ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 355/2012

Prin încheierea din 30 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în baza art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. și M.V. În baza art. 139 C. proc. pen. s-au respins ca nefondate cererile de înlocuire a arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate formulate de aceeași inculpați. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților, C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. și M.V. a apreciat că această măsura este legală și temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima menținere, care să conducă la concluzia că arestarea preventivă nu se mai justifică.

S-a arătat că datele existente în cauză conduc la presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit într-adevăr fapte prevăzute de legea penală, care sunt încadrabile juridic în infracțiunile ce fac obiectul inculpării lor, fapte deosebit de grave, cu un impact social deosebit. Instanța a constatat că în cauză continuă să existe suficiente probe și indicii temeinice, în sensul dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., care îndreptățesc presupunerea rezonabilă că aceștia au săvârșit într-adevăr fapte prevăzute de legea penală, care sunt încadrabile juridic în infracțiunile ce fac obiectul cauzei de față. Din probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești-raportul de constatare medico-legală, procesul verbal de constatare la fața locului, planșele fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declarațiile martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L.

care se aflau în aceeași cameră cu victima și cu cele ale unor martori încarcerați în aceeași secție a Penitenciarului G. - rezultă că există indicii temeinice că în seara zilei de 3 iunie 2010 și în dimineața zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce privește pe inculpatul C.N.), prin acțiuni conjugate, cei cinci inculpați, lucrători în cadrul Penitenciarului G., au lovit persoana privată de libertate S.C. cu pumnii, picioarele și bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpul, în urma loviturilor aplicate, aceasta decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010. În legislația română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp. art. 148 C. proc. pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.

art. 148 lit. f) C. proc. pen față de toți cei cinci inculpați. Instanța a analizat garanțiile oferite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva privării arbitrare de libertate a inculpaților, de către autorități, prin prisma existenței temeiurilor de arestare vizate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în prezenta speță. Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franței din 31 mai 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște că prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru un anume timp.

Acest factor nu este pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv amenințată; menținerea în detenție preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Așadar, conform jurisprudenței Curții, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanței cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenția provizorie.

Ținând cont de gradul extrem de ridicat al pericolului social al faptelor presupus a fi comise de către aceștia, concretizat prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, de calitatea acestora de agenți ai statului în care se presupune că au fost săvârșite, Curtea, așa cum a mai constatat cu ocazia verificărilor anterioare a legalității și temeiniciei detenției provizorii ale inculpaților, a considerat că lăsarea acestora în libertate ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

S-a arătat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpaților. Este perfect adevărat că numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de inculpați nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive.

O parte a doctrinei naționale a susținut că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum este cea de omor, probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, s-a arătat că există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție și implicit practica Curții Europene a Drepturilor Omului au dezvoltat noțiunea autonomă de „motive plauzibile" (cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noțiune depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele particulare ale speței de față. Din piesele dosarului rezultă fără putință de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut atât cu respectarea procedurii prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, este de observat că orice faptă contrară normelor de conduită, care constituie substanța ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea de drept, cât și mediul social. Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilității unor atari atitudini neconforme, de încălcare a legii penale, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale și concomitent, un sentiment firesc de dezaprobare din partea colectivității. Ori, exigențele impuse de necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate se realizează, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine a actelor procedurale, cu asigurarea drepturilor și intereselor legitime ale părților.

Este de remarcat că aprecierea pericolului social concret pentru ordinea publică are în vedere și calitatea în care s-a desfășurat activitatea infracțională, precum și reacția generată în rândul societății civile de faptul că împotriva unor asemenea infracțiuni, organele statului nu acționează eficient. Curtea reamintește că faptele imputate inculpaților, comise în modalitatea reținută în actul de sesizare al instanței, constituie și o gravă încălcare a art. 3 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții evidențiind în repetate rânduri, că autoritățile statale le revine obligația de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare asigurării protecției integrității corporale și sănătății persoanelor private de libertate, aflate fie în stare de reținere sau de arest preventiv, fie deținute în vederea executării unei pedepse.

Această obligație vizează luarea de măsuri practice, apte să împiedice lezarea integrității corporale sau sănătății de către persoana privată de libertate însăși, de către codeținuți sau de către agenții statului responsabili cu paza și supravegherea acesteia. În acest context, instanța a apreciat că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal. În plus, instanța a reținut că existența și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului „factori pertinenți care legitimează o detenție provizorie", măsura arestării preventive a tuturor inculpaților fiind conformă scopului instituit prin art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracțiune", măsura arestării preventive este justificată și prin prisma aceleiași jurisprudențe. În ce privește opinia apărătorilor care au arătat că în speță s-a depășit un termen rezonabil al arestării preventive a inculpaților, instanța a considerat că simpla scurgere a timpului nu este suficientă pentru atenuarea pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea acestora în libertate. Instanța nu a analizat termenul rezonabil al duratei arestării preventive doar prin prisma timpului scurs de la data luării măsurii și al considerării faptului că prelungirea procesului nu se datorează comportamentului inculpaților, care doar și-au exercitat dreptul la apărare.

Așa cum se desprinde și din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avute în vedere și alte criterii, cum ar fi miza procesului și complexitatea cauzei. În speță, pe lângă durata arestării, este necesar să se ia în considerare și complexitatea cauzei (în raport cu natura infracțiunilor supuse judecății și atitudinea de negare adoptată de inculpați cu privire la acuzațiile aduse), precum și miza procesului (valorile sociale încălcate prin faptele inculpaților și pedepsele prevăzute de lege pentru faptele imputate inculpaților fiind mari). Prin urmare, instanța a considerat că aceasta dispune de argumente puternice în a demonstra convingător justificarea menținerii măsurii arestării preventive.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs inculpații C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. și M.V., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și judecarea lor în stare de libertate. Recursurile nu sunt fondate. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de omor prev. de art. 174 C. pen. și purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că în seara zilei de 3 iunie 2010 și în dimineața zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce privește pe inculpatul C.N.), prin acțiuni conjugate, cei cinci inculpați, lucrători în cadrul Penitenciarului G., au lovit persoana privată de libertate S.C.

cu pumnii, picioarele și bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpul, în urma loviturilor aplicate, aceasta decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010. Din probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, respectiv, raportul de constatare medico-legală, procesul-verbal de constatare la fața locului, planșele fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declarațiile martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L. care se aflau în aceeași cameră cu victima și cu cele ale unor martori încarcerați în aceeași secție a Penitenciarului G. rezultă indicii temeinice de vinovăție a inculpaților pentru faptele pentru care sunt cercetați.

Având în vedere gravitatea deosebită a infracțiunilor comise, împrejurările în care s-au săvârșit, complexitatea cauzei, valorile sociale încălcate prin faptele inculpaților, pedepsele prevăzute de lege, precum și poziția procesuală a inculpaților, instanța de fond a apreciat în mod corect că lăsarea în libertate a acestora prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal. Cele expuse mai sus, reprezintă în opinia Înaltei Curți temeiuri necesare și suficiente, de natură a impune în continuare de privarea de libertate a inculpaților, iar măsura arestării preventive este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în acest moment în care se discută legalitatea și temeinicia arestării preventive, apreciindu-se că o altă măsură preventivă ar fi insuficientă pentru atingerea scopului prev. de art. 136 alin. (1) C. proc.

pen. Totodată, se constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și în conformitate cu dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale Constituției României referitoare la libertatea individuală, care prevăd că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârșit o infracțiune, din necesitatea de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune condiții a procesului penal. Având în vedere cele menționate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate, iar în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. urmează a fi respinse. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. vor fi obligați recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpații l.C.C., C.B., M.V., C.N. și B.P.D. împotriva încheierii din 30 ianuarie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată în Dosarul nr. 239/32/2011. Obligă recurenții inculpați l.C.C., C.B., M.V., C.N. și B.P.D. la plata sumei de câte 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se avansează în fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 10 februarie 2012.