ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1632/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1632/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Pitești – secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, reclamanta T.I. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și

SC P. SA București, solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să dispună

anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor emis de Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de

Afaceri, la data de 3 martie 2009, în favoarea pârâtei SC P. SA, pentru

suprafața de 762 mp. din totalul terenului proprietatea sa, în suprafață 3.000

mp., situat în extravilanul comunei Ștefan cel Mare, Jud. Argeș.

Pe parcursul procesului, instanța a

dispus citarea pârâtului Ministerul Economii, Comerțului și Mediului de Afaceri,

care și-a schimbat denumirea în urma unor măsuri de reorganizare.

Prin întâmpinare, pârâta SC O.M.V. P.

SA București a solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

Pârâtul Ministerul Economii,

Comerțului și Mediului de Afaceri a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 138 din 18 iunie

2010, Curtea de Apel Pitești – secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că, la data de 14 septembrie 1993, numitei R.S.

i s-a emis titlul de proprietate pentru suprafața de 1,86 mp., amplasată în

satul Ștefan cel Mare, județul Argeș.

În plus, același magistrat a stabilit

că, ulterior, prin contractul de donație din 30 martie 1998, reclamanta a

dobândit o suprafață de 3.000 mp., din care această ultimă persoană fizică

susține că suprafața de 762 mp., se regăsește în certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Economiei în

favoarea pârâtei SC P. SA, pentru amplasarea sondei.

Prima instanță a mai reținut afirmațiile

reclamantei în sensul că, în anul 1996, pârâta a încercat că obțină de la

reclamantă suprafața de 2.124 mp., pentru amplasarea acestei sonde, însă

tranzacția a rămas nefinalizată și, cu toate acestea, pârâta a instalat pe

teren sonda despre care s-a făcut vorbire, fără acordul său și fără plata

despăgubirilor, reprezentând lipsa de folosință a terenului.

De asemenea, judecătorul fondului a

mai reținut alte susțineri ale reclamantei, în sensul că, în perioada

2006-2009, au fost încheiate contracte de închiriere între cele două părți prin

care s-au acordat despăgubiri, dar, că, în anul 2009, pârâta a reziliat

unilateral contractul de închiriere, cu motivația că a obținut actul

administrativ unilateral cu caracterul individual a cărui anularea s-a solicitat

prin prezenta acțiune.

În urma analizării cauzei, din

perspectiva H.G. nr. 834/1991, curtea de apel a constatat că emiterea unui

certificat de atestare a unui drept de proprietate este condiționată de

existența în patrimoniul societății comerciale, la momentul anilor 1990-1991, a unor drepturi reale asupra imobilelor și de parcurgerea etapelor stabilite pentru această procedură.

În opinia primei instanțe, pârâtul a

dovedit că societatea reclamantă deținea terenul la data adoptării Legii nr. 15/1990,

având un drept de administrare asupra acestuia, și, în consecință, avea

îndreptățirea de a obține certificatul respectiv.

Totodată, prima instanță a menționat

concluziile expertului, în sensul că nu a fost în măsură să depisteze planurile

de delimitare cu dimensiuni și vecinătăți ale terenului afectat de sondă și

nici a actelor de transmitere a dreptului de proprietate către pârâtă, anterior

eliberării titlului de proprietate pe numele reclamantei.

Însă, judecătorul cauzei a subliniat

finalul completării la raportul de expertiză, în care se precizează de către

expert că are cunoștință despre întocmirea documentației topografice de

evaluare a terenurilor, conform H.G. nr. 834/1991, pentru toate amplasamentele

sondelor aflate pe teritoriul comunei Ștefan cel Mare, județul Argeș,

documentație avizată de O.C.P.I. Argeș.

Un înscris relevant pentru instanța

de fond a fost reprezentat de dispoziția de delimitare din 24 mai 1998, prin

care delimitarea suprafeței pe care urma a fi amplasată sonda Glavacioc este

anterioară emiterii titlului de proprietate pe numele donatarei R.S.

Concluzia curții de apel a fost în

sensul că dobândirea dreptului de proprietate al societății pârâte asupra terenului

aflat în litigiu s-a datorat efectului legii, respectiv art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 15/1990.

În esență, instanța de fond a constatat

că nu există motive care să susțină pretențiile reclamantei cu privire la

încălcarea dispozițiilor existente la momentul eliberării actului administrativ

contestat.

În cauză, curtea de apel a arătat

inaplicabilitatea art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, potrivit căruia sunt

exceptate de la reconstituire terenurile pe care s-au efectuat investiții,

altele decât îmbunătățiri funciare.

Or, în speță, pe terenul aflat în

discuție a fost amplasat un obiectiv despre care nu se poate afirma că face

parte din categoria îmbunătățirilor funciare.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamantă, care a

solicitat modificarea sentinței și admiterea acțiunii.

În dezvoltarea căii extraordinare de

atac, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și ale

art. 304

1

C. proc. civ., recurenta susține, în esență, că hotărârea

este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În opinia recurentei, în mod

nelegal, instanța reține faptul că sunt îndeplinite condițiile H.G. nr. 834/1991,

ale Legii nr. 15/1990 și ale art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fără a

exista vreo dovadă în acest sens.

Recurenta consideră că, având în

vedere art. 1 din H.G. nr. 834/1991, instanța avea obligația să stabilească cu

certitudine dacă terenul în litigiu se afla în patrimoniul SC P. SA la data înființării

acesteia.

Pe aceeași linie de idei,

recurenta-reclamantă susține faptul că nici nu era posibil ca terenul să se fi

aflat în patrimoniul pârâtei, întrucât, din raportul de expertiză, rezultă

faptul că, potrivit verificărilor efectuate la Primăria Ștefan cel Mare, a

planului de cadastru, a evidenței cadastrale la 1 ianuarie 1990, precum și

evidența punerilor în posesie în tarlaua 14, terenul pe care este amplasată

sonda este proprietatea sa.

Pe de altă parte recurenta

precizează faptul că, pe terenul respectiv, s-a reconstituit proprietatea

donatoarei sale, respectându-se art. 8 și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 18/1991,

republicată.

De asemenea, aceeași recurentă

subliniază susținerile realizate de expertul cauzei, în sensul că nu a depistat

schițe ale terenului afectat de sondă făcute în baza dispoziției de delimitare

și nici a actelor de transmitere a proprietății terenului în patrimoniul

pârâtei anterior atestatului.

În opinia recurentei, pârâta

beneficiară a actului administrativ atacat în prezenta speță nu a administrat

niciun înscris din care să reiasă dreptul său de administrare asupra terenului

litigios, la data adoptării Legii nr. 15/1990.

În plus, recurenta reamintește

împrejurarea că a închiriat terenul pârâtei, în anii 2007 – 2009, anterior

momentului eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Totodată, recurenta este de părere

că dispoziția de delimitare din 24 mai 1988 nu poate constitui o dovadă a

faptului că terenul în cauză era în patrimoniul pârâtei la înființarea sa și că

nu există nicio dovadă a exproprierii terenului în discuție de la C.A.P. până la 1 ianuarie 1990 și după acest moment.

Așadar, nu este posibilă

constituirea proprietății ope legis, fiindcă nu sunt îndeplinite condițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În final, recurenta susține că s-a

făcut în mod greșit aplicarea prevederilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 18/1991

și că amplasarea sondei pârâtei a avut loc în anul 2008, după cum a constatat

și expertul numit în cauză.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă SC

O.M.V. P. SA București a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

De asemenea, intimata de mai sus a

invocat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 69/F-CONT din 9 aprilie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, irevocabilă prin nerecurare.

În concepția acestei părți, hotărârea

invocată are același obiect: anularea parțială a certificatului de proprietate.

Instanța de control judiciar

constată că excepția autorității de lucru judecat este o excepție de fond,

fiind în legătură cu condițiile de exercițiu ale acțiunii, peremptorie

(dirimantă), pentru că tinde la respingerea cererii și absolută, întrucât este

reglementată prin norme imperative.

Instituția autorității lucrului

judecat împiedică „o nouă judecată” a unei cereri deja soluționate.

Cu alte cuvinte, autoritatea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu

poate fi soluționată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este

prezumată a exprima adevărul și nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre ulterioară

(res judicata pro veritate habetur).

În baza art. 1201 C. civ., pentru a

fi o autoritate de lucru judecat, trebuie să existe aceleași părți, același

obiect și temei juridic în cea de-a doua cauză.

În speță, Înalta Curte apreciază că

este neîntemeiată excepția autorității lucrului judecat invocată de intimata SC

O.M.V. P. SA, față de împrejurarea că sentința nr. 69 din 9 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești (aflată la filele 35 – 38 dosar recurs) nu are aceleași părți și

același obiect.

Mai exact această sentință a respins

acțiunea reclamantului I.S. privind anularea parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 3 martie 2009 emis

pe numele SC P. SA pentru suprafața de 458 mp din totalul de 3000 mp, cât

reprezintă proprietatea sa, teren situat în extravilanul localității Ștefan cel

Mare, județul Argeș, tarlaua 14.

În alt registru de idei, Înalta

Curte apreciază, în urma analizării sentinței contestate, în baza criticilor

formulate, cât și din oficiu, în raport de art. 304

1

C. proc. civ.,

că se impune, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, și art. 312 alin. (3) C.

proc. civ., coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, admiterea

recursului, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Mai precis, hotărârea recurată întrunește

cerințele impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a interveni

modificarea sa, întrucât sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Pe fondul cauzei, așa cum s-a

precizat anterior, reclamanta T.I. a devenit proprietar exclusiv asupra

terenului în suprafață de 3000 mp arabil, situat în extravilanul comunei Ștefan

cel Mare, județul Argeș, (a se vedea actul autentificat la 30 martie 1998, de

la fila 37 dosar fond).

În acest context, trebuie remarcat

faptul că actul de donație a fost făcut de mătușa recurentei-reclamante (numita

R.S.), care a dobândit acest teren, ca urmare a reconstituirii dreptului de

proprietate, în condițiile Legii nr. 18/1991, în calitate de moștenitoare a

defunctei sale mame, O.M., conform titlului de proprietate nr. 24901 din 24

septembrie 1993 emis de Comisia Județeană Argeș pentru

s

tabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor ( fila

49 I dosar).

Din acest teren face parte suprafața

de 762 mp, pe care, în anul 2008, a fost amplasată sonda nr. 1197 Glavacioc de

către intimata-pârâtă SC P. SA.

În primul rând, se cere a arăta că

între SC P. SA și reclamantă a fost încheiat contractul de închiriere din 8

octombrie 2008 (filele 43 – 45 dosar fond), prin care numita T.I. a închiriat

suprafața de 762 mp pentru sonda mai sus individualizată.

Este de remarcat faptul că

reclamanta a fost recunoscută drept proprietar de către partea adversă în acest

act de închiriere.

Ulterior, prin procesul verbal din 7

octombrie 2009 (fila 39 dosar fond), SC P. SA a comunicat recurentei rezilierea

contractului de închiriere anterior indicat, ca urmare a obținerii actului

administrativ contestat în prezenta cauză.

În alți termeni, intimatul-pârât

Ministerul Economiei a eliberat intimatei SC P. SA certificatul de atestare a

dreptului de proprietate la data de 3 martie 2009 pentru suprafața de

185.509,84 mp, teren (filele 8-9 dosar fond).

Totodată, trebuie să se precizeze că

acest act administrativ a fost intabulat în cartea funciară (filele 10 – 11

dosar fond).

Pentru a analiza legalitatea actului

administrativ atacat, nu trebuie ignorat faptul că certificatul a fost emis în

temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991, ținând seama de propunerile

comisiei pentru stabilirea și evaluarea terenurilor, constituită în acest scop.

În temeiul art. 1 din H.G. nr. 834/1991,

terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la

data înființării acestora, necesare desfășurării activității, conform

obiectului de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate

prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc

atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate

prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea

publică județeană.

Din interpretarea acestui text

normativ, se desprinde concluzia că, la emiterea actului contestat, trebuia să

se aibă în vedere condiția cerută de lege ca terenul să se afle în patrimoniul

societății comerciale cu capital de stat la data înființării sale și să fie

necesar desfășurării activității, conform obiectului de activitate.

În plus, terenul nu trebuia să facă

obiectul Legii fondului funciar, limitele aplicării acestui act normativ fiind

date de H.G. nr. 834/1991 și de art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991.

În cauză, nu s-a probat că, la data reconstituirii

dreptului de proprietate pentru autorul reclamantei, terenul în litigiu era

afectat de investiții, altele decât îmbunătățirile funciare.

Instanța de control judiciar

apreciază că sonda petrolieră a fost amplasată abia în anul 2008.

O dovadă în acest sens este

reprezentată de raportul de expertiză judiciară, care afirmă că sonda nr. 1197

este amplasată din anul 2008, așa cum rezultă din contractele de închiriere din

20 iunie 2007 și din 8 octombrie 2008 (a se vedea fila 126 dosar fond).

Conform apărărilor formulate de

intimatul Ministerul Economii, Comerțului și Mediului de Afaceri, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate a fost emis pentru a atesta dobândirea

dreptului de proprietate al societății comerciale ope legis, deoarece, la

momentul adoptării H.G. nr. 834/1991, terenul se afla în administrarea SC P. SA,

existând obiective petroliere în funcțiune, realizate conform dispoziției de

delimitare din 24 mai 1988 (aflată la fila 70 dosar fond).

Acest act decide delimitarea până la

data de 31 decembrie 1988 a unui teren arabil, proprietatea C.A.P. Ștefan cel

Mare, necesar amplasării și forării mai multor sonde, printre care și cea cu nr.

1197.

Însă, acest act menționează că

terenul se va ocupa și folosi după obținerea formelor legale de către

beneficiarul investiției și după predarea amplasamentului de deținătorul

terenului către beneficiar, în prezența delegatului O.C.O.T.A., după ridicarea

recoltei.

Conținutul acestui document,

neînsoțit de existența altor înscrisuri, denotă faptul că terenul afectat

sondei nr. 1197 nu se afla în patrimoniul societății comerciale cu capital de

stat la data înființării sale.

Or, art. 1 coroborat cu art. 3 din

H.G. nr. 834/1991 impun ca terenul să se afle în patrimoniul societății

comerciale cu capital de stat la data înființării sale, să fie necesar

desfășurării activității, conform obiectului de activitate, și să nu facă

obiectul Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte constată că, în speță,

nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu a fost expropriat în vederea unei

eventuale explorări, că sonda nr. 1197 a fost amplasată în anul 2008, că titlul

de proprietate al autorului reclamantei datează din anul 1993 și are la bază un

proces-verbal de punere în posesie întocmit în temeiul Legii fondului funciar.

Totodată, instanța de control

judiciar reține concluziile raportului de expertiză, în sensul că, potrivit

verificările de la Primăria Ștefan cel Mare a planului de cadastru, a evidenței

cadastrale la data de 1 ianuarie 1990, precum și evidența punerilor în posesie în

tarlaua 14 – extravilan, terenul pe care este amplasată sonda nr. 1197 este

proprietatea reclamantei T.I. (fila 126 dosar fond).

În plus, același expert judiciar a

susținut că nu cunoaște dacă există acte de transmitere a dreptului de

proprietate al terenului aferent sondei nr. 1197 din anul 1988 până la

eliberarea actului administrativ litigios (a se vedea completarea la raportul

de expertiză de la fila 147 dosar fond).

În consecință, materialul probator

existent la dosar nu demonstrează dreptul de administrare asupra terenului

aflat în discuție al intimatei SC P. SA, la data adoptării Legii nr. 15/12990.

Prin urmare, Înalta Curte va admite

recursul, va modifica sentința atacată, în sensul că va admite acțiunea și va

anula parțial certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor din 3 martie 2009 emis de pârâtul Ministerul Economiei pentru

suprafața de 762 mp, situată în extravilanul comunei Ștefan cel Mare, județul

Argeș, tarlaua 14.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția autorității de

lucru judecat invocată de intimata SC O.M.V. P. SA.

Admite recursul declarat de T.I.,

împotriva sentinței nr. 138/F- CONT din 18 iunie 2010 a Curții de Apel Pitești – secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul

că admite acțiunea formulată de reclamanta T.I.

Anulează parțial certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 3 martie 2009 emis

de pârâtul Ministerul Economiei, pentru suprafața de 762 mp, situat în

extravilanul Comunei Ștefan cel Mare, județul Argeș, Tarlaua nr. 14.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 martie 2011.