

alin. (6) din același cod.

Obiectul cauzei deduse

judecății a vizat anularea parțială a H.G. nr. 610/2005 [pct. 144

1

alin. (2) și (3)] și a H.G. nr. 1841/2006 [pct. 144

1

alin. (2)] privind

modificarea și completarea H.G. nr. 44/2004 prin care au fost aprobate Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., reclamantul justificându-și demersul

judiciar prin susținerea că textele în discuție nu reprezintă norme metodologice

de aplicare a C. fisc. și ca urmare băncile comerciale și Asociația Română a Băncilor

au interpretat eronat prevederile legale în defavoarea deponenților, implicit a

sa, prin reținerea din conturile sale bancare a impozitului pe dobânzi de către

băncile comerciale. Mai exact, critica reclamantului se referă la creșterea cotei

de impozitare de la 1% (Legea nr. 571/2003) la 10% și respectiv 16% (conform celor

două hotărâri de Guvern, amintite) pentru depozitele la termen constituite, instrumentele

de economisire dobândite, contractele civile încheiate.

În mod corect, judecătorul

fondului a constatat că nu constituie un motiv de nelegalitate al articolelor indicate

de reclamant din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. faptul că prin aplicarea

acestor norme i s-ar fi cauzat un eventual prejudiciu patrimonial și că din perspectiva

preeminenței interesului public propriu oricărui act administrativ normativ este

posibil să apară consecințe negative asupra drepturilor sau intereselor unor persoane,

fără însă ca acestea să constituie suficiente motive pentru anularea acelor norme.

Din verificarea conținutului

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările și completările

ulterioare, pe care recurentul-reclamant le-a considerat un veritabil reper pentru

constatarea nelegalității parțiale a celor două hotărâri de Guvern, se observă că

afirmația acestuia nu are suport, că art. 144

1

din H.G. nr. 610/2005

și art. 144

1

din H.G. nr. 1841/2006 nu intră în opoziție cu actul normativ

în aplicarea căruia au fost adoptate.

Guvernul României este

autorizat de Legea nr. 571/2003 să adopte norme metodologice de aplicare a acesteia,

iar modificarea normelor de aplicare este justificată de modificările și completările

aduse C. fisc. prin O.U.G. nr. 200/2008 în privința tratamentului fiscal aplicabil

veniturilor sub forma dobânzilor realizate de persoane fizice.

Înalta Curte remarcă,

totodată, că analiza instanței nu s-a oprit doar la acest argument adus de reclamant,

subliniind că actele administrative normative în discuție sunt adoptate în concordanță

cu procedura prevăzută de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În acest context, văzând

și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de H.D. împotriva sentinței nr. 943 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 decembrie 2010.