ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții P.L. și M.I. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Guvernul României, anularea O.U.G. nr. 1/2011, precum și suspendarea de drept a aceleiași Ordonanțe de Urgență, până la pronunțarea asupra cererii de constatare a nulității O.U.G. nr. 1/2011. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-au încălcat prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât această ordonanță de urgență are același conținut cu cel al H.G. nr. 735/2010, care a fost suspendată de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, susținând că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității cererii de suspendare a O.U.G.

nr. 1/2011, arătând că aceasta nu este un act administrativ, ci un act normativ cu caracter de lege, adoptată în temeiul delegării legislative conform art. 115 din Constituția României, precum și excepția cererii de anulare a O.U.G. nr. 1/2011 - fundamentată tot pe caracterul de act normativ a acesteia. Prin sentința civilă nr. 134 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Guvernul României și a respins cererea de anulare a O.U.G. nr. 1/2011 și cererea de suspendare a executării aceleiași Ordonanțe de Urgență, formulate de reclamanții P.L. și M.I., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că actul contestat, respectiv O.U.G. nr. 1/2011 nu este un act administrativ, ci este un act normativ cu caracter de lege, emis în temeiul delegării legislative acordată de Parlament Guvernului, conform dispozițiilor art. 115 din Constituția României. Chiar dacă aparent Ordonanța de Urgență apare ca un act administrativ cu caracter normativ, totuși în realitate ea este un adevărat „act normativ”, întrucât nu este emisă în organizarea executării sau executării în concret a legii (așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004), ci substituie chiar legea, având valoare juridică de lege, în temeiul abilitării date de Parlament Guvernului, potrivit dispozițiilor art. 115 din Constituția României.

Ca urmare, instanța de contencios administrativ nu poate dispune anularea sau suspendarea O.U.G. nr. 1/2011, așa cum reclamanții au solicitat. Curtea de Apel a apreciat că este inadmisibilă și cererea de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, mai ales că dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează expres posibilitatea suspendării executării unui act administrativ unilateral, iar nu a unui act normativ, cum este cazul în speță. În ceea ce privește lipsa plângerii prealabile, invocată de către pârât, instanța de fond a considerat că față de natura de act normativ a O.U.G. nr. 1/2011, nu se mai impune analizarea acesteia, mai ales că procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă exclusiv în ipoteza contestării unui act administrativ, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză . Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanții P.L.

și M.I. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-au încălcat prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actualizată, a contenciosului administrativ, situație în care nu mai este necesară plângerea prealabilă, reclamanții urmând totuși această procedură sens în care au făcut dovada prin copia de pe răspunsul primit ca urmare a plângerii prealabile, respectiv adresa din 17 martie 2011. Recurenta mai susține că excepția inadmisibilității cererii de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, invocată de către pârât, a fost admisă de către Curtea de Apel deși s-a arătat în cererea de chemare în judecată că O.U.G.

nr. 1/2011 este o Hotărâre de Guvern mascată, edictarea ei sub titulatura de Ordonanță de Urgență reprezentând un abuz de putere din partea Guvernului României deoarece acest act are toate caracterele unui act administrativ, normativ, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv este un act administrativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice și este supus competenței instanțelor de contencios administrativ. Recurenții au mai arătat că scopul principal pentru care s-a recurs la acest tip de act normativ și nu la o nouă Hotărâre de Guvern (prin O.U.G.

nr. 1/2011 se abrogă H.G. nr. 735/2010) este acela de a împiedica persoanele interesate - indiferent de consecințele sociale și de implicațiile juridice - să atace noul act normativ și în final să se ajungă la același deznodământ ca în cazul H.G. nr. 735/2010. Excepția inadmisibilității acțiunii raportat la solicitarea de anulare a O.U.G. nr. 1/2011, invocată de pârât de asemenea a fost admisă de către Curtea de Apel deși s-a arătat că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-a încălcat prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actualizată, a contenciosului administrativ care stipulează că: în ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta este suspendat de drept.

O.U.G. nr. 1/2011 - Anexa 3 are același conținut cu cel al H.G. nr. 735/2010 care a fost suspendată de Înalta Curte de Casație și Justiție și conform textului de lege mai sus citat din Legea nr. 554/2004, emiterea unui nou act administrativ cu același conținut cu cel suspendat de instanță va determina suspendarea de drept al celui de-al doilea. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Ordonanțele și ordonanțele de urgență fac parte conform art. 108 din Constituția României din categoria actelor care se emit de Guvernul României.

Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare întemeiată pe prevederile art. 115 din Constituția României care reglementează delegarea legislativă. Prin urmare, Ordonanțele au caracter de lege fiind adoptate de Guvern în temeiul legii de abilitare care presupune o delegare temporară a competențelor legislative ale Parlamentului către Guvern. În perioada în care ordonanțele sunt în vigoare ele au aceeași putere ca și legea. Instanța de contencios administrativ are competența potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 de a controla legalitatea actelor administrative propriu-zise sau a celor asimilate. Trebuie precizat că în baza art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înțelege acel act emis de o autoritate publică în vederea organizării executării legii.

Ordonanțele de Guvern sunt acte ale Guvernului dar nu au caracter de acte administrative, deoarece prin ordonanțe Guvernul legiferează în baza legii speciale de abilitare a delegării legislative. Altfel spus, într-o anumită perioadă și într-o anumită chestiune Parlamentul are dreptul constituțional de a delega prerogativele sale legiuitoare Guvernului. Ordonanțele Guvernului nu pot forma obiectul controlului de legalitate, pentru motivul că nu sunt acte administrative de autoritate emise în vederea executării legii, ci constituie tocmai lege. Legile și Ordonanțele Guvernului sunt supuse controlului de constituționalitate conform art. 146 lit. d) din Constituția României.

În cazul ordonanțelor nu se examinează legalitatea acestora de către instanțele judecătorești, ci doar constituționalitatea lor, de către Curtea Constituțională . Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de P.L. și M.I., împotriva sentinței civile nr. 134 din 20 aprilie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30 martie 2012.