ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2965/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1846 din 16

noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța au fost respinse acțiunile conexe

formulate de reclamanta H.C. prin care s-a solicitat obligarea pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanța la

plata de despăgubiri conform Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat constatarea

caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva ei și a soțului

său prin Decizia M.A.I. nr. 239/1952, însă măsura menționată a fost dispusă în

baza unei decizii prevăzute în mod expres de dispozițiile legii speciale ca

fiind considerată de drept o măsură cu un astfel de caracter (art. 3 lit. e)

din Legea nr. 221/2009).

S-a avut în vedere că

reclamanta se încadrează în dispozițiile art. 5 lit. a) din același act

normativ, însă a constatat că aceasta a beneficiat în mod direct de prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990, primind lunar sume de bani stabilite conform

acestui act normativ, astfel că nu se poate vorbi de insuficiența măsurilor cu

caracter pecuniar la care face referire legiuitorul în expunerea de motive a

Legii nr. 221/2009.

S-a conchis în sensul

că reclamanta a beneficiat de acordarea unor măsuri reparatorii pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii cu caracter administrativ la care

a fost supusă în perioada de referință, motiv pentru care au fost respinse ca

nefondate cererile conexe.

Prin Decizia civilă

nr. 281 C din 2 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a respins apelul declarat de

reclamantă.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța s-a raportat la consecințele declarării

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009 și a art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, prin Decizia nr. 1.354/2010

și Decizia nr. 1.358/2010, constatând că temeiul de drept pe care reclamanta

și-a fundamentat acțiunea nu mai produce efecte juridice.

S-a reținut că,

reclamanta a beneficiat de facilitățile și recunoașterile conferite de Decretul-lege

nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, însă aceasta nu a dobândit "o

speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost

declarate neconstituționale).

În speță, reclamanta

a invocat în acțiunile conexe producerea unui prejudiciu de ordin moral ca

urmare a strămutării sale împreună cu familia, precum și a soțului său, H.E.

(dec. în anul 1993) și a familiei acestuia, conform Deciziei M.A.I. nr.

239/1952, din Mangalia, cu stabilirea domiciliului obligatoriu la Sibiu.

Soții s-au căsătorit

însă la 6 octombrie 1958, după ridicarea restricțiilor domiciliare, apelanta

reclamantă susținându-și pretențiile atât pentru prejudiciul moral adus prin

măsura dispusă asupra familiei proprii, cât și pentru suferințele invocate a fi

fost suportate de persoana viitorului său soț.

Or, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

1096/(1996).

S-a reținut astfel că

apelanta-reclamantă (în vârstă la acea dată de 18 ani) a fost supusă măsurii

dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinții săi,

urmând familia în localitatea în care li s-a impus această măsură. La acea dată

nu era căsătorită cu numitul H.E., care la rândul său și-a urmat familia

dislocată, având atunci 20 de ani.

Situația evocată

exclude prin urmare afirmarea unui drept propriu al soției de a pretinde daune

morale pentru suferințele produse în persoana soțului său, la un moment în care

aceștia nu erau căsătoriți.

Pe de altă parte,

consecințele în plan social produse asupra propriei persoane prin măsura cu

caracter politic au justificat recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial, prin acordarea

compensațiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul

1990.

În egală măsură,

soțul apelantei a beneficiat, până la deces, de plata drepturilor conferite

prin Decretul-lege nr. 118/1990, recunoscându-i-se totodată post mortem, prin

Decizia nr. 2391 din 25 octombrie 2007, calitatea de luptător în rezistența

anticomunistă, statul urmând să stabilească modalitatea în care soțul

supraviețuitor poate beneficia de drepturile astfel recunoscute soțului

defunct.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial aceste compensații de altă natură

conferite prin lege acestor persoane, câtă vreme ele conturează în aceeași

măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a

înțeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, indicând motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prevederile art. 998 - 999 C. civ. Arată că

în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta a beneficiat de

drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990, astfel că aceasta nu ar mai

fi îndreptățită la despăgubirile prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Susține că Legea nr.

221/2009 are un caracter de complinire, iar instanța trebuia să țină seama la

stabilirea cuantumului despăgubirilor de facilitățile deja acordate prin

Decretul-lege nr. 118/1990 sau prin O.U.G. nr. 214/1999.

Instanța de apel s-a

aflat în eroare când a concluzionat că reclamanta nu e îndreptățită la

acordarea daunelor morale de pe urma soțului său. Acest lucru vine în

contradicție cu prevederile Legii nr. 221/2009 și cu dispozițiile dreptului

comun, care recunosc soției supraviețuitoare dreptul de a solicita despăgubiri

pentru prejudiciul suferit de autorul său.

Examinând decizia

recurată și luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin Decizia

în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se

constată că soluția pronunțată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul

deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum

urmează:

Acțiunea formulată de

reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum

aceasta era în vigoare la data înregistrării acțiunii pe rolul Tribunalului

Constanța.

Instanța superioară

de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamantei prin raportare la

art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru

că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor

pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

conform cu care, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau

obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Instanța de apel a

analizat cu prioritate dacă prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care constituie temeiul de drept al acțiunii, mai pot fi aplicate

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, se punea problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată, ulterior pronunțării deciziei recurate, prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul

că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1.358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantă, apreciindu-se că soluția instanței de apel (prin care

s-a respins apelul reclamantei) este corectă, pentru argumentele reținute în

corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.

Față de

obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, precum și a Deciziei nr.

12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii, se constată că analizarea celorlalte critici invocate de

reclamantă, referitoare la facilitățile și recunoașterile prevăzute de

Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 și îndreptățirea acesteia la

despăgubiri de pe urma soțului său, devine inutilă, fiind în totalitate lipsită

de interes o apreciere a instanței de recurs asupra condițiilor de acordare și

criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de

acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta H.C. împotriva Deciziei civile nr. 281 C din 2 mai 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 mai 2012.

Procesat

de GGC - NN