ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5207/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulata pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta D.E. a solicitat obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 să dispună plata în numerar către reclamanta a sumei de 123.580,57 RON, stabilită cu titlu de compensație prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei Județene Timiș pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii sale reclamanta a arătat ca a locuit în ținutul Hotin care în prezent aparține Ucrainei până în anul 1940, când s-a refugiat împreună cu mama sa în Banat (tatăl decedase).

Dreptul reclamantei la plata compensațiilor pentru bunurile avute în proprietate în localitatea L., județul Hotin este reglementat de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herta, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 108 din 17 februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta D.E. și a obligat pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să dispună plata în numerar către reclamanta a sumei de 123.580,57 RON, stabilită cu titlul de despăgubire prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei Județene Timiș pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003.

Totodată a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 840,14 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat. Pentru a hotărî astfel prima instanța a reținut următoarele considerente: I. În privința criticilor referitoare la legalitatea Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene, instanța a constatat că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a invocat pretinsa neîndeplinire de către reclamantă a condițiilor impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor care au fost deja stabilite prin hotărârea care constituie titlul executoriu.

Astfel, pârâta a invocat dispozițiile art. 17 alin. (4) lit. h) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care permite reanalizarea, de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în măsura în care „constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa". Potrivit art. 17 alin. (4) lit. h) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, „Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 are următoarele atribuții: h) în situația în care constată încălcarea prevederilor Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, precum și a normelor metodologice adoptate în aplicarea sa, propune reanalizarea actelor administrative emise în aplicarea acestei legi de către comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Decizia motivată a vicepreședintelui se comunică comisiilor județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. În baza raporturilor administrative ierarhice, vicepreședintele poate solicita comisiilor județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 revocarea actelor administrative emise, în situația în care constată încălcarea prevederilor legale în vigoare". În această privință, instanța de fond a reținut că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu a făcut dovada emiterii unei decizii a acestei pârâte și care să fi fost comunicată comisiei județene.

De asemenea, pârâta nu a făcut dovada că a solicitat comisiei județene revocarea actului administrativ emis în cauză, respectiv a Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006. Pe de altă parte, instanța a reținut că revocarea actului administrativ este guvernată de dispozițiile speciale din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv de dispozițiile art. 1 alin. (6) din acest act normativ. Or, conform art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, „autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice. În cazul admiterii acțiunii, instanța se pronunță, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, și asupra validității actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor juridice produse de acestea.

Acțiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului". Din teza I a art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 rezultă că revocarea nu este permisă decât până la momentul la care actul administrativ a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

În speță, a reținut Curtea Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006 a Comisiei județene a fost comunicată către reclamantă și către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu precizarea (prevăzută la art. 5 din hotărâre), că împotriva acesteia se poate face contestație, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea nr. 290/2003, text conform căruia „în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene, respectiv a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 poate face contestație la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003". Astfel prima instanța a constatat că împotriva hotărârii respective nu a fost exercitată calea de atac a contestației, în condițiile în care legea permitea contestarea acestei hotărâri.

De asemenea, instanța de fond a reținut că hotărârea respectivă a fost comunicată inclusiv Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în luna ianuarie 2007. De la data comunicării, devin incidente dispozițiile din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 referitoare la posibilitatea revocării actului sau a solicitării anulării lui în instanță.

Or, de la data comunicării actului către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au trecut aproape trei ani, fiind depășit cu mult termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: - data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; - data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; - data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluționare a cererii; - data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; - data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative". De asemenea, instanța a reținut că este depășit și termenul de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, text conform căruia „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1),

dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz". Or, în condițiile în care hotărârea care constituie titlul de despăgubire nu a fost contestată, deși legea prevedea o astfel de cale de atac, Curtea a apreciat că o reevaluare, la acest moment, a constatărilor reținute prin hotărârea respectivă ar aduce atingere principiului legalității actului administrativ respectiv și însuși principiului securității juridice. În acest sens, instanța a subliniat că revocarea actului administrativ nu a intervenit și nici nu s-a solicitat anularea acestuia în justiție, de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sau de către autoritatea emitentă.

De aceea, a reținut Curtea, nu se pot lua în considerare afirmațiile invocate de pârâtă și prin care pune la îndoială îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor de acordare a despăgubirilor, condiții a căror îndeplinire s-a reținut prin Hotărârea nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, hotărâre a cărei nelegalitate nu a fost invocată în termenul legal. II. Cu privire la fondul litigiului, instanța a apreciat ca, în raport cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, plata eșalonată a despăgubirilor către reclamantă se putea face în maximum 2 ani de la comunicarea hotărârii comisiei județene, respectiv a Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003.

Or, în cauză au trecut aproape trei ani de la emiterea și comunicarea Hotărârii nr. 185 din 15 decembrie 2006, emisă de Comisia Județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003. În consecință, in raport cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, s-a constatat temeinicia acțiunii reclamantului, fiind depășit termenul legal impus pentru efectuarea plății eșalonate a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 155 din 24 octombrie 2006, emisă de Comisia Județeană Timiș pentru Aplicarea Prevederilor Legii nr. 290/2003. III. Cu privire la cheltuielile de judecată, având în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., conform cărora „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul fondat al acțiunii reclamantei, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamantă, respectiv la plata sumei de 840,14 RON, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat, conform chitanței atașate la dosarul cauzei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs parata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu și pus în dezbaterea părților, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., pentru considerentele în continuare arătate. În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelate cu cele ale art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se pronunță casarea unei hotărâri atunci când s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 290/2003, H.G. nr. 1120/2006 și H.G. nr. 57/2008. Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003, hotărârile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Același text de lege prevede, la alin. (6), că „hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege". Întrucât aceste norme legale cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie - reprezentat de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - prevăd competența exclusivă a secției de contencios administrativ a tribunalului, în primă instanță, în ceea ce privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, competența aparține tribunalului. În consecință, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Timiș, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 108 din 17 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, 24 noiembrie 2010.