ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3250/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 4415 din 24 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a-VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte cererea formulată de reclamanții I.B.P.,

Z.P.F.M., A.A.D. și S.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D.

și pe cale de consecință a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul

de despăgubiri aferentă dispoziției din 14 august 2009 emisă de Primăria

Municipiului Craiova și să transmită respectiva decizie la D.A.D.N. din cadrul

A.N.R.P.; celelalte capete de cerere au fost respinse ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Urmare a

notificărilor efectuate în baza Legii nr. 10/2001, Primăria Mun. Craiova, Jud.

Dolj a emis, dispoziția din 20 februarie 2008 prin care se restituie in natura

terenul in suprafața de 1.138 m.p., situate situat in Craiova, și se propune

acordarea de despăgubiri pentru diferența de teren in suprafața de 1.182 m.p.

ce nu poate fi restituit in natura, fiind ocupat de blocuri de locuințe.

Ulterior, la data de

14 august 2009, Primăria Mun. Craiova a emis dispoziția prin care a modificat

art. 2 al dispoziției din 20 februarie 2008, in sensul ca a propus acordarea

despăgubirilor in condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul

in suprafața de 935 m.p. situat in Craiova, imposibil de restituit in natura.

Constată, instanța de

fond că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce

privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanților,

în sensul că dosarul aferent dispoziției nr. 23344/2009, a fost transmis de Primăria

municipiului Craiova, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale sub nr. 47001/CC.

Totodată, dosarul a fost

analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului

notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 de către reclamanți.

Referitor la etapa evaluării,

se reține că dosarul de despăgubire al reclamanților a fost transmis la evaluatorul

desemnat de Comisia Centrală în vederea întocmirii lucrării de specialitate (raportul

de evaluare).

Apreciază instanța de

fond că nesoluționarea dosarului intr-un termen rezonabil încalcă prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, statul, prin instituțiile sale, fiind obligat sa garanteze prin masuri legale

și administrative adecvate realizarea efectiva și rapida a dreptului la restituire,

sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremației dreptului

și al legalității protecției patrimoniului.

Totodată, instanța de

fond a respins capetele de cerere privind daunelor morale și a celor materiale deoarece

reclamanții nu au făcut dovada că prin nesoluționarea cererii lor până la acest

moment li s-a produs un prejudiciu, dovadă ce le revenea potrivit art. 1169 C. civ.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., Curtea de Apel a obligat pe pârât la 5.000 RON cheltuieli de judecată

către reclamanți apreciind că acesta se află în culpă procesuală ca urmare a nesoluționării

cererii reclamanților până în acest moment.

2.Recursul declarat în

cauză

Împotriva sentinței

nr. 4415 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin C.C.S.D., în

temeiul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au

susținut, în esență, următoarele:

Astfel, recurentul susține

că că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamanților

și a dispus obligarea sa la emiterea deciziei, fără a ține cont de faptul că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea

mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități,

ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Se mai arată că în privința

reclamanților au fost parcurse etapele procedurii administrative, în sensul că a

fost emisă decizia din 26 mai 2011, aferentă dispoziției nr. 23344/2009 așa încât

a rămas fără obiect solicitarea reclamanților privind emiterea deciziei conținând

titlu de despăgubiri.

Printr-o altă critică

formulată recurentul susține că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită

a legii în condițiile în care instanța de fond a dispus obligarea sa la transmiterea

decizia către D.A.D.N., fără a motiva acest capăt de cerere și fără a avea în vedere

procedura de emiterea a titlurilor de plată, în ordinea înregistrării cererilor

de opțiune a persoanelor îndreptățite a primi despăgubiri, cereri însoțite de toate

documentele necesare, prevăzute la art. 18

1

din H.G. nr. 1095/2005.

Un alt aspect de nelegalitate

invocat de către recurent privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 274

alin. (1) C. proc. civ., fără a face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3)

în raport de obiectul cauzei.

Astfel, susține recurentul

că acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiată față de împrejurarea că

în calitate de pârât a recunoscut dreptul subiectiv al reclamanților iar cuantumul

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată prin hotărârea instanței nu este

justificat față de obiectul litigiului.

În susținerea acestui

aspect de nelegalitate recurentul mai arată că la nivelul autorității nu există

buget pentru plata cheltuielilor de judecată

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304

1

și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta

Curte va înlătura toate criticile formulate pe fondul cauzei, constatând că este

de necontestat faptul că recurentul nu a făcut dovada, în fața instanței de fond

că a respectat dispozițiile art. 16 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, în condițiile

în care nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în fiecare etapă a procedurii

administrative după înregistrarea Dosarului nr. 47001/CC, aferent dispoziției

din 14 august 2009, emisă de Primarul Municipiului Craiova, modificată prin dispoziția

din 08 aprilie 2010, în favoarea reclamanților.

Faptul că, în recurs recurentul

a făcut dovada că în cazul Dosarului nr. 47001/CC a fost finalizată procedura administrativă

prevăzută Legea nr. 247/2005, prin emiterea deciziei din 26 mai 2011, nu poate conduce

la reținerea lipsei de obiect a cererii principale în condițiile în care recurentul,

deși a depus întâmpinare la data de 31 martie 2011 nu a adus la cunoștință instanței

de fond decât faptul că Dosarul nr. 47001/CC se află în etapa evaluării, fără a

comunica până la închiderea dezbaterilor, că a finalizat procedura prin emiterea

deciziei din 26 mai 2011.

Așadar, instanța de fond

a apreciat întemeiat, pe baza probelor administrate în cauză, că recurentul avea

obligația a-și exercita atribuțiile în limitele legii și de a respecta un termen

rezonabil pentru parcurgerea etapelor obligatorii din procedura administrativă,

termen care a fost depășit în raport cu data înregistrării dosarului și a documentației

aferente pentru măsurile reparatorii propus a fi acordate reclamanților.

Sunt neîntemeiate și criticile

referitoare la admiterea cererii privind obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor

de judecată, în condițiile în care ca și orice parte căzută în pretenții și recurentul

poate fi obligat la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu

de avocat, cu aplicarea după caz a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Înalta Curte nu va reține

apărarea recurentului privind inexistența unui buget pentru plata cheltuielilor

de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorității recurente, care în calitate

de ordonator de credite implicat direct în construcția bugetului anual în condițiile

Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, trebuia să fie diligentă și să propună

în bugetul propriu astfel de sume, știut fiind faptul că în calitate de parte în

multiplele procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești, poate fi obligată

la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenții” conform art. 274

alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, exonerarea

recurentului, a cărei culpă procesuală a fost stabilită în mod corect de către instanța

de fond, de plata cheltuielilor de judecată în condițiile art. 275 C. proc.

civ. nu poate fi primită în cauză în condițiile în care atitudinea recurentului

în fața instanței de fond nu a fost una de recunoaștere a culpei sale în executarea

obligațiilor ce-i incumbă în procedura administrativă reglementată în Titlu VII

al Legii nr. 247/2005, cum în mod nejustificat se susține prin cererea de recurs.

Prin urmare, Înalta Curte

constată că în raport de atitudinea culpabilă a recurentului sub aspectul îndeplinirii

atribuțiile în derularea procedurilor administrative referitoare la soluționarea

Dosarului de despăgubiri nr. 47001/CC, în mod justificat instanța de fond a admis

cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Vor fi primite totuși,

criticile formulate de recurent referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată

în condițiile în care achitarea unui onorariu în cuantum de 5.000 RON față de durata

litigiului și de dificultatea redusă a aspectelor asupra cărora a avut a se pronunța,

va fi redus în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. la 2.000 RON.

Totodată, având în vedere

că procedura administrativă reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se

finalizează în fața Comisia Central prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire iar valorificarea acestui titlu se face, în cadrul altei autorități

publice, potrivit dispozițiilor art. 18

1

- art. 18

4

din O.U.G.

nr. 81/2007, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită interpretare

a dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum au fost modificate

prin O.U.G. nr. 81/2007, când a instituit în sarcina recurentului obligația de transmitere

a titlului de despăgubiri către D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P.; astfel, nu s-a ținut

cont de faptul că la D.A.D.N. din cadrul A.N.R.P., se depune titlul de plată emis

de A.N.R.P., pe baza opțiunilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri și nu titlul

de despăgubiri cum în mod greșit a apreciat instanța de fond, așa încât va primi

și criticile formulate de recurent pe acest capăt de cerere.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este netemeinică doar sub

aspectul obligării recurentului la transmiterea titlului de despăgubire către D.A.D.N.

cât și în ceea ce privește cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost

obligată recurentul, Înalta Curte va admite recursul declarat și în baza art. 312

alin. (1) și (2) C. proc. civ., va modifica în parte sentința recurată în sensul

respingerii cererea de obligare a pârâtului să transmită decizia reprezentând titlul

de despăgubiri la D.A.D.N. și va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată la care

a fost obligat pârâtul la suma de 2.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Statul Român prin C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 4415 din 24 iunie 2011

a Curții de Apel București, secția a-VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte hotărârea

recurată în sensul că respinge cererea de obligare a pârâtului să transmită decizia

reprezentând titlul de despăgubiri la D.A.D.N., și reduce cuantumul cheltuielilor

de judecată la care a fost obligat pârâta la suma de 2.000 RON.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012.