ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1449/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1449/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 7 septembrie 2004, reclamanta

SC O.T. SA a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Finanțelor Publice – A.N.A.F.,

A.N.V. – D.R.V. Constanța, solicitând anularea deciziei din 20 august 2004 și a

actelor constatatoare din 24 octombrie 2003, din 30 octombrie 2003, din 7 noiembrie

2003, cu consecința exonerării de la plata datoriei vamale în sumă de 1.112.280.185.187

RON și suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluționarea

acțiunii în contencios administrativ.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că:

- a avut calitatea de

depozitar cu caracter temporar în virtutea contractului de prestări servicii încheiat

cu beneficiarul proprietar al mărfii în numele importatorului și în virtutea legii;

- nu este debitorul datoriei

vamale reprezentând T.V.A. , obligația de plată a T.V.A. aparține proprietarului

mărfii, importatorului;

- nu a avut calitatea

de transportator sau de comisionar în vamă pentru a avea obligația de depozitare

temporară pe perioada prevăzută de art. 375 alin. (2) din Regulamentul de aplicare

a C. vam.;

- în condițiile în care

se va aprecia că avea calitatea de depozitar necesar cu caracter temporar, această

obligație îi incumbă pe perioada maximă de 30 de zile de la depunerea declarației

sumare ce a reprezentat o obligație contractuală și nu pe perioada de 120 de zile

prevăzută de art. 375 alin. (2) din Regulament;

- taxele vamale au fost

achitate de SC R. SA Onești și de SC R.R. SA.

Pârâții Ministerul Finanțelor

Publice – A.N.A.F. și A.N.V. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea

cererii ca neîntemeiată, având în vedere că:

- reclamanta a depus la

Biroul Vamal Constanța declarațiile sumare referitoare la cantitățile de țiței descărcate

de pe diferite nave în rezervoarele sale;

- reclamanta și-a asumat,

prin contract, obligația de a descărca navele cu țiței și alte produse petroliere

în rezervoarele sale, de a efectua recepția calitativă și cantitativă a țițeiului,

de a depozita și preda țițeiul la C. SA Ploiești, pentru pompare în conducte către

beneficiari;

- susținerea reclamantei

conform căreia a avut calitatea de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractului

de prestări servicii, nu în virtutea legii, este nerelevantă, întrucât încheierea

contractului între două părți nu reprezintă un motiv de nerespectare a dispozițiilor

legii speciale în materia drepturilor vamale, respectiv a art. 38, 41, 44, 143 din

Legea nr. 141/1997, art. 375 alin. (2) din Regulamentul Vamal.

Prin sentința civilă

nr. 486/CA din 28 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 613/CA/2004, Curtea

de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte cererea, a anulat decizia nr. 252/2004 și actele contestatoare

cu consecința exonerării de plată a datoriei vamale în sumă de 1.112.280.185.187

RON, a respins ca rămasă fără obiect cererea de suspendare.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de Apel Constanța a reținut următoarele:

- reclamanta are calitatea

de depozitar cu caracter temporar în virtutea contractelor de prestări de servicii

și nu în virtutea legii;

- nu sunt îndeplinite

prevederile ar.143 pct. 3 din Legea nr. 141/1997 pentru ca reclamanta să răspundă

solidar cu proprietarul mărfii, deoarece marfa nu se află în gestiunea sa în temeiul

Legii nr. 142/1997 și marfa nu a fost sustrasă din rezervoarele sale în scopul sustragerii

de la vămuire;

- titularii operațiunilor

vamale au înregistrat în contabilitate datoria vamală, iar comisionul vamal a fost

achitat;

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs D.R.V. Constanța în numele și pe seama A.N.V. și Ministerul Finanțelor

Publice – A.N.A.F., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, art. 304

1

C. proc. civ.

Se arată că în mod greșit

instanța de fond a reținut că reclamanta are calitatea de depozitar cu caracter

temporar în virtutea contractelor de prestări servicii și nu în virtutea legii,

deoarece fapta săvârșită de reclamantă este cea prevăzută de art. 144 alin. (1)

lit. a) din Regulamentul Vamal.

Marfa nu era plasată sub

vreun regim vamal, astfel încât aceasta era în depozit necesar cu caracter temporar

până la manifestarea voinței de a se plasa mărfurile sub un regim vamal definitiv.

Intimata nu și-a îndeplinit

obligația legală și anume aceea de a păstra în stricta sa depozitare cantitatea

de țiței nevămuită.

Instanța de fond face

o gravă confuzie între prevederile art. 144 C. vam. și art. 143 pct. 3 C. vam.

Legiuitorul nu impune

îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 143 pct. 3 C. vam.

Orice marfă nevămuită

și aflată în gestiunea unui depozitar este privită sub auspiciile C. vam. și Regulamentului

Vamal.

Confuzia constă în faptul

că deși marfa se află în depozit necesar cu caracter temporar, totodată era și sub

supraveghere vamală, fiind o marfă intrată pe teritoriul țării și nevămuită.

Datoria vamală ia naștere

în toate cazurile în care mărfuri provenite din import intră pe teritoriul României

și sunt introduse în circuitul economic prin îndeplinirea procedurilor legale de

vămuire.

Datoria vamală se formează

prin nerespectarea normelor legale stabilite de C. vam. privind păstrarea, supravegherea

sau utilizarea mărfurilor care nu au primit un regim vamal ori care nu sunt utilizate

în conformitate cu condițiile stabilite pentru regimul vamal sub care au fost plasate.

Instanța de fond recunoaște

totuși, că intimata avea calitatea de gestionar, dar refuză să constate că marfa

a fost eliberată din conductele sale fără acordul autorității vamale.

Instanța de fond se află

în eroare cu privire la achitarea integrală a debitelor de către SC R.R. SA pentru

intimată.

Prin cererea formulată

la 11 august 2006, intimata D.R.V. Constanța în numele și pe seama recurentei A.N.V.

a formulat cerere de suspendare a judecății cauzei în temeiul art. 244 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât prin procesul-verbal din 8 mai 2006 s-a dispus

începerea urmăririi penale față de directorul general al SC O.T. SA și față de directorul

general al SC R. SA pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu în forma

calificată și luare de mită.

La 4 ianuarie 2006, intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Din probele dosarului

rezultă că intimata-recurentă are calitatea de depozitar cu caracter temporar în

virtutea unor contracte de prestări servicii încheiate cu proprietarii mărfurilor

și nu în virtutea legii, nefiind incidente dispozițiile art. 144 din Legea nr. 141/1997.

Potrivit art. 143

pct. 3 din Legea nr. 1421/1997, când sustragerea privește mărfurile care se aflau

în depozit necesar cu caracter temporar, răspunde solidar și gestionarul mărfurilor,

dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: marfa să se afle în depozit

necesar cu caracter temporar; marfa să se afle în gestiunea depozitarului; marfa

să fi fost sustrasă.

Din probele dosarului

a rezultat că intimata - reclamantă nu avea calitatea de depozitar cu caracter temporar

în temeiul Legii nr. 141/1997, că marfa nu se afla în gestiunea sa în temeiul acestui

act normativ și că ea nu a fost sustrasă din rezervoare în scopul sustragerii de

la vămuire.

În condițiile în care

capacitatea de depozitare era limitată la SC O.T. SA, aceasta a fost obligată să

pompeze țițeiul către importator la dispoziția acestuia, pentru a evita prejudiciile

care s-ar fi creat din imposibilitatea de a descărca navele sosite cu țiței.

Prin încheierea de ședință

din 18 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis cererea de suspendare

formulată în temeiul art. 244 alin. (7) pct. 2 C. proc. civ.

Prin cererea formulată

la 17 ianuarie 2008, intimata-reclamantă a solicitat repunerea cauzei pe rol, având

în vedere ordonanța din 29 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție – D.N.A. prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală

a tuturor învinuiților cercetați.

Dosarul a fost repus pe

rol pentru termenul din 13 martie 2008, când instanța de recurs a rămas în pronunțare

asupra recursurilor formulate.

Recursurile sunt fondate.

Potrivit art. 144

alin. (1) lit. a) din Regulamentul Vamal, datoria vamală ia naștere și în cazul

neîndeplinirii unor obligații care rezultă din păstrarea mărfurilor în depozit necesar,

pentru care se datorează drepturi de import.

Potrivit art. 143 C.

vam.:

”Datoria vamală ia naștere

în cazul în care marfa a fost sustrasă de la supravegherea vamală, din acel moment.

Persoana care a săvârșit

fapta de sustragere devine debitor. Răspund solidar cu acesta și: a) persoanele

care au participat la această sustragere și care cunoșteau sau care trebuiau să

cunoască că mărfurile au fost sustrase de la supravegherea vamală; b) persoanele

care au dobândit astfel de mărfuri și care cunoșteau sau trebuiau să cunoască, la

data dobândirii sau primirii, că mărfurile au fost sustrase de la supravegherea

vamală.

Când sustrăgerea privește

mărfurile care se aflau în depozit necesar cu caracter temporar, răspunde solidar

și gestionarul mărfurilor”.

Conform art. 38 din C.

vam.: „mărfurile prezentate biroului sau punctului vamal se află sub supravegherea

vamală până la stabilirea regimului vamal și intră în depozit necesar cu caracter

temporar”.

Potrivit art. 41 din C.

vam., „mărfurile intră în depozitul necesar cu caracter temporar, pe baza unei declarații

sumare”.

Art. 44 din C. vam., instituie

obligația depozitarului ca în caz fortuit sau de forță majoră, care impune de îndată

transferul mărfii, de a fi înștiințată în aceeași zi autoritatea vamală.

Art. 375 alin. (2) din

H.G. nr. 1114/2007 (Regulamentul Vamal) statuează că mărfurile și bunurile intrate

în țară, pentru care nu sunt îndeplinite condițiile de vămuire la import, se păstrează

în depozit necesar de către comisionarii în vamă, sub supraveghere vamală, cel mult

120 de zile. Aceste dispoziții se aplică și persoanelor juridice pentru care există

un contract de transport internațional.

În speță, este de necontestat

și toate părțile au fost de acord că reclamanta a depus declarații vamale sumare

pentru mărfuri care nu se mai aflau în depozit necesar cu caracter temporar sau

a cerut prelungirea termenelor de îndeplinire a formalităților vamale de asemenea

pentru mărfuri care nu se mai aflau în depozit.

Țițeiul a fost predat

de reclamantă către SC C. SA Ploiești și pompat după caz, SC R.R. SA și SC R.

SA Onești.

Se mai reține că, capacitatea

de depozitare a reclamantei este net inferioară cantității de țiței descărcate de

pe nave.

Reclamanta nu a înștiințat

autoritatea vamală.

Procedând astfel, au fost

încălcate dispozițiile art. 3 lit. u), art. 59 alin. (2) și art. 159 alin. (1) din

C. vam. și nu a fost achitată datoria vamală înainte de acordarea liberului de vamă.

Rezultă că mărfurile au

fost sustrase de sub supravegherea vamală și pentru stabilirea datoriei vamale au

fost necesare efectuarea unor controale fiscale la toate societățile implicate.

Problema de drept care

se cere a fi rezolvată în prezentul dosar este aceea dacă intimata- reclamantă SC

O.T. SA răspunde solidar cu importatorii proprietari ai mărfurilor SC R. SA Onești

și SC R.R. SA.

Între societatea reclamantă

și cele două societăți sus-citate s-au încheiat contracte de prestări servicii și

expediție, prin care cea dintâi se obligă să descarce navele cu țiței în rezervoarele

sale, să efectueze recepția cantitativă și calitativă a țițeiului, să depoziteze

și să predea țițeiul către SC C. SA, pentru pompare în conducte.

Intimata-reclamantă s-a

mai obligat să depună declarațiile sumare în conformitate cu prevederile art. 41

din C. vam.

Intimata afirmă că nu

este codebitor solidar al datoriei vamale, deoarece nu are calitatea de depozitar

în temeiul C. vam., ci al contractului încheiat sub auspiciile C. civ.

Autoritățile vamale, în

sens contrar, atribuie reclamantei calitatea de depozitar necesar reglementată de

C. vam.

Art. 143 C. vam. prevede

că datoria vamală ia naștere în cazul în care marfa a fost sustrasă de la supravegherea

vamală.

În speță, marfa a fost

sustrasă de la supravegherea vamală chiar de către depozitar, deoarece acesta a

eliberat marfa.

Nu se poate raționa astfel

cum solicită intimata-reclamantă și cum a apreciat și instanța de fond.

Este contrar scopului

și spiritului reglementărilor vamale ca persoanele juridice care nu sunt comisionare

în vamă, dar îndeplinesc același rol și au aceleași obligații în virtutea unui contract

de prestări-servicii să nu aibă și aceeași răspundere.

Dacă ar exista o asemenea

posibilitate, activitățile vamale se pot desfășura nu în baza legislației vamale,

ci în baza unor raporturi contractuale apărute între persoanele juridice interesate.

Este firesc ca toate societățile

care au calitatea de depozitar necesar să se supună C. vam. și Regulamentului Vamal.

Împrejurarea că art. 375

alin. (2) din Regulamentul vamal exemplifică situațiile comisionarului în vamă și

a contractelor de transport internațional, nu limitează obligația generală a oricărui

depozitar necesar instituită de art. 143 și art. 144 din C. vam., raportate la

art. 38, 41 și 44 din C. vam.

Contractele de prestări-servicii

și expediție încheiate de intimată conțin și obligația depozitării mărfii până la

eliberarea acesteia, după plata datoriilor vamale și plasarea sub un regim vamal.

Perioada în care mărfurile

sunt în depozit nu poate fi asimilată depozitului necesar C. civ. – art. 1620.

Potrivit art. 1620 C.

civ., „depozitul necesar este acela ce se face sub sila unei întâmplări, cum ar

fi: un foc, o ruină, o prădare, un naufragiu sau alt eveniment neprevăzut de forță

majoră”.

Depozitul este necesar

când deponentul, fiind sub amenințarea unei întâmplări neprevăzute și care reprezintă

un pericol real este nevoit să încredințeze bunul său spre păstrare unei alte persoane,

fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului și să întocmească

un înscris constatator al contractului.

Contractele încheiate

de intimata-reclamantă nu sunt contracte de depozit necesar. Depozitul reprezintă

numai o obligație luată în cadrul contractului de prestări-servicii.

Declarațiile sumare întocmite

de intimată în calitate de depozitar urmează regulile C. vam., deoarece numai în

condițiile impuse de reglementările vamale se poate acționa în această calitate

în vamă (art. 38 C. vam.).

C. vam. asimilează perioada

de 30 de zile cu un depozit necesar, dar supus anumitor reguli.

Este indubitabil că intimata-reclamantă

are calitatea de depozitar numai în virtutea C. vam., cum are și calitatea de gestionar

al mărfii. Depozitarul răspunde de lipsa mărfii în orice mod ar fi avut loc aceasta.

Consecința acestei calificări

este aceea că, intimata, în temeiul art. 143 alin. (3) C. vam., răspunde în solidar

cu proprietarul mărfii în cazul sustragerii de la vămuire.

Așadar, condițiile prevăzute

de art. 143 C. vam. sunt îndeplinite, rezultând că instanța de fond a aplicat în

acest caz greșit legea.

Nu are relevanță, în speță,

dacă prin actele constatatoare nu a fost reținută solidaritatea, atâta timp cât,

organul care a soluționat contestația a apreciat în acest sens, actul administrativ

fiind legal întocmit.

În ceea ce privește împrejurarea

că intimata a contestat cuantumul datoriei achitate urmează a se aprecia că aceasta

este o problemă de executare, ceea ce a interesat în prezenta cauză fiind stabilirea

calității de codebitor solidar.

Fiind întrunite motivele

de recurs, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ., se vor admite recursurile formulate, se va casa

sentința recurată și pe fond se va respinge acțiunea ca neîntemeiată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de D.R.V. Constanța în numele și pentru A.N.V. și de Ministerul Economiei și Finanțelor

– A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 486 din 28 decembrie 2005 a Curții de

Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată

și pe fond respinge acțiunea reclamantei SC O.T. SA Constanța, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2008.