ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6

august 2009 sub nr. 7658/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă,

reclamanții N.D. și D.S. au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri în cuantum de

250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului

lor, D.N. prin sentința penală nr. 142 din 7 martie 1952 a Tribunalului Militar

Constanța și la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate

prin această hotărâre judecătorească, în valoare de 5.000 euro.

Prin sentința

civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis

în parte acțiunea reclamanților N.D. și D.S. întemeiată pe dispozițiile art. 5 din

Legea nr. 221/2009 și a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța în favoarea acestora la plata echivalentului

în RON la data plății efective a sumei de 30. 000 euro, cu titlu de daune morale

și a sumei de 34.347 RON, cu titlu de despăgubiri materiale.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie

și nelegalitate.

Prin decizia

nr. 88 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtului Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva

sentinței civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția

civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere

privind acordarea de daune morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate

și a respins apelul reclamanților N.D. și D.S. împotriva aceleiași sentințe.

III. Prin decizia

nr. 747 din 8 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

a admis recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza aceleiași instanțe

spre rejudecarea apelului declarat de pârât cu privire la despăgubirile materiale;

a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate și a respins, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții N.D. și D.S. împotriva aceleiași decizii.

Pentru a dispune

astfel, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii

formulate de pârât în cuprinsul memoriului de apel, în sensul că raportul de expertiză

întocmit în etapa procesuală a fondului i-a fost comunicat la 3 dec embrie 2009,

dată la care au avut loc și dezbaterile, fiind în imposibilitate de a formula obiecțiuni

la raportul la expertiză.

Față de această

constatare, instanța supremă a apreciat, prin raportare la jurisprudența Curții

Europene, care a statuat că noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, presupune ca o instanță de judecată să fi examinat

în mod real toate problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei, că în cauză

instanța de prim control judiciar a soluționat apelul omițând a analiza critica

pârâtului Statul român cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit

în etapa procesuală a fondului, situație ce echivalează cu necercetarea fondului

cauzei sub acest aspect și face imposibilă exercitarea controlului de legalitate

asupra hotărârii atacate.

Soluția de casare

a impus continuarea judecății exclusiv cu privire la pretențiile vizând despăgubirile

materiale solicitate de reclamanții N.D. și D.S. ca echivalent valoric al bunurilor

confiscate autorului lor prin sentința penală nr. 142 din 7 martie 1952, asupra

celorlalte pretenții decizia Înaltei Curți statuând irevocabil.

IV. În rejudecare,

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 38/C din 15 aprilie

2013 a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței civile nr. 1350 din 17

decembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care a anulat-o în parte

și, reținând spre judecare cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata

de despăgubiri materiale, a respins ca nefondate aceste pretenții.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de apel a reținut că reclamanții au pretins obligarea Statului

român la despăgubiri bănești pentru bunurile confiscate prin hotărârea penală prin

care tatăl acestora, D.N., a fost condamnat la 18 ani de temniță grea, 7 ani de

degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea „crimei de uneltire

contra ordinii sociale”, încadrată în art. 209 pct. 3 C. pen.

A mai reținut

instanța de prim control judiciar că tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize

tehnice pentru evaluarea despăgubirilor materiale solicitate de reclamanți și că

raportul întocmit de expertul R.M. a fost depus la dosar la 30 noiembrie 2009 pentru

termenul de judecată din 3 decembrie 2009.

Astfel, având

în vedere imposibilitatea părților de a lua cunoștință de conținutul raportului

de expertiză în termen legal, situație atestată de dovezile de comunicare aflate

la dosar, curtea de apel, în rejudecare, a reținut că reclamanților Ie-a fost încălcat

dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și că hotărârea primei instanțe asupra despăgubirilor materiale a fost pronunțată

cu nerespectarea dispozițiilor art. 167 alin. (2), alin. (3) și alin. (5) C. proc.

civ. raportat la art. 106 alin. (2) și la art. 129 alin. (5) din același cod.

Față de considerentele

anterior expuse și în baza limitelor impuse prin decizia de casare, Curtea de Apel

Constanța a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și a anulat în parte sentința atacată, în ceea ce privește dezlegarea dată pretențiilor

trimise spre rejudecare și a reținut spre soluționare în apel cererea.

Referitor la solicitarea

reclamanților de a fi despăgubiți pentru averea mobilă preluată de autoritățile

statului în executarea sentinței penale de condamnare, instanța de apel a apreciat

că este neîntemeiată și a respins-o, reținând că, în baza art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale doar pentru bunurile

imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri

și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu

imobilul (imobile prin destinație) prin condamnarea sau prin măsura administrativă

cu caracter politic.

De asemenea, a

reținut că în speță nu operează nici garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanții nu sunt titularii

unui „bun actual” (o hotărâre de restituire a sumei, pronunțată într-o procedură

judiciară penală) ori a unei „valori patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanță

în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține

beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații

de restituire), sentința civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța

nefiind definitivă sub aspectul despăgubirilor materiale.

V. Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții N.D. și D.S., criticând-o

pentru nelegalitate și solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii

apelului lor, schimbării hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii precizate,

respectiv obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 17.500 RON

pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

Prin decizia

nr. 4134 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 38/C

din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe

care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, instanța supremă a reținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., fiind pronunțată în rejudecarea apelului, în urma casării cu trimitere,

de aceeași judecători care au participat la soluționarea apelului în primul ciclu

procesual.

Astfel, în aplicarea

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă a invocat din oficiu, motivul

de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art.

24 din același cod, pe care l-a apreciat ca fiind fondat, reținând că hotărârea

recurată a fost pronunțată de judecători incompatibili.

În acest sens,

secția a ll-a civilă a Înaltei Curți a evidențiat că atât decizia nr. 88 din 14

februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale, prin care a fost soluționat apelul în primul ciclu

procesual, cât și decizia civilă nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea

de Apel Constanța, secția I civilă, prin care a fost soluționat apelul în rejudecare

după casarea cu trimitere dispusă de instanța de recurs, au fost date de un complet

având aceeași compunere, respectiv de judecători incompatibili.

VI. în rejudecarea

apelului ca urmare a celei de-a doua casări cu trimitere, prin decizia civilă

nr. 62/C din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. 7658/118/2009,

a anulat în parte sentința atacată și, în rejudecare, a respins ca nefondată cererea

de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut în esență că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot

fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera

de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin

natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În acest sens,

curtea a subliniat că prin decizia nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr.

245/29 aprilie 2013, s-a statuat cu caracter obligatoriu că în interpretarea și

aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri

materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative

speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare și pentru care partea interesată nu fi obținut deja o reparație.

În speță, instanța

de apel a notat că reclamanții au solicitat acordarea echivalentului valoric al

recoltelor existente în câmp și al animalelor domestice confiscate, deci al unor

bunuri mobile care prin natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii

nr. 10/2001, astfel că a conchis că pretențiilor lor, privind acordarea de daune

materiale nu pot fi valorificate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009.

De asemenea, curtea

a evidențiat că prin restrângerea sferei de incidență a normei legale anterior menționate

doar la anumite categorii de bunuri nu se poate reține că s-ar aduce atingere prevederilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

deoarece, potrivit jurisprudentei constante a Curții, norma europeană nu restrânge

libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care restituie bunurile

dobândite înainte de ratificarea Convenției.

Asttfel, instanța

de apel a conchis că adoptarea unei norme care reglementează dreptul persoanelor

îndreptățite de a beneficia de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri

confiscate face parte din marja de apreciere a politicii economico-sociale, pe care

Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.

VII. Împotriva

deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, reclamanții au declarat recurs fără să indice temeiul de drept

al criticilor formulate.

Autorii căii de

atac au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata de daune morale în

cuantum de 250.000 euro și la plata de daune materiale, în cuantum de 17.500 RON

pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

În memoriul de

recurs depus la dosar, au făcut o amplă expunere a situației de fapt în cauză și

a parcursului procesual al litigiului, reiterând soluțiile instanțelor și criticile

pentru care au exercitat căile de atac împotriva acestora în ciclurile procesuale

anterioare.

De asemenea, recurenții

au reprodus argumentele invocate în susținerea calității lor procesuale active,

arătând că sunt descendenții defunctului lor tată, D.N., condamnat politic la 18

ani temniță grea și 7 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii, din care

a executat efectiv 14 ani, 3 luni și 28 zile, în perioada cuprinsă între 14

decembrie 1951-14 aprilie 1964, precum și suferințele îndurate de ei și autorul

lor, ca și consecință a condamnării.

În continuare,

au formulat critici asupra soluției de respingere a cererii lor de acordare de daune

morale, dezvoltând amplu referiri la definiția și evoluția instituției în dreptul

național și european și reproducând elemente de fapt în speță, în raport cu care

au arătat că prejudiciul moral suferit a fost greșit apreciat sub aspectul cuantumului

daunelor.

Referitor la soluția

dată cererii lor de acordare de despăgubiri materiale, recurenții au criticat hotărârile

instanțelor de fond sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu acest titlu, respectiv,

34.347 RON, din care 17.500 RON reprezentând pierderea recoltelor de grâu de pe

2.5 ha de teren și 16.847 RON contravaloarea confiscării a 9 oi. Din această perspectivă

au mai susținut că în mod greșit instanțele nu au obligat pârâtul la plata sumei

de 40.110 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat prin confiscarea

efectivului de ovine între 1952, anul confiscării și 1962, când s-a încheiat colectivizarea,

așa cum s-a determinat prin concluziile raportului de expertiză tehnică administrată

în cauză.

În final, recurenții

au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat într-o

serie de cauze în revendicare că lipsirea părții proprietatea sa fără acordarea

unei despăgubiri echitabile, contravine dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenții

au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 1350/2009,

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, precum și a deciziei civile

nr. 88/2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale, recuantificarea daunelor morale acordate în primă

instanță și obligarea pârâtului la plata de daune cu acest titlu în cuantum de 250.000

euro, corespunzător suferințelor suportate, precum și la plata de despăgubiri materiale

în sumă de 17.500 RON pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul

animalier.

La 26

ianuarie 2015, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat

La termenul din

30 ianuarie 2015, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția

nulității recursului, invocată din oficiu, în baza dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea

art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele:

Recurenții, în

recursul pendinte au reprodus identic memoriul de recurs formulat împotriva deciziei

civile nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin care a fost soluționat apelul

în primul ciclu procesual, cât și pe cel formulat împotriva deciziei civile nr.

38/C din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă,

prin care a fost soluționat apelul în rejudecare după prima casare cu trimitere,

însă nu a formulat nicio critică care să vizeze efectiv decizia atacată în prezentul

recurs și care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, deși autorii

căii de atac au reprodus susținerile formulate în fața instanțelor de fond în fazele

procesuale anterioare și au indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., aceștia nu au arătat care sunt normele legale pretins a fi

fost încălcate sau greșit aplicate.

Astfel, simpla

reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse

în cererile de recurs în ciclurile procesuale parcurse anterior nu răspund exigențelor

cerute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea

unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea

limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii

instanței de apel.

De aceea, examinarea

memoriului de recurs impune concluzia că recurenții nu a formulat nicio critică

care să vizeze efectiv decizia ce formează obiectul căii de atac și care să permită

verificarea legalității acesteia în limitele impuse de motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal.

Prin reluarea

criticilor deja cenzurate de instanțele anterioare, recurenții tind să obțină o

nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad

de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Dispozițiile

art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri

judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive

de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele

de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit

de decizia instanței de prim control judiciar judecătorești recurate, iar nu să

cuprindă reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control

judiciar devolutiv.

Aceasta, deoarece

recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza

măsurii în care criticile aduse de recurenți, prin motivele de recurs, hotărârii

instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 C. proc. civ.

În speță, susținerile

recurenților prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în

sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile

aceleiași părți făcute în fața instanțelor de recurs în ciclurile procesuale parcurse

anterior, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Că prezenta cerere

de recurs constituie reproducerea identică a celei formulate în recursul declarat

în primul ciclu procesual o dovedesc criticile asupra soluției date capătului de

cerere privind acordarea de daune morale, intrată sub autoritate de lucru judecat,

așa cum s-a statuat prin decizia nr. 747 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția I civilă, precum și faptul că, în finalul memoriului

depus la dosar, recurenții nu solicită modificarea deciziei civile nr. 62/C din

23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, și care

formează obiectul acestui recurs, ci a deciziei civile nr. 88 din 14 februarie 2011

a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, care a fost anterior casată de Înalta Curte.

Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată

căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect

general în art. 304 menționat.

Prin urmare, nulitatea

recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire,

ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare

în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea

motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din

moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților nu vizează decizia atacată,

ci doar temeinicia afirmată a cererii de chemare în judecatăl, deși recursul nu

are caracter devolutiv.

În alți termeni,

față de considerentele ce preced, se poate reține că accesul la justiție presupune

respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare

de atac.

Față de considerentele

expuse mai sus, Înalta Curte urmează să constate nul recursul în conformitate cu

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de recurenții-reclamanți N.D. și D.S. împotriva deciziei civile nr. 62/C

din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.