ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3432/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2684 din 03 septembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 2445/117/2010

de Tribunalul Cluj, a fost admisă acțiunea reclamanților D.N.D. și C.E.

împotriva pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților -

Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, reprezentată prin Direcția pentru

aplicarea Legii nr. 290/2003 și, în consecință, a fost obligată pârâta la

întocmirea documentelor de plată a despăgubirilor bănești stabilite prin

Hotărârea nr. 40/2007 emisă de Comisia Județeană Cluj pentru aplicarea Legii nr.

290/2003. De asemenea a fost obligată pârâta să dispună, în baza dispozițiilor art.

18 pct. 4 din Normele pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, plata despăgubirilor

bănești stabilite prin Hotărârea nr. 40/2007 în favoarea reclamanților, prin

virarea lor conform H.G. 1277/2007 în contul acestora. A fost de asemenea

obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1.785 lei, reprezentând

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând

admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond și modificarea sentinței

atacate în sensul respingerii acțiunii formulate.

Instanța, din oficiu, a pus în

discuția părților excepția de necompetență materială a Tribunalului în

soluționarea în primă instanță a cauzei, iar prin Decizia nr. 1871 din 10 mai

2011 a Curții de Apel Cluj a fost admis recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, casată sentința atacată și trimisă

cauza spre rejudecare în primă instanță la Curtea de Apel Cluj, dispunându-se

totodată repartizarea aleatorie a dosarului ca și cauză directă.

În soluționarea cauzei, instanța a

reținut că cererea reclamanților vizează efectuarea unei operațiuni ulterioare

parcurgerii procedurii prevăzute de Legea nr. 290/2003, deoarece aceștia au

obținut hotărârea comisiei județene în temeiul art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003.

S-a apreciat că această operațiune

ulterioară vizează o obligație "de a face", obligație ce urmează a fi

îndeplinită de o autoritate centrală, sub aspectul instanței competente fiind

astfel aplicabile dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost repartizată aleatoriu ca

și cauză directă, pe rolul Curții formându-se Dosarul nr. 620/33/2011, iar prin

sentința civilă nr. 440/2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța

dispunând obligarea pârâtei la întocmirea documentelor de plată a despăgubirilor

bănești datorate prin Hotărârea nr. 40/2007, adoptată de Comisia Județeană Cluj

pentru Legea nr. 290/2003, precum și obligarea pârâtei să dispună, în baza

dispozițiilor art. 18 pct. 4 din Normele de aplicare a Legii nr. 290/2003,

plata despăgubirilor bănești stabilite prin Hotărârea nr. 40/2007, în favoarea

reclamanților, prin virarea lor, conform H.G. nr. 1277/2007, în contul

acestora. A fost de asemenea obligată pârâta să plătească reclamanților suma de

2985 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că prin Hotărârea nr. 40/2007 emisă de Comisia Județeană

Cluj pentru aplicare Legii nr. 290/2003, verificată pe cale administrativă de

pârâtă sub aspectul conformității cu legea atât în substanță cât și din punct

de vedere formal procedural și găsită conformă, s-a admis cererea reclamanților

privind acordarea despăgubirilor bănești în sumă de 277.800,94 lei.

S-a constatat, de asemenea, că de la

data emiterii acestui act administrativ de autoritate a trecut o perioadă lungă

de timp fără ca autoritatea pârâtă să procedeze la punerea în executare

efectivă, prin întocmirea documentelor de plată și efectuarea plății efective,

în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (5) din Normele metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau

compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora,

sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul

Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între

România și Puterile Aliate si Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947,

cu modificările și completările ulterioare aprobate prin H.G. nr. 1120/2006.

Curtea a mai reținut că cererea

privind plata despăgubirilor recunoscute reclamanților a fost înregistrată la

pârâtă sub nr. 1929 din martie 2008, pârâta neprocedând la onorarea acesteia

conform dispozițiilor legale.

A apreciat instanța că răspunsurile

pârâtei pe parcursul acestei perioade de timp, conform cărora dosarul depus

pentru plata despăgubirii este incomplet, s-au dovedit a fi lipsite de

consistență faptică și juridică, pârâta recunoscând în instanță, pe parcursul

judecării litigiului, împrejurarea că dosarul depus de reclamanți este complet,

invocând însă existența unui alt impediment al plății despăgubirilor, respectiv

lipsa alocării resurselor financiare de plată.

În atare context, modul în care pârâta

a tratat cererea reclamanților și motivul invocat pe parcursul soluționării

cauzei golesc practic de conținut dreptul la despăgubiri recunoscut definitiv

în favoarea reclamanților de autoritatea publică competentă.

Drept urmare, instanța a constatat

existența refuzului executării actului administrativ prin care a fost stabilit

dreptul la despăgubiri, asimilat refuzului nejustificat de soluționare a unei

cereri adresate unei autorități publice.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând

soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivului

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a invocat dispozițiile art. 18

alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006, susținând că din economia acestui text de

lege rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul

de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.

A opinat recurenta că prevederile

aceluiași text de lege privind eșalonarea plății pe parcursul a doi ani

consecutivi, sunt aplicabile doar în situația în care sunt alocate suficiente

fonduri de la bugetul de stat pentru plata despăgubirilor.

Sub acest aspect, recurenta a arătat

că în perioada 2007-2009 autorității i-a fost alocată de către Ministerul

Finanțelor Publice pentru plata despăgubirilor o sumă totală de 704.085.968

lei, din această sumă Serviciului pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 fiindu-i

alocate:

- 52.911.909,15 lei în anul 2007;

- 17.567.560, 94 lei în anul 2008;

- 20.389.425, 80 lei în anul 2009;

A mai precizat recurenta că fondurile

au fost alocate autorității din bugetul de stat, fiind acordate în baza a trei

acte normative, respectiv Legea nr. 9/1998, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 290/2003.

Prin motivele de recurs s-a mai arătat

că, la data de 17 decembrie 2007, Instituția Prefectului Județului Cluj -

Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis pe numele reclamanților

Hotărârea nr. 40, prin aceasta stabilindu-se cu titlu de despăgubire suma de

277.803,94 lei, reprezentând compensații bănești pentru bunurile deținute de

autorii C.V. și E., abandonate și sechestrate în satul Viișoara - județul

Hotin.

S-a mai precizat că prin cererea

introductivă reclamanții au solicitat obligarea la plata întregii sume

stabilite ca despăgubire, apreciindu-se totodată că, în absența

disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care

trece economia țării, prin admiterea acțiunii s-ar stabilii în sarcina Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților o obligație imposibil de realizat

și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament,

recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs formulate de pârâtă, acțiunea și legislația aplicabilă, constată că

recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare:

Astfel, la data de 17 decembrie 2007,

Instituția Prefectului Județului Cluj - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003

a emis pe numele reclamanților Hotărârea nr. 40, prin aceasta stabilindu-se cu

titlu de despăgubire suma de 277.803,94 lei, reprezentând compensații bănești

pentru bunurile deținute de autorii C.V. și E., abandonate și sechestrate în

satul Viișoara - Județul Hotin.

După cum a arătat și recurenta,

conform art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 compensațiile se achită

beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în

bugetul de stat.

Or, în cauză s-a susținut că nu au

fost alocate fonduri bugetare cu această destinație, situație în care operează

motive obiective, care justifică neexecutarea hotărârii comisiei, iar

reclamanții nu au făcut dovada că pârâții au primit suma datorată de la bugetul

de stat și au refuzat să le-o achite.

Înalta Curte va avea în vedere, la

soluționarea prezentei cauze, și împrejurările concrete în care trebuia să

acționeze statul român prin autoritățile sale.

În acest context trebuie precizat că,

după înlăturarea regimului comunist, statul român a înțeles să adopte mai multe

categorii de legi reparatorii, care implică indemnizarea unor largi categorii

de proprietari, indemnizare de natură a avea consecințe economice evidente

asupra ansamblului statului.

Instanța europeană a arătat în cauza

Broniowski c/Pologne, că situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii

largi de personal prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură

a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate,

dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea

măsuri.

Apreciind asupra compatibilității

legislației naționale cu normele Convenției, Înalta Curte are în vedere și un

alt criteriu, propriu jurisprudentei Curții Europene a Drepturilor Omului,

anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să

existe în materie de protecția dreptului individual de proprietate și

exigențele apărării unor interese generale (cauza Saggio c/Italie).

Lipsa de resurse financiare a Statului

român, în raport de amploarea numărului de solicitări, este de natură a

justifica măsura și a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual și

interesele generale ale ansamblului statului.

Având în vedere că până la data

introduceri acțiunii nu s-a făcut dovada că au existat suficiente sume alocate

prin bugetul de stat cu această destinație, așa cum prevede H.G. nr. 1120/2006,

se constată că recursul declarat este fondat, astfel că în baza art. 312 C.

proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 440/2011 din 8

septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal și se va modifica atacată, în sensul respingerii

acțiunii reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței

civile nr. 440/2011 din 8 septembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată, în sensul

că respinge acțiunea formulată de reclamanții D.N.L. și C.E., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

11 septembrie 2012.