ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții P.L. și

M.I. au solicitat instanței, în contradictoriu cu Guvernul României, anularea O.U.G.

nr. 1/2011, precum și suspendarea de drept a aceleiași Ordonanțe de Urgență,

până la pronunțarea asupra cererii de constatare a nulității O.U.G. nr. 1/2011.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-au încălcat

prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, întrucât această

ordonanță de urgență are același conținut cu cel al H.G. nr. 735/2010, care a

fost suspendată de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin întâmpinare,

pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile, susținând că reclamanții nu au urmat procedura prevăzută

de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității cererii de

suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, arătând că aceasta nu este un act

administrativ, ci un act normativ cu caracter de lege, adoptată în temeiul

delegării legislative conform art. 115 din Constituția României, precum și

excepția cererii de anulare

a

O.U.G. nr. 1/2011 - fundamentată tot pe caracterul de act normativ a acesteia.

Prin sentința civilă

nr. 134 din 20 aprilie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității,

invocată de pârâtul Guvernul României și a respins cererea de anulare a O.U.G. nr.

1/2011 și cererea de suspendare a executării aceleiași Ordonanțe de Urgență,

formulate de reclamanții P.L. și M.I., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul

României, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că actul contestat, respectiv O.U.G.

nr. 1/2011 nu este un act administrativ, ci este un act normativ cu caracter de

lege, emis în temeiul delegării legislative acordată de Parlament Guvernului,

conform dispozițiilor art. 115 din Constituția României.

Chiar dacă aparent Ordonanța

de Urgență apare ca un act administrativ cu caracter normativ, totuși în

realitate ea este un adevărat „act normativ”, întrucât nu este emisă în

organizarea executării sau executării în concret a legii (așa cum prevăd

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004), ci substituie

chiar legea, având valoare juridică de lege, în temeiul abilitării date de

Parlament

Guvernului, potrivit dispozițiilor art. 115 din Constituția României.

Ca urmare, instanța

de contencios administrativ nu poate dispune anularea sau suspendarea O.U.G. nr.

1/2011, așa cum reclamanții au solicitat.

Curtea de Apel a

apreciat că este inadmisibilă și cererea de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011, mai

ales că dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 reglementează expres

posibilitatea suspendării executării unui act administrativ unilateral, iar nu

a unui act normativ, cum este cazul în speță.

În

ceea ce privește lipsa plângerii prealabile, invocată de către pârât, instanța

de fond a considerat că față de natura de act normativ a O.U.G. nr. 1/2011, nu

se mai impune analizarea acesteia, mai ales că procedura reglementată de art. 7

din Legea nr. 554/2004 este aplicabilă exclusiv în ipoteza contestării unui act

administrativ, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză

.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamanții P.L. și M.I. au declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-au încălcat

prevederile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actualizată, a

contenciosului administrativ, situație în care nu mai este necesară plângerea

prealabilă, reclamanții urmând totuși această procedură sens în care au făcut

dovada prin copia de pe răspunsul primit ca urmare a plângerii prealabile,

respectiv adresa  din 17 martie 2011.

Recurenta mai susține

că excepția inadmisibilității cererii de suspendare a O.U.G. nr. 1/2011,

invocată de către pârât, a fost admisă de către Curtea de Apel deși s-a arătat

în cererea de chemare în judecată că O.U.G. nr. 1/2011 este o Hotărâre de

Guvern mascată, edictarea ei sub titulatura de Ordonanță de Urgență

reprezentând un abuz de putere din partea Guvernului României deoarece acest

act are toate caracterele unui act administrativ, normativ, în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, respectiv este un

act administrativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în

vederea organizării executării legii sau executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice și este supus competenței

instanțelor de contencios administrativ.

Recurenții au mai

arătat că scopul principal pentru care s-a recurs la acest tip de act normativ

și nu la o nouă Hotărâre de Guvern (prin O.U.G. nr. 1/2011 se abrogă H.G. nr. 735/2010)

este acela de a împiedica persoanele interesate - indiferent de consecințele

sociale și de implicațiile juridice - să atace noul act normativ și în final să

se ajungă la același deznodământ ca în cazul H.G. nr. 735/2010.

Excepția

inadmisibilității acțiunii raportat la solicitarea de anulare a O.U.G. nr.

1/2011, invocată de pârât de asemenea a fost admisă de către Curtea de Apel

deși s-a arătat că prin emiterea O.U.G. nr. 1/2011 s-a încălcat prevederile

art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, actualizată, a contenciosului

administrativ care stipulează că: în ipoteza în care se emite un nou act

administrativ cu același conținut ca și cel suspendat de către instanță, acesta

este suspendat de drept. O.U.G. nr. 1/2011 - Anexa 3 are același conținut cu cel

al H.G. nr. 735/2010 care a fost suspendată de Înalta Curte de Casație și

Justiție și conform textului de lege mai sus citat din Legea nr. 554/2004,

emiterea unui nou act administrativ cu același conținut cu cel suspendat de

instanță va determina suspendarea de drept al celui de-al doilea.

Examinând cauza și

sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la

această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Ordonanțele și

ordonanțele de urgență fac parte conform art. 108 din Constituția României din

categoria actelor care se emit de Guvernul României.

Ordonanțele se emit

în temeiul unei legi speciale de abilitare întemeiată pe prevederile art. 115

din Constituția României care reglementează delegarea legislativă.

Prin urmare,

Ordonanțele au caracter de lege fiind adoptate de Guvern în temeiul legii de

abilitare care presupune o delegare temporară a competențelor legislative ale

Parlamentului către Guvern.

În perioada în care

ordonanțele sunt în vigoare ele au aceeași putere ca și legea.

Instanța de

contencios administrativ are competența potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004

de a controla legalitatea actelor administrative propriu-zise sau a celor

asimilate.

Trebuie precizat că

în baza art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ

se înțelege acel act emis de o autoritate publică în vederea organizării

executării legii.

Ordonanțele de Guvern

sunt acte ale Guvernului dar nu au caracter de acte administrative, deoarece

prin ordonanțe Guvernul legiferează în baza legii speciale de abilitare a

delegării legislative.

Altfel spus, într-o

anumită perioadă și într-o anumită chestiune Parlamentul are dreptul

constituțional de a delega prerogativele sale legiuitoare Guvernului.

Ordonanțele

Guvernului nu pot forma obiectul controlului de legalitate, pentru motivul că

nu sunt acte administrative de autoritate emise în vederea executării legii, ci

constituie tocmai lege.

Legile și Ordonanțele

Guvernului sunt supuse controlului de constituționalitate conform art. 146 lit.

d) din Constituția României.

În cazul ordonanțelor

nu se examinează legalitatea acestora de către instanțele judecătorești, ci doar

constituționalitatea lor, de către Curtea Constituțională

.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de P.L. și M.I., împotriva sentinței civile nr. 134 din 20 aprilie 2012

a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 30

martie

2012.