ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 355/2012

Prin încheierea din 30 ianuarie 2012

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, în

baza art. 300

2

C. proc. pen., raportat la art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen. s-a menținut arestarea preventivă a inculpaților C.B., C.N.,

B.P.D., l.C.C. și M.V.

În baza art. 139 C. proc. pen. s-au

respins ca nefondate cererile de înlocuire a arestării preventive cu o altă

măsură neprivativă de libertate formulate de aceeași inculpați.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a

inculpaților, C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. și M.V. a apreciat că această măsura

este legală și temeinică, neintervenind elemente noi de la ultima menținere,

care să conducă la concluzia că arestarea preventivă nu se mai justifică.

S-a arătat că datele existente în

cauză conduc la presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit într-adevăr

fapte prevăzute de legea penală, care sunt încadrabile juridic în infracțiunile

ce fac obiectul inculpării lor, fapte deosebit de grave, cu un impact social

deosebit.

Instanța a constatat că în cauză

continuă să existe suficiente probe și indicii temeinice, în sensul

dispozițiilor art. 143 C. proc. pen., care îndreptățesc presupunerea rezonabilă

că aceștia au săvârșit într-adevăr fapte prevăzute de legea penală, care sunt

încadrabile juridic în infracțiunile ce fac obiectul cauzei de față.

Din probele administrate în faza de

urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești-raportul de constatare

medico-legală, procesul verbal de constatare la fața locului, planșele

fotografice, înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate

cu declarațiile martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L. care se aflau în

aceeași cameră cu victima și cu cele ale unor martori încarcerați în aceeași

secție a Penitenciarului G. - rezultă că există indicii temeinice că în seara

zilei de 3 iunie 2010 și în dimineața zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce privește

pe inculpatul C.N.), prin acțiuni conjugate, cei cinci inculpați, lucrători în cadrul

Penitenciarului G., au lovit persoana privată de libertate S.C. cu pumnii, picioarele

și bastoanele de cauciuc în zone multiple ale corpul, în urma loviturilor aplicate,

aceasta decedând în cursul zilei de 4 iunie 2010.

În legislația română motivele limitative

pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp. art. 148

C. proc. pen., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp. art. 148 lit. f) C. proc.

pen față de toți cei cinci inculpați.

Instanța a analizat garanțiile oferite

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva privării arbitrare de libertate

a inculpaților, de către autorități, prin prisma existenței temeiurilor de arestare

vizate de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în prezenta speță.

Referitor la tulburarea ordinii publice,

prin prisma cauzelor Dinler contra Turciei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra

Franței din 31 mai 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului recunoaște că prin

gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite

infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție

provizorie, cel puțin pentru un anume timp. Acest factor nu este pertinent și suficient

decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului

ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea

publică continuă să fie efectiv amenințată; menținerea în detenție preventivă nu

poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. Așadar,

conform jurisprudenței Curții, riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie

să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanței cu privire la prelungire trebuind

să se refere la toate temeiurile ce impun detenția provizorie.

Ținând cont de gradul extrem de ridicat

al pericolului social al faptelor presupus a fi comise de către aceștia, concretizat

prin limitele mari de pedeapsă prevăzute de normele de drept încălcate, de calitatea

acestora de agenți ai statului în care se presupune că au fost săvârșite, Curtea,

așa cum a mai constatat cu ocazia verificărilor anterioare a legalității și temeiniciei

detenției provizorii ale inculpaților, a considerat că lăsarea acestora în libertate

ar reprezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

S-a arătat că pericolul pentru ordinea

publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență,

astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul

că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele

referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu

rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora,

datele referitoare la persoana inculpaților. Este perfect adevărat că numai criteriul

referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunilor săvârșite de

inculpați nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării

preventive. O parte a doctrinei naționale a susținut că pentru infracțiuni deosebit

de grave, cum este cea de omor, probele referitoare la existența acestor infracțiuni

și identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul

concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații

negative asupra siguranței colective.

Prin urmare, s-a arătat că există anumite

tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret

pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe

care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități,

și care justifică luarea măsurii arestării preventive.

Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenție și

implicit practica Curții Europene a Drepturilor Omului au dezvoltat noțiunea autonomă

de „motive plauzibile" (cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit,

hotărârea din 30 august 1990). Această noțiune depinde de circumstanțele particulare

ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să

fie nu doar autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană

este posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele

particulare ale speței de față.

Din piesele dosarului rezultă fără putință

de tăgadă că luarea măsurii arestării preventive s-a făcut atât cu respectarea procedurii

prevăzute de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale

cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, este de observat că orice

faptă contrară normelor de conduită, care constituie substanța ilicitului abstract

determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea de drept, cât și mediul social.

Această tulburare, coroborată cu riscul

repetabilității unor atari atitudini neconforme, de încălcare a legii penale, creează

o stare de insecuritate pentru raporturile sociale și concomitent, un sentiment

firesc de dezaprobare din partea colectivității. Ori, exigențele impuse de necesitatea

restabilirii ordinii de drept încălcate se realizează, între altele, prin îndeplinirea

cu promptitudine a actelor procedurale, cu asigurarea drepturilor și intereselor

legitime ale părților.

Este de remarcat că aprecierea pericolului

social concret pentru ordinea publică are în vedere și calitatea în care s-a desfășurat

activitatea infracțională, precum și reacția generată în rândul societății civile

de faptul că împotriva unor asemenea infracțiuni, organele statului nu acționează

eficient.

Curtea reamintește că faptele imputate

inculpaților, comise în modalitatea reținută în actul de sesizare al instanței,

constituie și o gravă încălcare a art. 3 în Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

jurisprudența Curții evidențiind în repetate rânduri, că autoritățile statale le

revine obligația de a lua, în mod preventiv, măsuri de natură practică, necesare

asigurării protecției integrității corporale și sănătății persoanelor private de

libertate, aflate fie în stare de reținere sau de arest preventiv, fie deținute

în vederea executării unei pedepse. Această obligație vizează luarea de măsuri practice,

apte să împiedice lezarea integrității corporale sau sănătății de către persoana

privată de libertate însăși, de către codeținuți sau de către agenții statului responsabili

cu paza și supravegherea acesteia.

În acest context, instanța a apreciat că

lăsarea în libertate a inculpaților prezintă nu numai un real pericol pentru ordinea

publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal.

În plus, instanța a reținut că existența

și persistența unor indicii grave de vinovăție constituie, conform jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului „factori pertinenți care legitimează o detenție

provizorie", măsura arestării preventive a tuturor inculpaților fiind conformă

scopului instituit prin art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. De asemenea,

în raport de probele aflate la dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a comis

o infracțiune", măsura arestării preventive este justificată și prin prisma

aceleiași jurisprudențe.

În ce privește opinia apărătorilor care

au arătat că în speță s-a depășit un termen rezonabil al arestării preventive a

inculpaților, instanța a considerat că simpla scurgere a timpului nu este suficientă

pentru atenuarea pericolului pe care l-ar prezenta pentru ordinea publică lăsarea

acestora în libertate.

Instanța nu a analizat termenul rezonabil

al duratei arestării preventive doar prin prisma timpului scurs de la data luării

măsurii și al considerării faptului că prelungirea procesului nu se datorează comportamentului

inculpaților, care doar și-au exercitat dreptul la apărare.

Așa cum se desprinde și din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie avute în vedere și alte criterii,

cum ar fi miza procesului și complexitatea cauzei. În speță, pe lângă durata arestării,

este necesar să se ia în considerare și complexitatea cauzei (în raport cu natura

infracțiunilor supuse judecății și atitudinea de negare adoptată de inculpați cu

privire la acuzațiile aduse), precum și miza procesului (valorile sociale încălcate

prin faptele inculpaților și pedepsele prevăzute de lege pentru faptele imputate

inculpaților fiind mari).

Prin urmare, instanța a considerat că aceasta

dispune de argumente puternice în a demonstra convingător justificarea menținerii

măsurii arestării preventive.

Împotriva hotărârii instanței de apel au

declarat recurs inculpații C.B., C.N., B.P.D., l.C.C. și M.V., solicitând revocarea

măsurii arestării preventive și judecarea lor în stare de libertate.

Recursurile nu sunt fondate.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor

de omor prev. de art. 174 C. pen. și purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin.

(1) și (3) C. pen., constând în aceea că în seara zilei de 3 iunie 2010 și în dimineața

zilei de 4 iunie 2010 (în ceea ce privește pe inculpatul C.N.), prin acțiuni conjugate,

cei cinci inculpați, lucrători în cadrul Penitenciarului G., au lovit persoana privată

de libertate S.C. cu pumnii, picioarele și bastoanele de cauciuc în zone multiple

ale corpul, în urma loviturilor aplicate, aceasta decedând în cursul zilei de 4

iunie 2010.

Din probele administrate în faza de urmărire

penală și în cursul cercetării judecătorești, respectiv, raportul de constatare

medico-legală, procesul-verbal de constatare la fața locului, planșele fotografice,

înregistrările video culese de camerele de supraveghere coroborate cu declarațiile

martorilor S.M., D.A., M.D., T.A.M., T.L. care se aflau în aceeași cameră cu victima

și cu cele ale unor martori încarcerați în aceeași secție a Penitenciarului G. rezultă

indicii temeinice de vinovăție a inculpaților pentru faptele pentru care sunt cercetați.

Având în vedere gravitatea deosebită a

infracțiunilor comise, împrejurările în care s-au săvârșit, complexitatea cauzei,

valorile sociale încălcate prin faptele inculpaților, pedepsele prevăzute de lege,

precum și poziția procesuală a inculpaților, instanța de fond a apreciat în mod

corect că lăsarea în libertate a acestora prezintă nu numai un real pericol pentru

ordinea publică, dar și pentru buna desfășurare a procesului penal.

Cele expuse mai sus, reprezintă în opinia

Înaltei Curți temeiuri necesare și suficiente, de natură a impune în continuare

de privarea de libertate a inculpaților, iar măsura arestării preventive este necesară

pentru buna desfășurare a procesului penal, în acest moment în care se discută legalitatea

și temeinicia arestării preventive, apreciindu-se că o altă măsură preventivă ar

fi insuficientă pentru atingerea scopului prev. de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Totodată, se constată că instanța de fond

a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și în conformitate cu dispozițiilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului și ale Constituției României referitoare la libertatea

individuală, care prevăd că măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate

dispune atunci când există motive temeinice că s-a săvârșit o infracțiune, din necesitatea

de a împiedica să se săvârșească o nouă infracțiune, fiind necesară astfel, apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea în bune

condiții a procesului penal.

Având în vedere cele menționate,

Înalta Curte constată că recursurile declarate de inculpați sunt nefondate, iar

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. urmează a fi respinse.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. vor fi obligați recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de inculpații l.C.C., C.B., M.V., C.N. și B.P.D. împotriva încheierii din 30 ianuarie

2012 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, pronunțată

în Dosarul nr. 239/32/2011.

Obligă recurenții inculpați l.C.C., C.B.,

M.V., C.N. și B.P.D. la plata sumei de câte 225 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de câte 25 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se avansează în fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 10 februarie

2012.