ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2737/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2737/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursurilor de fată retine următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată 24 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta V.M. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Finanțelor Publice Gorj, pentru ca prin sentința ce se

va pronunța, să fie obligat pârâtul la 1.200.000 lei, cu titlu de daune morale

și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în urma unui denunț, a fost cercetată de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 52/PA/2007, pentru săvârșirea infracțiunii de

luare de mită, faptă prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 254 C. pen.,

iar ulterior prin rechizitoriul întocmit de parchet a fost trimisă în judecată

pentru această faptă.

Deși era

nevinovată și nu existau probe împotriva ei, prin Ordonanța din 2 februarie 2007,

procurorul a dispus măsura reținerii pe o perioadă de 24 de ore, începând cu 2

februarie 2007 orele 0,18 până la data de 3 februarie 2007, orele 0,18, iar mai

apoi, i-a fost restrânsă libertatea prin luarea măsurii obligării de a nu

părăsi localitatea, măsură dispusă de procuror prin Ordonanța din 2 februarie 2007

și menținută de instanța de judecată prin încheierea nr. 22 din 6 februarie 2007,

pronunțată în dosarul nr. 2087/95/2007.

S-a

susținut că reținerea sa pe o perioadă de 24 de ore de către procuror a fost

nelegală, întrucât în cauză trebuia aplicată prezumția de nevinovăție, iar

măsura preventivă de a nu părăsi localitatea a fost menținută până la

trimiterea în judecată prin rechizitoriul parchetului la 7 mai 2007, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., iar instanța de fond în

mod corect nu a mai prelungit măsura.

Prin

sentința penală nr. 472 din 27 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Gorj, secția

penală în dosarul nr. 4573/95/2007, a fost achitată în baza dispozițiilor art. 11

pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

reținându-se că inculpata nu a săvârșit fapta pentru care a fost trimisă în

judecată.

Sentința

în primă instanță pronunțată de Tribunalul Gorj a fost menținută de Curtea de

Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 88 din 24 aprilie 2009,

decizie menținută prin decizia nr. 3100 din 2 octombrie 2009 a înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală, urmare a respingerii recursului declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

A mai

susținut prin cererea de chemare în judecată că măsurile reținerii pe nedrept

de 24 de ore, precum și cea a restrângerii libertății de a nu părăsi

localitatea au fost de natură să-i cauzeze o suferință de ordin moral, deși

Constituția României în art. 23 reglementează prezumția de nevinovăție potrivit

cu care „ libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile",

iar „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare

persoana este considerată nevinovată".

Prin sentința civilă nr. 403 din 17

noiembrie 2010, a fost admisă în parte acțiunea; a fost obligat Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor, la 50.000 lei despăgubiri, sub forma daunelor

morale și la 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Curtea

de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și pârât, prin

decizia nr. 228 din 18 aprilie 2011, a respins ambele căi de atac pentru

considerentele ce urmează.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., pentru ca o privare de libertate să corespundă

exigențelor Convenției, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea

dispozițiilor substanțiale și procedurale din dreptul intern și să fie conformă

cu scopul prevăzut de art. 5, de a proteja orice persoană împotriva

arbitrariului.

O

garanție împotriva arbitrariului este aceea a necesității sau

proporționalității măsurii luate în raport cu circumstanțele cauzei.

În

jurisprudența C.E.D.O., necesitatea a fost apreciată ca un criteriu care

justifică măsurile privative ori restrictive de libertate, dacă acestea sunt

oportune, rezonabile, absolut necesare și strict cerute de împrejurările

situației.

Detenția unei

persoane reprezintă o măsură atât de gravă încât poate fi justificată numai

dacă alte măsuri, mai puțin severe, s-au dovedit ineficiente pentru apărea

interesului urmărit (cauza Rupă c. României/2008, Pantea c. României, Notar c.

României, Kaja c. României/2006).

În deplină

concordanță cu exigențele C.E.D.O. au fost constituite garanții

constituționale, respectiv art. 23 alin. (2) din Constituție. Arestarea unei

persoane este permisă doar în cazurile și cu procedura prevăzută de lege, Codul

de procedură penală consființând caracterul de excepție al privării de

libertate al persoanei în cursul procesului penal și stabilind expres și

limitativ în cuprinsul art. 143 și 148 C. proc. pen., condițiile și cazurile

care pot justifica măsura arestării preventive.

Tocmai

datorită caracterului de excepție al arestării preventive, deci al lipsirii de

libertate, instanța europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiției

existenței unei bănuieli rezonabile legitime, plauzibile și verosimile, care să

justifice arestarea unei persoane, deoarece plauzibilitatea bănuielilor

solicitată de art. 5, paragraf. 1 lit. c) din Convenție, pe care se întemeiază

o arestare, constituie un element esențial al protecției cuprinse în text

împotriva unei privări arbitrare de libertate.

Ceea ce

trece plauzibil depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, prin urmare,

trebuie să existe fapte sau informații de natură a convinge un observator

obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune (Erdagoz c/Turciei/2000,

Bora și alții c/ Turciei).

Instanța

a constatat că, așa cum a reținut și instanța penală în întregul ciclu

procesual, nu au existat indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte

prevăzută de legea penală, respectiv infracțiunea de mită prevăzută și

pedepsită de art. 254 C. pen.,

care să fi

justificat măsura reținerii pe timp de 24 de ore și ulterior, a

restrângerii

libertății prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Concret,

în speța supusă judecății, s-a constatat că în urma unui denunț s-a organizat

un flagrant la domiciliul reclamantei, dar, potrivit probelor existente,

respectiv, înregistrările audio/video din 01 februarie 2007, procesul-verbal de

percheziție încheiat la aceeași dată, la orele 19

00

, declarațiile

denunțătorului date imediat acțiunii organizate, nu s-a putut reține comiterea infracțiunii

de luare de mită.

Instanțele

au reținut că atât înregistrările audio/video, cât și declarația denunțătorului

și a celorlalți martori nu au fost concludente, dimpotrivă atitudinea

manifestată de către reclamantă, inculpată în acel dosar, a fost de refuz

categoric a primirii sumelor de bani, admonestând chiar persoana care a

îndrăznit să se prezinte cu plicurile la domiciliul său. De asemenea, din percheziția

imobiliară efectuată imediat după pătrunderea denunțătorului în locuința

reclamantei inculpate, a rezultat că plicurile cu bani nu se aflau în

domiciliul său.

Toate

aceste aspecte reliefate mai sus nu puteau constitui bănuieli verosimile, în

sensul art. 5, paragraf 1, lit. c) atunci când s-a procedat la reținerea

reclamantei și nici nu au justificat măsura luată ulterior de restrângere a

libertății prin luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

În

funcție de cele expuse mai sus, s-a constatat că nu este întemeiată critica

formulat de pârât, în apel, privind plauzibilitatea măsurilor luate față de

reclamantă prin existența unor bănuieli verosimile, situație în care nu ar fi

fost justificată acordarea daunelor morale, așa cum a procedat instanța de

fond.

Or, față

de contextul împrejurărilor în care s-a efectuat reținerea pentru 24 de ore a

reclamantei, s-a demonstrat că nu au existat fapte sau informații de natură a

convinge că persoana în cauză a comis infracțiunea de luare de mită, bănuielile

întemeiate numai pe denunțul anterior al persoanei care a declarat că va înmâna

o sumă de bani pentru a promova examenul, neputând fi considerate verosimile în

acord cu jurisprudența C.E.D.O.

În ceea

ce privește cuantumul daunelor morale, daune la care reclamanta este

îndreptățită în condițiile art. 504 și următoarele C. proc. pen., 998-999 C.

civ. și art. 48 alin. (3) din Constituție, se constată că acestea au fost

corect stabilite.

Prejudiciul

moral constituie o atingere adusă onoarei și demnității unei persoane,

caracterizată nu numai prin punerea acestei persoane într-o situație de

inferioritate față de propria sa apreciere, ci și de atragerea ostilității,

oprobriului celorlalți membrii ai comunității. De asemenea, prejudiciul moral

are în vedere și afectarea situației familiei, a celei profesionale și sociale,

prin urmare, vizează toate aspectele vieții de familie și sociale a persoanei

respective, precum și sănătatea acesteia.

Daunele morale nu pot fi cuantificate

în sensul unui prejudiciu material, însă ele dobândesc un conținut economic

prin solicitarea făcută, iar prin acordarea lor trebuie să se urmărească ca

aceste despăgubiri să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu

gravitatea și suferințele produse prin măsurile luate de stat. Așa cum rezultă

din jurisprudența C.E.D.O., sunt acordate ca o reparație pentru starea de

teamă, de neplăceri și de nesiguranță rezultate din violarea dreptului,

urmărindu-se acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.

Despăgubirile

trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă

reputației, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și

gravitatea atingerii adusă acestora (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit

/1995).

Raportat

la criteriile enunțate mai sus de apreciere a prejudiciului moral, se constată

că suma acordată cu acest titlu de instanța de fond este echitabilă, având în

vedere că procesul penal s-a derulat rapid, achitarea fiind pronunțată la 27

noiembrie 2007, fapta fiind reținută a fi fost săvârșită la 01 februarie 2007,

iar consecința acestei soluții a fost de repunere a reclamantei în drepturile

pe care aceasta le pierduse anterior prin luarea măsurilor pentru care s-au

solicitat prezentele daune morale. De altfel, chiar anterior soluției de

achitare, se dispusese reintegrarea sa în muncă prin sentința nr. 602 din 28

martie 2007, a Tribunalului Gorj și decizia de reintegrare nr. 138 din 30

aprilie 2007.

Este

adevărată susținerea sa că a fost supusă unei ample campanii mediatice, care a

avut consecințe negative asupra reputației sale, dar prin acordarea daunelor

morale se urmărește nu atât o despăgubire materială cât o reparație a

consecințelor negative pe plan social, familial, al vieții și sănătății, o

satisfacție pe plan moral.

Nu se

poate stabili o cauzalitate directă între fapta prejudiciabilă moral și decesul

tatălui reclamantei, cum susține aceasta prin motivele de apel și nici față de

starea sa de sănătate. Este posibil ca starea de sănătate a reclamantei să fi

fost influențată de situația creată prin reținerea sa pentru 24 de ore și

măsura obligării de a nu părăsi localitatea, datorită factorului stres

accentuat în momentele respective, dar prin acordarea daunelor morale nu pot fi

înlăturate aceste consecințe, ci se urmărește ca persoana să primească o

compensare sau satisfacție prin recunoașterea acestor consecințe negative.

Împotriva

deciziei au declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

reclamanta și pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

critică decizia sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale stabilit de

instanță, apreciind că acesta este mult prea mic față de prejudiciul suferit.

Astfel,

urmare luării măsurii reținerii s-a constituit o comisie de cercetare a

abaterilor disciplinare la nivelul Universității Constantin Brâncuși,

dispunându-se desfacerea contractului individual de muncă. Totodată recurenta a

fost supusă unei campanii ample de presă, campanie ce continuă și în prezent.

Se mai

arată că starea sa de sănătate s-a agravat, dobândind o boală incurabilă,

diabet de tip II, fiind afectată și starea de sănătate a părinților săi.

Recurenta susține că instanța nu a

analizat corespunzător conținutul probelor testimoniale din care rezultă gradul

de afectare a valorilor sale fundamentale, ceea ce impune repararea integrală a

prejudiciului de ordin psihic, profesional și moral.

Statul român, prin recursul întemeiat

pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., invocă greșita aplicare a

dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acordarea de despăgubiri ar fi trebuit

stabilită prin raportare doar la durata arestării ilegale de 24 ore.

Se mai arată că jurisprudența internă

precum și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului arată că cel ce pretinde

daune morale să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în

ce măsură drepturile patrimoniale i-au fost afectate prin măsura preventivă

ilegală.

De asemenea, aceeași jurisprudența

statuează, în raport de circumstanțele cauzei, o poziție moderată pentru sumele

acordate, așa încât pretențiile reclamantei sunt mult prea mari, putând duce la

o îmbogățire fără just temei în dauna Statului român.

Cu privire la obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată se solicită înlăturarea acestor dispoziții întrucât

Statul român nu a fost în culpă.

Înalta

Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate

reține caracterul nefondat al acestora pentru

argumentele ce succed.

Prioritar,

înalta Curte arată că își însușește în totalitate situația de fapt și de drept

reținută de instanța superioară de fond.

Atât

reclamanta cât și pârâtul critică decizia instanței de apel, din perspective

contrare, cuantumul daunelor morale acordate, critici ce urmează a fi analizate

în cadrul motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Astfel, existența prejudiciului urmare

a privării nelegale de libertate este independentă de întinderea perioadei în

care persoana a fost privată de dreptul său fundamental la libertate ori de

măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru

stabilirea cuantumului despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit nu se

folosesc criterii prestabilite de evaluare. Atât instanțele naționale cât și

Curtea Europeană a Drepturilor Omului judecă în materie, în echitate, urmarea

aprecierii circumstanțelor particulare ale cauzei.

În cauză,

lipsirea reclamantei de libertate și limitarea dreptului la liberă circulație

au afectat acesteia onoarea și reputația ceea ce a atras afectarea relațiilor

interumane cu prietenii, colegii, cariera universitară precum și viața de

familie propriu-zisă.

Așa cum

au reținut ambele instanțe de fond, măsura reținerii pe 24 de ore de către procuror,

fără a fi justificată de probele administrate în cauză care au condus la

achitarea reclamantei pentru lipsa faptei (art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.), au adus atingere valorilor ce

definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a

omului, sănătatea și integritatea corporală, sensibilitatea fizică și psihică,

la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

După luarea

măsurii din probele administrate în cauză s-a reținut că prin decizia nr. 21

din 5 februarie 2007 a Universității Constantin Brâncuși s-a constituit o

comisie de cercetare a abaterilor disciplinare săvârșire de reclamantă, cadru

didactic la această universitate. Comisia a întrunit un raport, care a arătat

că din informațiile apărute în presa scrisă și audio vizuală locală și centrală

a reieșit faptul că reclamanta a fost implicată într-un flagrant organizat în

seara zilei de 1 februarie 2007 la domiciliul acesteia din comuna Drăguțești de

către Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj și Inspectoratul de Poliție Gorj la

sesizarea unui grup de studenți din cadrul facultății de Științe Economice.

În urma acțiunii întreprinse de

parchet, V.M. a fost reținută în baza unui mandat de reținere de 24 ore.

Raportul a menționat în continuare că imaginea Universității Constantin

Brâncuși a fost asociată în continuare cu evenimentele în care a fost implicată

reclamanta și care au adus prejudicii grave climatului universitar și

prestigiului universității.

În urma acestui raport, prin decizia nr.

26 a Universității, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Decizia a fost contestată de petentă,

iar prin sentința nr. 602 din 28 martie 2007 a Tribunalului Gorj, secția conflicte

de muncă și asigurări sociale a fost admisă contestația, s-a constatat nulă

decizia și s-a dispus reintegrarea în muncă a petentei, ea fiind reintegrată

prin decizia nr. 138 din 30 aprilie 2007.

În toată

această perioadă a fost supusă unei vaste campanii de presă, care a continuat

și după aceea, chiar pe timpul soluționării cauzei.

În

speță, privarea reclamantei de libertate și restrângerea dreptului său la

liberă circulație, suferințele cauzate de culpabilizarea sa gratuită și

arestarea nelegală, suferința psihică generată de stigmatizarea sa în

societate, pierderea prestigiului profesional, au creat un prejudiciu cert,

pentru a cărei reparare suma de 50.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă

deoarece suma de bani stabilită cu titlu de daune morale nu are drept scop de a

repune victima în situația similară cu cea avută anterior.

Și aceasta, pentru că în materia

daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea

decât un caracter aproximativ, fapt explicabil deoarece trebuie evaluată

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Reclamanta

solicită reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale

anterioare, cerere ce nu poate fi primiră față de configurația actuală a

dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ., ce permit verificarea deciziei

instanței de apel doar pentru motive de nelegalitate nu și pentru motive de

netemeinicie.

Pct. 7 al art.

304 C. proc. civ. indicat de reclamantă drept temei al recursului nu își are

incidența în cauză, deoarece pretinsele motive contradictorii invocate nu

reprezintă decât argumentele instanței prin care s-au înlăturat cerințele

părților conform dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Referitor

la critica pârâtului cu privire la greșita sa obligare la plata cheltuielilor

de judecată, instanța constată că și aceasta este nefondată.

Obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată derivă din însuși faptul că

reclamanta a avut calitatea de parte câștigătoare în proces.

Cum Statul român a căzut în pretenții,

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. au fost corect aplicate în cauză.

Înalta

Curte, pentru cele ce preced, va respinge recursurile în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanta V.M. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Gorj împotriva

deciziei nr. 228 din data de 18 aprilie 2011 a Curții de Apel Craiova - secția

I civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 aprilie 2012.