ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5675/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3649 din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele M.P. și M.S.M., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând-o pe aceasta din urmă să emită decizia privind acordarea despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins acțiunea față de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prematur formulată, precum și cererea privind daunele cominatorii, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a ANRP precum și a prematurității cererii reclamantei cu privire la această pârâtă. Potrivit dispozițiilor art. 16 din cap. 5 Titlul VII al Legii nr. 247/2007, procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, procedura de evaluare și de stabilire a sumei totale ce urmează a fi acordată în temeiul dispozițiilor din acest titlu este coordonată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind finalizată cu emiterea titlului de despăgubire, titlu care ulterior este înaintat pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în vederea emiterii titlului de plată, potrivit dispozițiilor art. 18, în baza căruia se poate efectua plata.

Așadar, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la plata despăgubirilor, se reține că în această etapă a procedurii administrative această autoritate nu are, încă, născută vreo obligație în acest sens, în lipsa emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire. In privința cererii de obligare la plata de daune cominatorii, se reține că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ce reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, confirmă intenția legiuitorului de a asigura o despăgubire justă și echitabilă, în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională, iar o astfel de reparație nu poate fi asigurată decât în condițiile acordării integrale a sumelor actualizate, într-un termen rezonabil.

Insă, în condițiile în care în prezentul litigiu nu s-a constatat vreo încălcarea a drepturilor reclamantei de către cei doi pârâți, cererea reclamantelor fiind soluționată favorabil în raport cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu se poate reține vreo faptă culpabilă care să le îndreptățească pe reclamante la despăgubiri. In ce privește fondul cauzei. Reclamantele au chemat în judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând instanței de judecată obligarea acestora la emiterea deciziei privind titlul de despăgubire, respectiv plata unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce se va pronunța în acest dosar, până la data emiterii deciziei.

Cele două reclamante sunt moștenitoare ale autorului comun S.I.V. , reclamanta M.P. în calitate de fiică fiind moștenitoare legală iar reclamanta M.S.M., nepoata defunctului și fiica reclamantei, în calitate de moștenitoare testamentară, conform testamentului depus la dosar (fila 40 - dosar fond). De altfel, acestea au obținut o recunoaștere a dreptului de moștenitoare a autorului comun prin reconstituirea parțială a dreptului de proprietate rămas de pe urma defunctului S.I.V. prin emiterea titlului de proprietate nr. 26251/2442 din 29 noiembrie 2002 emis în baza Legii nr. 18/1991, pentru suprafața de 7 ha și 2000 mp, rămânând de reconstituit suprafața de 2 ha și 8000 mp ce face obiectul cauzei de față.

Cu privire la cererea precizatoare formulată de reclamanta M.P. la data de 24 februarie 2011, prin care se solicită să se ia act că fiica sa, reclamanta M.S.M., nu are calitate succesorală, apreciază că se impune menținerea în cauza a reclamantei M.S.M., o eventuală renunțare la cerere, potrivit principiului disponibilității părților, putând fi făcută numai de partea care renunță.

Deși Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, instituie o procedura complexă pentru stabilirea și plata despăgubirilor care, în mod obiectiv, nu poate fi parcursă în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004; cu toate acestea, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a I.C.C.J., în lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a dosarelor, instanța are obligația de a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autoritarii administrative pentru a se asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale omului consfințite de Constituția României si de Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

In cauza dedusa judecații, se constată că termenul rezonabil de soluționare a cererii, consacrat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, in condițiile in care notificarea formulata de reclamante nu a fost soluționată nici după 13 ani de la înregistrare sub nr. 614 din 03 aprilie 1998, deși termenul legal este de 60 de zile, iar pana la data sesizării instanței nu s-a întreprins niciun demers in vederea analizării acesteia.

Răspunsul A.N.R.P., cuprins în adresa nr. 17835 din 04 iunie 2009 exprimă, în realitate, un refuz nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu sunt prezentate elemente obiective care să permită reclamantelor să întrevadă în ce interval de timp dosarul lor va fi soluționat, sa controleze modul in care autoritatea investita de lege își exercita atribuțiile și apoi sa evalueze în ce măsură drepturile lor au fost lezate prin conduita adoptata de autoritate.

Termenul rezonabil de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât si de durata procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cele doua proceduri fiind succesive, iar in acest stadiu al procedurii de emitere a deciziei constând în titlul de despăgubire, atitudinea de pasivitate adoptată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este de natură să anuleze speranța legitimă a reclamantelor că într-un interval de timp rezonabil și previzibil cererea le va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. In motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării și a emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri, etape pe care autoritatea recurentă le-a parcurs în ordine, nefiind, deci, în culpă pentru întârzierea emiterii titlului de despăgubiri. Totodată, recurenta susține că în mod greșit a dispus prima instanță admiterea acțiunii și în raport cu reclamanta M.S.M., întrucât aceasta nu este îndreptățită la despăgubiri, potrivit legii. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, în parte, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. I. Este întemeiată critica referitoare la nelegalitatea soluției de admitere a acțiunii în ceea ce o privește pe reclamanta M.S.M., aceasta neavând calitate procesuală activă în cauză. Astfel, așa cum rezultă din actele dosarului, documentul ce a stat la baza întocmirii dosarului de acordare a despăgubirilor în cauză este Hotărârea Comisiei Județene de fond funciar Constanța nr. 552/2006, prin care a fost validată propunerea Comisiei locale de fond funciar Albești în ce le privește pe numitele M.P. și M.S.M. referitor la suprafața de 2,80 ha. teren. Ulterior, această hotărâre a fost rectificată prin Hotărârea nr. 70/2010 a aceleiași autorități, în sensul radierii din Anexa nr. 23 a numitei M.S.M.

, rămânând ca moștenitoare a defunctului S.I.V. și beneficiară a despăgubirilor numai M.P. Într-adevăr, conform dispozițiilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul cărora a fost emis actul de acordare a despăgubirilor aferente suprafeței de 2,80 ha. teren, în favoarea moștenitorului defunctului S.I.V., „Calitatea de moștenitor se stabilește pe baza certificatului de moștenitor sau a hotărârii judecătorești definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii" . Or, potrivit Certificatului de moștenitor nr. 36 din 7 mai 2001 (f. 12 — dosar recurs), singurul moștenitor al defunctului S.I.V. este fiica acestuia, M.P., cu cota de 1/1 din masa succesorală.

Așa fiind, față de dispozițiile legale citate și în raport cu actele emise în temeiul acestora, care nu atribuie numitei M.S.M. calitate procesuală activă în cauză, în mod greșit a admis prima instanță acțiunea și în raport cu această reclamantă. Se impune, așadar, admiterea sub acest aspect a recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta M.S.M. , pentru lipsa calității procesuale active. II. In mod corect, în raport cu dispozițiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea reclamantei M.P.

Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport cu data emiterii actului de despăgubire, respectiv 15 septembrie 2006, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, datând din același an, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art.6 din CEDO. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într- un interval de timp rezonabil.

Or, în speță, termenul de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantei de emitere a titlului de despăgubire nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VTI, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO). Pentru motivele arătate, recursul va fi admis și va fi modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta M.S.M. , pentru lipsa calității procesuale active a acesteia, menținându-se celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 3649 din 23 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta M.S.M., pentru lipsa calității procesuale active a acesteia. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2011.