ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2029/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, la 11 septembrie 2007 P.V.G.M. în

contradictoriu cu Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie

1989 a declarat recurs împotriva sentinței nr. 2044 din 5 septembrie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul

admiterii excepției necompetenței materiale a Curții de Apel București și să se

respingă excepția prescripției dreptului la acțiune.

În motivarea recursului

declarat recurentul susține că întrucât a invocat ca temei al acțiunii sale de chemare

în judecare art. 269 C. muncii competent în soluționare litigiul de față este Tribunalul

București.

A mai susținut recurentul

că în mod greșit instanța de fond a considerat că acțiunea sa este prescrisă termenul

de 3 ani curgând de la data nașterii dreptului la acțiune care în cauză nu s-a împlinit.

Din actele cauzei Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată

că prin sentința nr. 2044 din 7 septembrie 2007 Curtea de Apel București a respins

excepția de necompetență materială a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. S-au respins de asemenea excepțiile lipsei

procedurii administrative prealabile și a inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiate.

De asemenea s-a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune privind despăgubirile și s-a respins

acțiunea formulată de P.V.G.M. ca prescrisă.

Cu privire la excepția

necompetenței materiale, care face și obiectul recursului declarat în cauză instanța

de fond a reținut că dispozițiile art. 91

1

din Legea nr. 188/199 modificată

și completată prin Legea nr. 251/2006 prevăd expres competența instanțelor de contencios

administrativ pentru soluționarea cauzelor care au ca obiect raportul de serviciu

al funcționarului public.

Cum reclamantul a solicitat

prin acțiune, obligarea pârâtului la despăgubiri legale cu salariile indexate și

majorate precum și celelalte drepturi cuvenite pe perioada în care a fost destituit

nelegal din funcția publică deținută, în mod corect instanța de fond a apreciat

că este competentă material a soluționa cauza de față Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal.

De altfel este de precizat

că reclamantul nu a înțeles să conteste sentința nr. 706/2007 a Tribunalului București,

secția a VIII-a, prin care s-a dispus anterior cu privire la competența materială

în sensul declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cât privește cel de al

doilea motiv de recurs invocat de recurent este de asemenea neîntemeiat, în mod

corect Curtea de Apel București constatând că acțiunea formulată de P.V.G.M. este

prescrisă – dreptul la acțiune privind despăgubirile fiind prescris.

Art. 106 alin. (1) din

Legea nr. 188/199 dispune expres cu privire la dreptul funcționarului public de

a cere instanței de contencios administrativ atât anularea actului prin care s-a

dispus din motive nelegale, încetarea raportului de serviciu, cât și obligarea la

plata de către autoritatea publică emitentă a actului nelegal, la despăgubiri.

Art. 19 din Legea nr.

554/2004 prevede că, atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ,

fără a cere în același timp și despăgubiri termenul de prescripție pentru cererea

de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască

întinderea pagubei.

În cauză recurentul-reclamant

arată că prin acțiunea de anulare a actului administrativ nelegal, finalizată cu

decizia nr. 4731, pronunțată în Dosarul nr. 4154/2004 de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a anulat cele 3

ordine nelegale și a dispus reintegrarea sa într-o funcție corespunzătoare pregătirii

profesionale, nu și-a formulat cerere de despăgubiri. Aceasta a fost formulată ulterior

cu depășirea termenului prevăzut de lege. Reclamantul a cunoscut întinderea pagubei

prin formularea cererii de despăgubiri la 5 octombrie 2005 (când s-a pronunțat Înalta

Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 4731). Acțiunea în despăgubiri a fost

introdusă de recurent la Tribunalul București la 16 octombrie 2006, după împlinirea

termenului de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) raportat la art. 11 din Legea

nr. 554/2004 astfel încât în mod corect instanța de fond a constatat perimarea dreptului

la acțiune.

Hotărârea atacată fiind

legală și temeinică recursul declarat va fi respins conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.V.G.M. împotriva sentinței civile nr. 2044 din 7 septembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 21 mai 2008.