ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 817/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta C.A. în calitate de intimată

reclamantă în Dosarul nr. 3300/95/2010 al Curții de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor art.

7 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 1501/2006 emis de MAI, raportat la

prevederile Codului Fiscal și cele ale art. 44 din Constituția României.

În motivarea

excepției de nelegalitate, contestatoarea a susținut ca prin dispozițiile

criticate i se cere să facă dovada plătii taxei speciale de primă

înmatriculare, care era perceputa în baza art. 214

1

- 214

3

C. fisc., articole abrogate prin art. 14 din O.U.G. nr. 50/2008.

În opinia

contestatoarei, intimata a solicitat în mod abuziv să facă dovada plății taxei

de poluare prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008, de vreme ce în art. 7 alin. (1)

lit. j) din Ordinul nr. 1.501/2006 nu este prevăzut acest lucru, iar ordinul nu

a suferit modificări în sensul înlocuirii taxei speciale cu taxa de poluare.

A mai susținut ca

Adresa nr. 285783 din 02 iulie 2008 emisa de Ministerul de Finanțe - Direcția

de legislație în domeniul accizelor prin care se recomandă pârâtei că

«

începând cu data de

01 iulie 2008, pentru autovehiculele uzate importate care se înmatriculează

pentru prima dată în România, persoana pe numele cărei se înmatriculează

autovehiculul să facă dovada plății taxei de poluare, în conformitate cu

prevederile O.U.G. nr. 50/2008 și a normelor metodologice de aplicare a

acesteia, aprobate prin H.G. nr. 686/2008» nu ține loc de modificare

legislativa a ordinului menționat, cu atât mai mult cu cat acesta nu îi este

opozabil.

Prin încheierea din

11 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția Contencios Administrativ și

Fiscal a admis cererea de sesizare, a sesizat Curtea de Apel București cu

soluționarea excepției de nelegalitate a art. 7 lit. j) din Ordinul nr.

1.501/2006 a MAI și a suspendat judecata cauzei până la soluționarea

irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Pentru a pronunța

această încheiere, s-a reținut că de actul administrativ atacat ca nelegal -

Ordinul nr. 1.501/2006, art. 7 alin. (1) depinde soluționarea litigiului, fiind

întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

Curtea a admis cererea reclamantei C.A. și a dispus sesizarea Curții de Apel

București cu soluționarea excepției de nelegalitate a art. 7 lit. j) a

Ordinului nr. 1.501/2006 a MAI, față de opțiunea reclamantei, în sensul că

instanța competentă cu soluționarea excepției de nelegalitate este instanța de

contencios administrativ de la sediul emitentului actului administrativ ce

formează obiectul excepției de nelegalitate, în temeiul art. 10 din Legea nr.

554/2004.

Prin Sentința nr.

3157 din 03 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosar nr.

3300/95/2010, s-a admis excepția necompetenței teritorială a Curții de Apel

București și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

S-a constatat ivit

conflictul negativ de competență și s-a înaintat dosarul la Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de Apel București a reținut că, anterior instituirii, prin Legea

nr. 554/2004 a procedurii speciale de soluționare a excepțiilor de nelegalitate

a actelor administrative, judecătorul cauzei era și judecătorul excepției.

Prin Decizia nr. 3904

din 12 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar

nr. 3300/95/2010 s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal prin Sentința civilă nr.

444 din 7 octombrie 2011 a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 7 lit. f) din Ordinul nr. 1.501/2006 invocată de reclamanta C.A.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că ceea ce invocă titularul excepției de

nelegalitate nu constituie o cauză de nulitate a actului administrativ

unilateral, cu caracter normativ, ci o interpretare a noțiunii de taxă specială

pentru autoturismul și autovehicule datorată potrivit legii.

Ca natură juridică,

reține instanța, taxa de poluare constituie o taxă specială iar noțiunea de taxă

datorată „potrivit legii” este susceptibilă de o interpretare extensivă,

incluzând atât legea cât și alte acte normative.

Concluzionând

instanța de contencios a reținut că dispozițiile Art. 7 alin. (1) lit. j)

îndeplinesc cerința de conformitate față de dispozițiile constituționale ale

art. 44 atribuția reglementară a ministerului afacerilor interne fiind

îndeplinită cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5)

din Constituție și cele ale art. 4 din Legea nr. 24/2000, excepția de nelegalitate

fiind prin urmare neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta C.A.

Recurenta a susținut

următoarele critici.

-Instanța a fost în

eroare și nu a observat că recurenta invocă excepția de nelegalitate în raport

cu Codul fiscal în vigoare din care au fost abrogate art. 214

1

- 214

3

care erau temeiul juridic al art. 7 lit. j) din Ordinul MAI nr. 1.501/2006,

care nu a suferit modificări legislative.

- Actul administrativ

contestat produce efecte juridice de sine stătătoare, se circumscrie definiției

actului administrativ dat de Legea nr. 554/2004 și îi sunt incidente

dispozițiile art. 4 din aceeași lege.

- Taxa specială

stipulată expres la lit. j) este rămasă fără temei legal din moment ce art. 214

1

- 214

3

din C. fisc. în vigoare la acea dată au fost abrogate, iar

ordinul nu a suferit modificări legislative în sensul de a se modifica cu „taxa

de poluare” care are un alt temei juridic decât al predecesoarei ei.

O.U.G. nr. 50/2000

este nelegală și în raport de dreptul intern pentru că nicio ordonanță de

urgență nu poate modifica Codul fiscal, întrucât acesta nu poate fi modificat

decât printr-o lege.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare:

Astfel, motivul de

recurs reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, în

condițiile în care, în mod corect, prima instanță a reținut faptul că norma a

cărei legalitate este contestată stabilește documentele necesare la

înmatricularea permanentă sau înmatricularea temporară, printre care este

menționată, începând cu data de 1 ianuarie 2007, și dovada plății taxei

speciale pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Într-adevăr, taxa

specială pentru autoturisme și autovehicule a fost reglementată de Legea nr.

571/2003 privind Codul fiscal (art. 214

1

- art. 214

3

), în

perioada 1 ianuarie 2007 - 1 iulie 2008, dar și de O.U.G. nr. 50/2008, începând

cu data de 1 iulie 2008.

Pe de altă parte,

deși recurentul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nu a

procedat la individualizarea criticilor care se subsumează fiecăruia dintre

aceste motive de modificare a hotărârii judecătorești.

În fine, nici ultimul motiv de recurs, prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Art. 7 alin. (1) lit.

j) din Ordinul MAI nr. 1.501/2006 privind procedura înmatriculării,

înregistrării, radierii și eliberarea autorizației de circulație provizorie sau

pentru probe a vehiculelor prevede că înmatricularea permanentă sau

înmatricularea temporară se efectuează în baza unor documente, printre care,

începând cu data de 1 ianuarie 2007, se numără și dovada plății taxei speciale

pentru autoturisme și autovehicule, stabilită potrivit legii.

Actul administrativ

unilateral cu caracter normativ aflat în discuție a fost emis în aplicarea

dispozițiilor imperative ale art. 19 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația

pe drumurile publice, republicată, în forma în vigoare în perioada de

referință.

Ordinul contestat nu

reglementează instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în contextul în

care această taxă constituie, în mod concret, obiectul criticii exprimate în

cererea de recurs.

În procedura

reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004, modificată, instanța de

contencios administrativ învestită cu soluționarea unei excepții de

nelegalitate este abilitată să verifice doar concordanța actului administrativ

supus analizei cu actele normative care au forță juridică superioară, în

temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul

ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5)

din Constituție și de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Cu alte cuvinte,

verificarea legalității actului administrativ contestat, pe calea excepției de

nelegalitate, presupune cenzurarea acestuia prin raportare la dispozițiile

legii, iar nu prin raportare la o situație de fapt.

În speța de față,

instanța de control judiciar, în acord cu judecătorul fondului, constată că

recurenta invocă, în realitate, executarea necorespunzătoare a unui act

normativ.

De asemenea, Înalta

Curte reține faptul că sintagma „taxă stabilită potrivit legii”, utilizată de

către legiuitor în cuprinsul normei care face obiectul excepției de

nelegalitate, nu este restrictivă, adică nu face trimitere la un anume act

normativ, ci la întregul ansamblu normativ în vigoare.

Prin urmare, având în

vedere faptul că, potrivit art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2008, „la data

intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență - 1 iulie 2008 - se abrogă

art. 214

1

- art. 214

3

din Legea nr. 571/2003 privind

Codul fiscal”, care reglementau taxa specială de primă înmatriculare, în

situația de față nu există un vid legislativ, întrucât „taxa specială,

stabilită potrivit legii” este reprezentată de taxa de poluare pentru

autovehicule, instituită de prevederile O.U.G. nr. 50/2008.

În această ordine de

idei, trebuie subliniat faptul că art. 4 alin. (1) din această ultimă

reglementare instituie obligația de plată a taxei care intervine cu ocazia

primei înmatriculări a unui autovehicul în România.

Pe de altă parte, se

cuvine a fi amintite și dispozițiile art. 5 alin. (4) din același act normativ,

potrivit cărora persoana fizică sau persoana juridică care intenționează să

înmatriculeze autovehiculul trebuie să achite contravaloarea acestei taxe,

într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele

Administrației Fondului pentru Mediu.

Ca atare, față de

împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect

prevederile normative anterior indicate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ, raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.A. împotriva Sentinței civile nr. 444 din 7 octombrie 2011 a

Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM