ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5675/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5675/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3649 din 23

mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele M.P. și M.S.M., în

contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta

din urmă să emită decizia

privind acordarea despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Prin aceeași sentință,

instanța de judecată a

respins acțiunea

față de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca

prematur formulată, precum și cererea privind daunele cominatorii, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență,

următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive a ANRP

precum și a

prematurității cererii reclamantei cu privire la această pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 16 din cap. 5 Titlul VII al

Legii nr. 247/2007,

procedurile

administrative pentru acordarea despăgubirilor, procedura de evaluare și de

stabilire a sumei totale ce urmează a fi acordată în temeiul dispozițiilor din

acest

titlu este coordonată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, fiind finalizată cu emiterea titlului de despăgubire, titlu

care

ulterior este înaintat pârâtei

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea emiterii

titlului de plată, potrivit dispozițiilor art. 18, în baza căruia se

poate

efectua plata.

Așadar, în ceea ce privește

capătul de cerere referitor la obligarea Autorității

Naționale pentru Restituirea

Proprietăților la plata despăgubirilor, se reține că în

această etapă a procedurii

administrative această autoritate nu are, încă, născută

vreo obligație în acest sens, în lipsa emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

In privința cererii de obligare

la plata de daune cominatorii, se reține că

procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

ce reglementează regimul

stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă

intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă, în

raport cu practica jurisdicțională internă și

internațională, iar o astfel de reparație nu

poate fi asigurată decât în condițiile acordării integrale a sumelor

actualizate, într-un termen rezonabil. Insă, în condițiile în care în prezentul

litigiu nu s-a constatat

vreo încălcarea a drepturilor reclamantei de

către cei doi pârâți, cererea

reclamantelor

fiind soluționată favorabil în raport cu Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu se

poate reține vreo faptă culpabilă

care să le îndreptățească pe

reclamante la despăgubiri.

In ce privește fondul cauzei.

Reclamantele au chemat în

judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor solicitând

instanței de

judecată obligarea acestora la emiterea deciziei privind titlul de

despăgubire, respectiv plata unor daune

cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii

definitive a hotărârii judecătorești ce se va

pronunța în acest dosar,

până la data emiterii deciziei.

Cele două reclamante sunt

moștenitoare ale autorului comun S.I.V.

, reclamanta M.P. în calitate de fiică fiind moștenitoare

legală iar

reclamanta

M.S.M., nepoata defunctului și fiica reclamantei,

în calitate de moștenitoare

testamentară, conform testamentului depus la dosar (fila

40 - dosar fond). De altfel, acestea au obținut o

recunoaștere a dreptului de moștenitoare a autorului comun prin reconstituirea

parțială a dreptului de

proprietate rămas de

pe urma defunctului S.I.V. prin emiterea titlului

de proprietate nr. 26251/2442 din 29 noiembrie 2002

emis în baza Legii nr. 18/1991, pentru

suprafața

de 7 ha și 2000 mp, rămânând de reconstituit suprafața de 2 ha și 8000

mp

ce face obiectul cauzei de față.

Cu privire la cererea

precizatoare formulată de reclamanta M.P. la

data de 24 februarie 2011, prin care se solicită să se ia act că fiica

sa, reclamanta

M.S.M., nu are calitate

succesorală, apreciază că se impune

menținerea în cauza a reclamantei M.S.M.,

o eventuală

renunțare la cerere, potrivit

principiului disponibilității părților, putând fi făcută

numai de partea

care renunță.

Deși Legea nr. 247/2005 nu

prevede un termen pentru emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, instituie o

procedura complexă pentru stabilirea

și plata despăgubirilor care, în mod obiectiv, nu poate

fi parcursă în termenul de 30

de zile

prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; cu toate

acestea, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. XX

din 12 decembrie 2005 a I.C.C.J., în lipsa unei dispoziții exprese referitoare

la termenul de soluționare a dosarelor, instanța are

obligația de a exercita un control asupra

dreptului de apreciere al autoritarii

administrative

pentru a se asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale

omului

consfințite de Constituția României si de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

In cauza dedusa judecații, se

constată că termenul rezonabil de soluționare a

cererii, consacrat de art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului, nu a fost

respectat,

in condițiile in care notificarea formulata de reclamante nu a fost

soluționată nici după 13 ani de la înregistrare

sub nr. 614 din 03 aprilie 1998, deși termenul

legal este de 60 de zile, iar pana la data sesizării instanței nu s-a

întreprins niciun

demers in vederea analizării acesteia.

Răspunsul A.N.R.P., cuprins în

adresa nr. 17835 din 04 iunie 2009 exprimă, în

realitate, un refuz nejustificat de soluționare a

cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i)

din Legea nr. 554/2004, întrucât nu sunt

prezentate elemente obiective care să

permită

reclamantelor să întrevadă în ce interval de timp dosarul lor va fi

soluționat, sa controleze modul in care

autoritatea investita de lege își exercita

atribuțiile și apoi sa evalueze în ce măsură drepturile lor au fost

lezate prin conduita

adoptata de autoritate.

Termenul rezonabil de soluționare

a cererilor de acordare a despăgubirilor în

temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în

raport de durata procedurii

administrative

de soluționare a notificărilor, cât si de durata procedurii reglementate de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cele doua proceduri fiind

succesive, iar in acest stadiu al procedurii de

emitere a deciziei constând în titlul de

despăgubire, atitudinea de pasivitate adoptată de Comisia Centrală

pentru Stabilirea

Despăgubirilor

este de natură să anuleze speranța legitimă a reclamantelor că într-un interval

de timp rezonabil și previzibil cererea le va fi soluționată, iar dreptul

urmărit

va fi realizat.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat

recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs,

se arată, în esență, că instanța de fond nu a

ținut seama de faptul că procedura administrativă

prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii

și înregistrării dosarelor, a

analizei

acestora, etapa evaluării și a emiterii deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri, etape pe care autoritatea recurentă

le-a parcurs în ordine, nefiind, deci,

în culpă pentru întârzierea

emiterii titlului de despăgubiri.

Totodată, recurenta susține că în mod greșit a dispus

prima instanță

admiterea acțiunii și în

raport cu reclamanta M.S.M., întrucât

aceasta nu este îndreptățită la

despăgubiri, potrivit legii.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

cu motivele invocate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în

cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este fondat, în parte, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

I.

Este întemeiată critica

referitoare la nelegalitatea soluției de admitere a

acțiunii în ceea ce o privește

pe reclamanta M.S.M., aceasta

neavând

calitate procesuală activă în cauză.

Astfel, așa cum rezultă din

actele dosarului, documentul ce a stat la baza întocmirii dosarului de acordare

a despăgubirilor în cauză este Hotărârea Comisiei

Județene de fond funciar Constanța nr. 552/2006, prin

care a fost validată

propunerea Comisiei

locale de fond funciar Albești în ce le privește pe numitele

M.P. și M.S.M. referitor la suprafața de 2,80 ha.

teren.

Ulterior, această hotărâre a fost rectificată prin

Hotărârea nr. 70/2010 a aceleiași autorități, în sensul radierii din Anexa nr. 23

a numitei M.S.M.

, rămânând ca moștenitoare

a defunctului S.I.V. și

beneficiară a despăgubirilor numai M.P.

Într-adevăr, conform dispozițiilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991,

republicată, cu

modificările și completările ulterioare, în temeiul cărora a fost emis

actul de acordare a despăgubirilor aferente

suprafeței de 2,80 ha. teren, în favoarea

moștenitorului defunctului S.I.V.,

„Calitatea de moștenitor se

stabilește pe

baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive

ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care

rezultă acceptarea moștenirii"

.

Or, potrivit Certificatului de

moștenitor nr. 36 din 7 mai 2001 (f. 12 — dosar

recurs), singurul moștenitor al defunctului S.I.V.

este fiica acestuia,

M.P., cu cota de

1/1 din masa succesorală.

Așa fiind, față de dispozițiile

legale citate și în raport cu actele emise în

temeiul acestora, care nu atribuie numitei M.S.M.

calitate

procesuală activă în cauză, în

mod greșit a admis prima instanță acțiunea și în raport cu această reclamantă.

Se impune, așadar, admiterea sub

acest aspect a recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamanta M.S.M.

, pentru lipsa calității procesuale active.

II.

In

mod corect, în raport cu dispozițiile din Capitolul

V

- Titlul VII

„Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

să emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire în favoarea reclamantei M.P.

Soluția instanței de fond se

impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul de mare,

în raport cu data emiterii actului de despăgubire, respectiv 15 septembrie 2006,

și cea a înregistrării dosarului la Comisie, datând din același

an, este evidentă depășirea termenului rezonabil de

finalizare a procedurii

administrative, prin

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu

atât

mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de

respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților

administrative.

Astfel, perioada mare de timp

scursă de la data înregistrării dosarului la

autoritatea recurentă îndreptățește pe

intimata-reclamantă să invoce încălcarea

principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, consacrat de art. 6

paragraful

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005

nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui

principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României, normele interne cuprinse în

legislația primară și

secundară, inclusiv

cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor,

nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la

soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

statuat ca o garanție a unui proces

echitabil

atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative.

Soluționarea cererilor într-un

termen rezonabil constituie, de asemenea, un

element al dreptului la o bună administrație,

drept fundamental al cetățeanului

Uniunii

Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a

Uniunii Europene și care reprezintă un reper în

orientarea conduitei administrative

a autorităților publice ale statelor

membre.

Statului îi revine, așadar,

obligația de a organiza funcționarea sistemului

autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca

persoana

îndreptățită să poată beneficia

efectiv de protecția asigurată prin prevederile art.6

din CEDO.

Complexitatea etapelor

procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de

apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate

fi invocată pentru justificarea

unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice, fiind

binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate

publică nu se poate apăra și nu

poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei

cereri pe motiv că cererile

adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-

un interval de timp rezonabil.

Or, în speță, termenul de peste

4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat

curs solicitării reclamantei de emitere a titlului

de despăgubire nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât

instanța de fond în mod corect a admis

acțiunea,

soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005,

Titlul VTI, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția

europeană a drepturilor omului

(CEDO).

Pentru motivele arătate,

recursul va fi admis și va fi modificată, în parte,

sentința atacată, în sensul

respingerii acțiunii formulate de reclamanta M.S.M.

, pentru lipsa calității

procesuale active a acesteia, menținându-se

celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 3649 din 23 mai 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică, în parte, sentința

atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată

de reclamanta M.S.M., pentru

lipsa calității procesuale active

a

acesteia.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 noiembrie 2011.