ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 6 august 2009 sub nr. 7658/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, reclamanții N.D. și D.S. au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri în cuantum de 250.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării autorului lor, D.N. prin sentința penală nr. 142 din 7 martie 1952 a Tribunalului Militar Constanța și la despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin această hotărâre judecătorească, în valoare de 5.000 euro. Prin sentința civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea reclamanților N.D.

și D.S. întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța în favoarea acestora la plata echivalentului în RON la data plății efective a sumei de 30. 000 euro, cu titlu de daune morale și a sumei de 34.347 RON, cu titlu de despăgubiri materiale. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin decizia nr. 88 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Constanța împotriva sentinței civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate și a respins apelul reclamanților N.D. și D.S. împotriva aceleiași sentințe. III. Prin decizia nr. 747 din 8 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva deciziei nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului declarat de pârât cu privire la despăgubirile materiale; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate și a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D.

și D.S. împotriva aceleiași decizii. Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii formulate de pârât în cuprinsul memoriului de apel, în sensul că raportul de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului i-a fost comunicat la 3 dec embrie 2009, dată la care au avut loc și dezbaterile, fiind în imposibilitate de a formula obiecțiuni la raportul la expertiză.

Față de această constatare, instanța supremă a apreciat, prin raportare la jurisprudența Curții Europene, care a statuat că noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, presupune ca o instanță de judecată să fi examinat în mod real toate problemele esențiale ce i-au fost supuse analizei, că în cauză instanța de prim control judiciar a soluționat apelul omițând a analiza critica pârâtului Statul român cu privire la necomunicarea raportului de expertiză întocmit în etapa procesuală a fondului, situație ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei sub acest aspect și face imposibilă exercitarea controlului de legalitate asupra hotărârii atacate. Soluția de casare a impus continuarea judecății exclusiv cu privire la pretențiile vizând despăgubirile materiale solicitate de reclamanții N.D.

și D.S. ca echivalent valoric al bunurilor confiscate autorului lor prin sentința penală nr. 142 din 7 martie 1952, asupra celorlalte pretenții decizia Înaltei Curți statuând irevocabil. IV. În rejudecare, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin decizia nr. 38/C din 15 aprilie 2013 a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța împotriva sentinței civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care a anulat-o în parte și, reținând spre judecare cererea reclamanților de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale, a respins ca nefondate aceste pretenții.

În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că reclamanții au pretins obligarea Statului român la despăgubiri bănești pentru bunurile confiscate prin hotărârea penală prin care tatăl acestora, D.N., a fost condamnat la 18 ani de temniță grea, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii, pentru săvârșirea „crimei de uneltire contra ordinii sociale”, încadrată în art. 209 pct. 3 C. pen. A mai reținut instanța de prim control judiciar că tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice pentru evaluarea despăgubirilor materiale solicitate de reclamanți și că raportul întocmit de expertul R.M.

a fost depus la dosar la 30 noiembrie 2009 pentru termenul de judecată din 3 decembrie 2009. Astfel, având în vedere imposibilitatea părților de a lua cunoștință de conținutul raportului de expertiză în termen legal, situație atestată de dovezile de comunicare aflate la dosar, curtea de apel, în rejudecare, a reținut că reclamanților Ie-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că hotărârea primei instanțe asupra despăgubirilor materiale a fost pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 167 alin. (2), alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 106 alin. (2) și la art. 129 alin. (5) din același cod.

Față de considerentele anterior expuse și în baza limitelor impuse prin decizia de casare, Curtea de Apel Constanța a admis apelul pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a anulat în parte sentința atacată, în ceea ce privește dezlegarea dată pretențiilor trimise spre rejudecare și a reținut spre soluționare în apel cererea. Referitor la solicitarea reclamanților de a fi despăgubiți pentru averea mobilă preluată de autoritățile statului în executarea sentinței penale de condamnare, instanța de apel a apreciat că este neîntemeiată și a respins-o, reținând că, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pot fi acordate despăgubiri materiale doar pentru bunurile imobile care se subsumează sferei de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație) prin condamnarea sau prin măsura administrativă cu caracter politic.

De asemenea, a reținut că în speță nu operează nici garanțiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanții nu sunt titularii unui „bun actual” (o hotărâre de restituire a sumei, pronunțată într-o procedură judiciară penală) ori a unei „valori patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire), sentința civilă nr. 1350 din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Constanța nefiind definitivă sub aspectul despăgubirilor materiale. V. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal au declarat recurs reclamanții N.D.

și D.S., criticând-o pentru nelegalitate și solicitând modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor, schimbării hotărârii primei instanțe și admiterea acțiunii precizate, respectiv obligarea pârâtului la plata de daune materiale în cuantum de 17.500 RON pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier. Prin decizia nr. 4134 din 22 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., fiind pronunțată în rejudecarea apelului, în urma casării cu trimitere, de aceeași judecători care au participat la soluționarea apelului în primul ciclu procesual. Astfel, în aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., instanța supremă a invocat din oficiu, motivul de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu referire la art. 24 din același cod, pe care l-a apreciat ca fiind fondat, reținând că hotărârea recurată a fost pronunțată de judecători incompatibili.

În acest sens, secția a ll-a civilă a Înaltei Curți a evidențiat că atât decizia nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin care a fost soluționat apelul în primul ciclu procesual, cât și decizia civilă nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin care a fost soluționat apelul în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de instanța de recurs, au fost date de un complet având aceeași compunere, respectiv de judecători incompatibili. VI. în rejudecarea apelului ca urmare a celei de-a doua casări cu trimitere, prin decizia civilă nr. 62/C din 23 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Constanța împotriva sentinței civile nr. 1350 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în Dosarul nr. 7658/118/2009, a anulat în parte sentința atacată și, în rejudecare, a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri materiale. Pentru a decide astfel, curtea a reținut în esență că în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru bunurile imobile care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv terenuri și construcții (imobile prin natură) și utilaje și instalații preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).

În acest sens, curtea a subliniat că prin decizia nr. 6/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 245/29 aprilie 2013, s-a statuat cu caracter obligatoriu că în interpretarea și aplicarea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare și pentru care partea interesată nu fi obținut deja o reparație.

În speță, instanța de apel a notat că reclamanții au solicitat acordarea echivalentului valoric al recoltelor existente în câmp și al animalelor domestice confiscate, deci al unor bunuri mobile care prin natura lor nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, astfel că a conchis că pretențiilor lor, privind acordarea de daune materiale nu pot fi valorificate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. De asemenea, curtea a evidențiat că prin restrângerea sferei de incidență a normei legale anterior menționate doar la anumite categorii de bunuri nu se poate reține că s-ar aduce atingere prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece, potrivit jurisprudentei constante a Curții, norma europeană nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care restituie bunurile dobândite înainte de ratificarea Convenției.

Asttfel, instanța de apel a conchis că adoptarea unei norme care reglementează dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere a politicii economico-sociale, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante. VII. Împotriva deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, reclamanții au declarat recurs fără să indice temeiul de drept al criticilor formulate. Autorii căii de atac au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum de 250.000 euro și la plata de daune materiale, în cuantum de 17.500 RON pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier.

În memoriul de recurs depus la dosar, au făcut o amplă expunere a situației de fapt în cauză și a parcursului procesual al litigiului, reiterând soluțiile instanțelor și criticile pentru care au exercitat căile de atac împotriva acestora în ciclurile procesuale anterioare. De asemenea, recurenții au reprodus argumentele invocate în susținerea calității lor procesuale active, arătând că sunt descendenții defunctului lor tată, D.N., condamnat politic la 18 ani temniță grea și 7 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii, din care a executat efectiv 14 ani, 3 luni și 28 zile, în perioada cuprinsă între 14 decembrie 1951-14 aprilie 1964, precum și suferințele îndurate de ei și autorul lor, ca și consecință a condamnării.

În continuare, au formulat critici asupra soluției de respingere a cererii lor de acordare de daune morale, dezvoltând amplu referiri la definiția și evoluția instituției în dreptul național și european și reproducând elemente de fapt în speță, în raport cu care au arătat că prejudiciul moral suferit a fost greșit apreciat sub aspectul cuantumului daunelor. Referitor la soluția dată cererii lor de acordare de despăgubiri materiale, recurenții au criticat hotărârile instanțelor de fond sub aspectul cuantumului daunelor acordate cu acest titlu, respectiv, 34.347 RON, din care 17.500 RON reprezentând pierderea recoltelor de grâu de pe 2.5 ha de teren și 16.847 RON contravaloarea confiscării a 9 oi.

Din această perspectivă au mai susținut că în mod greșit instanțele nu au obligat pârâtul la plata sumei de 40.110 euro, reprezentând echivalentul beneficiului nerealizat prin confiscarea efectivului de ovine între 1952, anul confiscării și 1962, când s-a încheiat colectivizarea, așa cum s-a determinat prin concluziile raportului de expertiză tehnică administrată în cauză. În final, recurenții au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat într-o serie de cauze în revendicare că lipsirea părții proprietatea sa fără acordarea unei despăgubiri echitabile, contravine dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile nr. 1350/2009, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, precum și a deciziei civile nr. 88/2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, recuantificarea daunelor morale acordate în primă instanță și obligarea pârâtului la plata de daune cu acest titlu în cuantum de 250.000 euro, corespunzător suferințelor suportate, precum și la plata de despăgubiri materiale în sumă de 17.500 RON pentru recoltele confiscate și 40.110 euro pentru efectivul animalier. La 26 ianuarie 2015, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat La termenul din 30 ianuarie 2015, în ședință publică, Înalta Curte a pus în discuția părților excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în baza dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. și, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele: Recurenții, în recursul pendinte au reprodus identic memoriul de recurs formulat împotriva deciziei civile nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin care a fost soluționat apelul în primul ciclu procesual, cât și pe cel formulat împotriva deciziei civile nr. 38/C din 15 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin care a fost soluționat apelul în rejudecare după prima casare cu trimitere, însă nu a formulat nicio critică care să vizeze efectiv decizia atacată în prezentul recurs și care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-pct.

9 C. proc. civ. Astfel, deși autorii căii de atac au reprodus susținerile formulate în fața instanțelor de fond în fazele procesuale anterioare și au indicat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceștia nu au arătat care sunt normele legale pretins a fi fost încălcate sau greșit aplicate. Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererile de recurs în ciclurile procesuale parcurse anterior nu răspund exigențelor cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenții nu a formulat nicio critică care să vizeze efectiv decizia ce formează obiectul căii de atac și care să permită verificarea legalității acesteia în limitele impuse de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celui reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost făcută doar formal. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanțele anterioare, recurenții tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar judecătorești recurate, iar nu să cuprindă reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurenți, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, susținerile recurenților prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanțelor de recurs în ciclurile procesuale parcurse anterior, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Că prezenta cerere de recurs constituie reproducerea identică a celei formulate în recursul declarat în primul ciclu procesual o dovedesc criticile asupra soluției date capătului de cerere privind acordarea de daune morale, intrată sub autoritate de lucru judecat, așa cum s-a statuat prin decizia nr. 747 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, precum și faptul că, în finalul memoriului depus la dosar, recurenții nu solicită modificarea deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, și care formează obiectul acestui recurs, ci a deciziei civile nr. 88 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, care a fost anterior casată de Înalta Curte.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat. Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de chemare în judecatăl, deși recursul nu are caracter devolutiv.

În alți termeni, față de considerentele ce preced, se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac. Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte urmează să constate nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenții-reclamanți N.D. și D.S. împotriva deciziei civile nr. 62/C din 23 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.