ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1288/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1288/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1/PI din 12 ianuarie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul D.G. împotriva Rezoluției din 28

octombrie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosarul

nr. 284/P/2010.

A fost obligat

petiționarul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a reținut că, la

data de 11 noiembrie 2010 petiționarul D.G. a formulat plângere împotriva

Rezoluției nr. 248/P/2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea

continuării cercetărilor.

În motivele

plângerii, petiționarul arată că soluția dată de parchet, de neînceperea

urmăririi penale față de executorul judecătoresc M.B., era neîntemeiată,

întrucât există indicii că intimatul a săvârșit infracțiunea de denunțare

calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen.

A fost atașat Dosarul

nr. 248/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, petiționarul

depunând acte în susținerea plângerii.

Verificând rezoluția

atacată în baza actelor și lucrărilor dosarului,cum și a înscrisurilor depuse

de petiționar, curtea de apel a constatat că procurorul, în mod greșit, având

în vedere concluziile raportului de constatare tehnico-științifică, respectiv

împrejurarea că semnăturile de pe contractul de vânzare-cumpărare nu aparțin

numiților N.V. și N.M., trecuți ca vânzători în acel contract și, prin urmare,

sunt false, depunerea unei plângeri penale față de posesorul actului, respectiv

în persoana numitului D.G., nu constituie o învinuire mincinoasă.

S-a stabilit că

această plângere a avut la bază suspiciunea justificată a executorului

judecătoresc cu privire la falsificarea unui asemenea act pentru împiedicarea

efectuării evacuării și finalizării silite asupra acelui imobil, astfel că nu

poate fi reținută în sarcina intimatului comiterea infracțiunii de denunțare

calomnioasă, prevăzută de art. 259 alin. (1) C. pen., întrucât nu poate fi

reținut caracterul mincinos al învinuirii, astfel că fapta nu există.

Cum în cauză nu sunt

indicii în sensul comiterii de către intimat a faptelor reclamate, curtea de

apel a constatat că plângerea formulată de petiționar este neîntemeiată, așa

încât a respins-o în baza dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a)

teza a II-a C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe, petiționarul a declarat recurs.

Recursul este

inadmisibil.

Prin Legea nr.

202/2010 au fost aduse modificări Codului de procedură penală,de natură a

contribui la accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și

suprimarea unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor

pronunțate în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

În acest sens, potrivit

art. 278 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin art. XVIII

pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează

plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere

în judecată, este definitivă.

Aceste modificări au

impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii, care se

regăsesc în dispozițiile art. XXIV.

În privința căilor de

atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar

aceasta stabilește cu claritate drept criteriu pentru aplicarea modificărilor

prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată.

Acest criteriu

corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de

imediată aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un

instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.

În consecință,

constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de

22 decembrie 2010, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010,

înalta Curte reține că această hotărâre este definitivă, mențiune existentă de

altfel atât în minuta, cât și dispozitivul sentinței atacate.

În această situație,

întrucât petiționarul a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în

vigoare, Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibil recursul cu care a fost

învestită, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,

obligându-l totodată pe petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

recurentul petiționar D.G. împotriva Sentinței penale nr. 1/PI din 12 ianuarie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 31 martie 2011.