ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3998/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3998/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor

a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului,

suspendarea executării actului administrativ unilateral, respectiv procesul-verbal

de constatare din 02 decembrie 2009 privind proiectul „Dezvoltarea și implementarea

bunelor practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră”

până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității și

temeiniciei acestui act administrativ.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că este o stațiune de cercetare finanțată de la bugetul

de stat care a obținut prin competiție de proiecte contractul de grant

pentru proiectul intitulat „Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în

îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră”. Perioada de

implementare a fost 01 decembrie 2007-30 august 2009.

Fondurile totale pentru

derularea proiectului erau estimate la suma totală de 294.000 euro, din care 89,90%

finanțare din fonduri nerambursabile și 10,10% contribuție din partea

beneficiarului Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea

Bovinelor. Proiectul a fost finalizat la data de 31 august 2009, conform prevederilor

contractului de grant. Contestatoarea beneficiară a grantului a adus ca aport partea

sa angajată prin contractul de grant pe parcursul implementării acestuia, iar Stațiunea

de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor mai are de primit ultima

tranșă din fondurile nerambursabile (aproximativ 26.430,6 euro).

A mai arătat că în perioada

09-30 octombrie 2009 o echipă a Direcției de Control și Verificare Utilizare

Fonduri Comunitare din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale și

Turismului a realizat „verificarea eligibilității cheltuielilor, respectării

clauzelor contractuale și realizării obiectivelor proiectului angajat”. Activitatea

de control s-a finalizat prin emiterea procesului verbal de constatare din 02

decembrie 2009. Prin acest act, în mod netemeinic și nelegal au fost declarate

neeligibile cheltuieli În cuantum total de 59.939,70 euro, solicitându-se plata

de către beneficiara contestatoare a sumei de 53.924,79 euro (reprezentând partea

de finanțare nerambursabilă de 89,90% plus costurile bancare).

Susține reclamanta

că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr.

554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și iminența

producerii unei pagube.

Prin sentința civilă

nr. 2568 din 28 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei Stațiunea

de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că între Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor

Publice și Locuințelor și reclamantă s-a încheiat contractul de grant

în vederea implementării proiectului „Dezvoltarea și implementarea bunelor

practici în îmbunătățirea genetică a taurilor în regiunea transfrontalieră”

. Conform addendum-ului nr. 2 la contractul de grant, durata de implementare a proiectului

era de 21 de luni, iar costurile totale estimate pentru derularea proiectului au

fost de 294.000 euro, din care autoritatea contractantă asigura un procent de 89,90%,

urmând ca determinarea finală a costurilor să se facă la sfârșitul implementării

proiectului, în conformitate cu prevederile art. 17 din condițiile

generale, care sunt parte integrantă a contractului de grant.

A constatat prima instanță

că din analiza textelor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă necesitatea

existenței a două cerințe de fond pentru admiterea cererii de suspendare

a executării, și anume existența unei pagube iminente care se încearcă

a fi prevenită și existența unui caz bine justificat.

Cele două condiții

trebuie îndeplinite în mod cumulativ, ele determinându-se reciproc, neputându-se

vorbi despre „caz bine justificat” fără a exista pericolul producerii pagubei și

invers, neputând fi vorba despre „iminența pagubei” când cazul nu este „bine

justificat”.

cazul bine justificat, s-a reținut că potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, acesta presupune împrejurări de fapt sau de drept de natură

să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat,

reclamanta încercând să argumenteze existența cazului bine justificat prin

prisma a două aspecte:

a) nelegalitatea procesului-verbal

contestat sub aspectul prejudiciilor constatate (pct. B1 din cererea de chemare

în judecată);

b) nelegalitatea și

netemeinicia aspectelor constatate prin procesul-verbal din 02 decembrie 2009.

În acest context, Curtea

de apel a constatat că tranșa finală se poate acorda sau nu după analizarea

raportului final depus de beneficiar. Dreptul de acordare și cuantumul tranșei

finale se stabilește în conformitate cu prevederile art. 14, 15, 17 din condițiile

generale ale contractului de grant (parte integrantă a acestuia), care se raportează

la prevederile art. 3 din condițiile speciale.

S-a mai reținut că

reclamanta arată faptul că a indicat pe larg motivele de nelegalitate și netemeinicie

în legătură cu aspectele reținute în capitolul VI al procesului-verbal de

constatare din 02 decembrie 2009, dar omite să menționeze că la toate aceste

„argumente” s-a răspuns punctual prin intermediul deciziei din 01 februarie 2010.

Și, mai mult, reclamanta nu indică care sunt normele legale în vigoare încălcate

de procesul-verbal de constatare din 02 decembrie 2009 privind contractul de grant

a cărui suspendare o solicită.

A concluzionat instanța

de fond că din cuprinsul acestora rezultă că nu există împrejurări de fapt sau de

drept de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ

atacat.

Referitor la îndeplinirea

condiției pagubei iminente, instanța de fond a statuat că susținerile

reclamantei conform cărora o executare a actului administrativ ar conduce la imposibilitatea

achitării drepturilor salariale, a resurselor materiale necesare hrănirii și

întreținerii taurinelor, nu pot fi reținute întrucât bugetul unei instituții

este împărțit în diferite categorii de cheltuieli, iar în situația dată

nu se pot transfera banii de la o categorie bugetară la alta, astfel că nu pot fi

folosiți banii alocați salariilor sau pentru asigurarea resurselor de

hrană ori medicamente, la plata debitelor reclamantei.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs reclamanta Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea

Bovinelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei

legal dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de recurs

se aduc următoarele critici sentinței atacate:

- sentința recurată

nu este motivată, nu cuprinde considerentele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței;

- sentința atacată

este netemeinică și nelegală deoarece în mod eronat s-a reținut ca fiind

neîndeplinite condițiile referitoare la existența cazului bine justificat

și necesitatea prevenirii unei pagube iminente, deși există dovezi concludente

referitoare la îndeplinirii acestor condiții.

Ministerul Dezvoltări

Regionale și Turismului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat, arătând că sentința recurată este legală și temeinică

întrucât recurenta-reclamantă atât la instanța de fond, cât și în recurs

a făcut doar simple afirmații referitoare la îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții pentru admiterea cererii de suspendarea actului administrativ

menționat fără a face probe în acest sens, ceea ce nu echivalează cu îndeplinirea

condițiilor imperative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Analizând actele și

lucrările dosarului în raport de prevederile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte reține că subzistă în cauză motivul de ordine publică,

de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 3 invocat în condițiile art. 306

alin. (2) C. proc. civ. și pus în dezbaterea părților, recursul fiind

fondat, urmând a fi admis, însă, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă prezentată anterior, reclamanta a solicitat suspendarea executării

procesului-verbal de constatare din 02 decembrie 2009 privind proiectul cu denumirea

„Dezvoltarea și implementarea bunelor practici în îmbunătățirea genetică

a taurilor în regiunea transfrontalieră” și implicit a deciziei din 01

februarie 2010 prin care s-a soluționat contestația împotriva procesului-verbal,

prin care au fost declarate neeligibile cheltuieli în cuantum total de 59.939,70

euro, impunându-se la plată recurentei-reclamante suma de 53.924,79 euro echivalentul

a 230.463,77 RON.

Actele menționate

au fost emise în baza prevederilor O.G. nr. 79/2003, privind controlul și recuperarea

fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare aferente

utilizate necorespunzător, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, în ceea ce

privește procesul-verbal de control, Înalta Curte reține incidența

următoarelor dispoziții ale O.G. nr. 79/2003:

„Art. 1

- Prezenta ordonanță

reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite

necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de Comunitatea

Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a unor

nereguli”;

„Art. 2 - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:

(…) d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat

la bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate

de aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare

aferente, ca urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și

a sumelor de cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite

de sume în cadrul măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală

ori parțială a acestor fonduri”;

Art. 3 alin. (2) lit.

a): „(2) Constituie titlu de creanță:

a)

actul/documentul de constatare,

stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind creanțele

bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și costurile

bancare

”;

Art. 3 alin. (4)-(6):

„(4)

Titlul de creanță

specificat la alin. (2) lit. a) constituie înștiințare de plată și

cuprinde elementele actului administrativ fiscal prevăzute de C. proc. fisc., precum

și elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5)

Titlul de creanță

se comunică debitorului în conformitate cu prevederile C. proc. fisc.

(6)

Împotriva titlului de

creanță debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile

și termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003

privind

C.

proc. fisc., aprobată

cu modificări și completări prin Legea

nr. 74/2004

, republicată, cu modificările și

completările ulterioare”;

Art. 4 alin. „(2)

Creanțele bugetare rezultate din nereguli

sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul drepturilor și obligațiilor

care revin creditorilor, autorităților cu competențe în gestionarea asistenței

financiare comunitare nerambursabile și debitorilor

”.

Din cuprinsul dispozițiilor

citate rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal a cărui suspendare se solicită

în prezenta cauză este un act administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41

C. proc. fisc.

, ce

poate fi contestat conform procedurii

reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX – „Soluționarea contestațiilor

formulate împotriva actelor administrative fiscale”.

Decizia din 01

februarie 2010 a fost emisă în temeiul dispozițiilor

C. proc. fisc. ca urmare a soluționării contestației

formulate împotriva procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile

art. 218 alin. (2) din același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea

contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele

introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212,

la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile

legii.”

În temeiul

normei de trimitere de la art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea

ce privește stabilirea instanței de contencios administrativ competente

să soluționeze contestația formulată împotriva deciziei

din 01 februarie 2010

, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

În interpretarea

și aplicarea normelor de competență cuprinse la art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, în jurisprudența instanței supreme s-a reținut

cu caracter unitar că aceste dispoziții

instituie două criterii de determinare

a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează:

- criteriul poziționării

în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale

sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;

- criteriul valoric, stabilit

pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care

face obiectul actului administrativ contestat.

Cu alte cuvinte, dacă

litigiul are caracter fiscal, în sensul că privește taxe, impozite, contribuții,

datorii vamale și accesorii ale acestora, competenta se stabilește în

funcție de valoarea debitului contestat, pragul instituit de lege pentru departajarea

competenței Tribunalului de cea a Curții de apel fiind suma de 500.000

RON.

În cauză,

fiind vorba de un litigiu având ca obiect o creanță bugetară – în sumă de

230.463,77 RON

– asimilată creanțelor fiscale în sensul prevederilor C.

proc. fisc., conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenta materială

a instanței de contencios administrativ se stabilește în funcție

de criteriul valoric și revine secției de contencios administrativ și

fiscal a Tribunalului București, competent și din punct de vedere teritorial

potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege.

Este evident că pentru

unitate de judecată, atât în ceea ce privește anularea actelor administrative

fiscale referitoare la creanțe bugetare, cât și în cazul suspendării acestora,

în categoria cărora se înscriu și cele din cauza dedusă judecății, regulile

după care se stabilește competenta materială de soluționare a cauzei sunt

aceleași, astfel că, fără putință de tăgadă, cele reținute anterior

își mențin valabilitatea și în speța de față.

În consecință,

având în vedere considerentele expuse în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312

alin. (3) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și

fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamantă,

ce privesc fondul pricinii.

De asemenea, cu ocazia

rejudecării urmează a fi pusă în discuția părților și analizată și

condiția de admisibilitate a cererii și din perspectiva obligației

de plată a cauțiunii având în vedere faptul că se solicită suspendarea executării

unui act administrativ fiscal referitor la o creanță bugetară, avându-se în

vedere dispozițiile art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 215

alin. (2) C. proc. fisc., cât și jurisprudența constantă a instanței

supreme în astfel de litigii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Bovinelor, împotriva

sentinței civile nr. 2568 din 28 mai 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 septembrie 2010.