ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 22513/3/2008 la data de 11 iunie 2008, reclamanta D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 10424/7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea apartamentului situat în București, Bd. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I. B Tito, dispoziție pe care o consideră netemeinică și nelegală.

În motivarea contestației, contestatoarea a învederat că a dobândit apartamentul solicitat spre restituire prin contractual de vânzare cumpărare nr. x/1969 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București, imobilul fiind scos la licitație și vândut ca efect al aplicării sentinței civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector 4 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului Municipiului București, reținându-se că D.I. și P. nu justifică proveniența licită a unor bunuri și a unor cheltuieli în sumă de 128.784 lei, astfel că s-a dispus obligarea acestora la plata în solidar a sumei anterior menționate, în baza Legii nr. 18/1968. Contestatoarea a mai arătat că prin înștiințarea de plată din 4 iulie 1979, D.I.

și P. au fost somați să achite această sumă în termen de 3 zile de la primirea înștiințării, sumă la care s-au adăugat și majorările de întârziere, ajungându-se la un debit de 228.868 lei; ulterior, pentru recuperarea acestui debit de către organele fiscale, s-a dispus vânzarea la licitație publică a apartamentului proprietatea debitorilor, imobilul fiind adjudecat de numita Ș.M. în baza procesului verbal din data de 23 noiembrie 1984. Prin sentința civilă nr. 446 din 1 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a dispus anularea dispoziției din 7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent bănesc potrivit prevederilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul situat în București, str. Camil Ressu.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din actul normativ de referință; s-a apreciat că Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate generală pentru toate situațiile de preluare abuzivă a imobilelor ce au intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilind o singură excepție, anume, terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991. Prima instanță a apreciat că în mod greșit intimatul a reținut că notificarea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent nu intră în domeniul de aplicare a Legii 10/2001.

Cercetând înscrisurile cauzei prin care apartamentul a fost vândut la licitație publică în baza hotărârii judecătorești prin care debitorii au fost obligați la achitarea debitului către stat, tribunalul a constatat că apartamentul pentru care reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza legii speciale, era exceptat de la măsura executării silite, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, situație în care s-a apreciat că executarea silită astfel realizată a fost una abuzivă, ceea ce se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 18/1968 instituia o procedură de control a provenienței bunurilor dobândite de o persoană fizică, atunci când existau date și indicii temeinice cu privire la o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale.

Referitor la executarea silită a acestui impozit, care, în ce o privește pe reclamantă și defunctul său soț, s-a finalizat cu adjudecarea imobilului la licitație publică, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor în vigoare la acea dată, anume ale art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221//1960, potrivit cărora pentru debite din impozite și taxe, era exceptată de la urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa. În acest context, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv de stat se înțeleg și imobilele preluate pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive dispuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Totodată, s-a constatat că procedura execuțională demarată în baza sentinței civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector 4, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului București a avut loc atât pentru impozitul inițial de 128.784 lei, cât și pentru penalitățile de întârziere calculate la impozitul inițial stabilit, ajungându-se la un debit de 228.868 lei.

În consecință, constatându-se că în prezenta cauză apartamentul proprietatea debitorilor a fost scos la licitație publică și pentru un debit provenit din impozit, în partea referitoare la majorările de întârziere calculate la debitul inițial, s-a admis contestația, dispunându-se anularea dispoziției emise de Primarul Municipiului București și obligarea la a emite o nouă dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul ce a făcut obiectul executării silite și a căror valoare se va raporta la criteriul stabilit prin dispozițiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, anume, valoarea de circulație a apartamentului. În termen legal, împotriva acestei sentințe pârâtul a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 107/ A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Pentru a decide astfel, după reluarea situației de fapt reținute de prima instanță, curtea de apel a constatat că în cazul în care entității notificate în baza Legii 10/2001 i se solicită acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta este în măsură să califice dacă a fost sau nu o preluare abuzivă, astfel că, motivarea trebuie să cuprindă arătarea considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de fapt care au condus la adoptarea soluției.

Instanța de apel a stabilit că, la momentul rejudecării se vor determina pe deplin împrejurările în care imobilul a fost preluat definitiv în patrimoniul statului, se vor verifica aspectele referitoare la legalitatea procedurii execuționale, sens în care se va stabili dacă imobilul avea sau nu destinația prevăzută de art. 12 lit. f) din Decretul 221/1960 și se va stabili și situația juridică actuală a acestuia, cu indicarea considerentelor de fapt și de drept ale soluției adoptate. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta reclamantă învederează în dezvoltarea motivelor de recurs că la dosarul primei instanțe a fost depusă sentința civilă nr. 7456 din 15 decembrie 1978 pronunțată de Judecătoria sector 4 din cuprinsul căreia rezulta inventarul bunurilor mobile și imobile deținute de reclamantă și soțul său la momentul efectuării cercetărilor în baza Legii nr. 18/1968, astfel că, reiese cu evidență că singurul imobil pe care îl dețineau era apartamentul din București, Str. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I. B. Tito,; de asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă copia actului de identitate a reclamantei din care reiese că adresa sa de domiciliu era la același apartament.

Recurenta învederează că în aceste condiții instanța de apel a reținut în mod greșit că nu a fost cercetat fondul cauzei și că nu există date suficiente pentru a se stabili dacă apartamentul vândut la licitație public a fost supus executării silite cu încălcarea dispozițiilor art. 12 lit. f) din Decretul nr. 221/1960, apartament ce reprezenta singura proprietate imobiliară a familiei D. Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a dat o interpretare abuzivă actului dedus judecății și a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care pârâtul prin apelul formulat a criticat greșita calificare a preluării ca fiind abuzivă, invocându-se că preluarea a operat în baza unei sentințe pronunțate în baza Legii nr. 18/1968, fără însă a se face nicio referire la condițiile prevăzute de art. 12 lit. f) din Decretul nr. 221/1960.

Restul motivelor de recurs dezvoltate de recurentă reprezintă reluarea situației de fapt și demersul de a se demonstra juridic incidența Legii nr. 10/2001, în sensul calificării preluării ca fiind una abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare a legii speciale. Recurenta a anexat motivelor de recurs înscrisuri care se regăsesc în dosarul primei instanțe și la care a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs. Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare. Recursul formulat este fondat. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 8 (interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății) și ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (acordarea a mai mult decât s-a cerut) nu sunt incidente în cauză, fiind inadecvat invocate de recurentă, întrucât cele arătate în dezvoltarea acestor motive de nelegalitate nu sunt susceptibile de încadrare în aceste dispoziții legale.

Astfel, motivele de apel sau criticile formulate de pârât prin memoriul de apel nu pot fi calificate drept cereri deduse judecății (“ceea ce s-a cerut”) pentru a fi permisă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în situația în care instanța învestită cu soluționarea căii de atac analizează mai mult, mai puțin sau ceea ce nu a făcut obiectul criticilor, situația descrisă putând fi eventual încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; în plus, nu trebuie omis faptul că în limita motivelor de apel, instanța este în măsură să examineze cauza sub toate aspectele, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac, putând să invoce chiar din oficiu motive de ordine publică, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., situație în care în mod legal nu se analizează criticile din motivele de apel, motivele de ordine publică fiind prioritare, întrucât atrag sancțiunea nulității absolute. Nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, recurenta în mod greșit invocând în susținerea acestei teze de nelegalitate “interpretarea abuzivă” a motivelor de apel, sensul normei menționate vizând actul juridic în accepțiunea sa din dreptul substanțial, anume, manifestare de voință în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui raport juridic; această ipoteză de nelegalitate nu va fi niciodată analizată în raport de criticile formulate prin motivele de apel, criticile căii de atac nereprezentând actul juridic dedus judecății; în speță, actul juridic dedus judecății este dispoziția emisă de primarul general în soluționarea notificării formulate de reclamantă.

În consecință, față de cele menționate, Înalta Curte va analiza cele încadrate de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C. proc. civ. din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, obiectul pricinii de față îl constituie contestația formulată de recurenta reclamantă împotriva dispoziției nr. 10424 din 7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru apartamentul situat în București, Bd. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I. B Tito.

Prima instanță a soluționat pricina cu care a fost învestită și, apreciind în sensul nelegalității și netemeiniciei dispoziției contestate, a dispus admiterea cererii, anularea dispoziției atacate și obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziții cu propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale, pentru apartamentul ce a aparținut reclamantei și defunctului său soț.

Prima instanță, în considerentele sentinței, a prezentat raționamentul care a condus la adoptarea soluției redate în dispozitivul sentinței, parcurgând etapele de analiză proprii cererii deduse judecății: s-a analizat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, s-a evaluat modalitatea de preluare a apartamentului din patrimoniul reclamantei și al soțului său, s-a calificat această preluare ca fiind una abuzivă, motiv pentru care s-a apreciat că deposedarea acestora intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, contrar celor reținute de pârât în dispoziția contestată; în sfârșit, tribunalul constatând îndeplinite cerințele legii speciale, a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii cuvenite reclamantei și a dispus în consecință, obligând pârâtul la emiterea unei noi dispoziții cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Așa fiind, instanța de apel, în absența unor critici cu un atare conținut și în lipsa invocării vreunui motiv de ordine publică de natură a permite soluția admiterii apelului cu desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Or, în condițiile în care cauza nu a fost soluționată de prima instanță cu lipsă de procedură (ceea ce oricum era subsecvent valorificării unei atari critici prin motivele de apel de partea vătămată prin această neregularitate) și cum tribunalul a cercetat pricina pe fondul ei, soluția adoptată neputând fi asimilată pronunțării pe cale de excepție sau unei analizări aparente a fondului cauzei, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., niciunul dintre cele două motive indicate de text care permit această soluție nefiind incident în cauză. În plus, din motivarea lapidară a deciziei recurate nu s-ar putea reține nici valorificarea vreunei nulități absolute virtuale (art. 105 alin. (2) corob. cu art. 108 alin. (1) și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.) referitoare la nemotivarea soluției primei instanțe, întrucât pe de o parte, soluția primei instanțe redă raționamentul pe care s-a întemeiat, iar pe de altă parte, un astfel de motiv de ordine publică (nulitatea sentinței pentru nemotivare) nu a fost invocat din oficiu de instanța anterioară, în condițiile în care prin motivele de apel pârâtul nu a formulat o astfel de critică.

În consecință, Înalta Curte constatând fondate criticile dezvoltate de recurentă în baza ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe de apel pentru cercetarea criticilor formulate de apelant prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de reclamanta D.I., împotriva deciziei civile nr. 107/ A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință public, azi, 13 ianuarie 2012.