ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 122/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub

nr. 22513/3/2008 la data de 11 iunie 2008, reclamanta D.I. a chemat în judecată

pe pârâtul Municipiul București, solicitând instanței prin sentința ce o va

pronunța să dispună anularea dispoziției nr. 10424/7 mai 2008 emisă de Primarul

General al Municipiului București prin care i-a fost respinsă notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea apartamentului situat în

București, Bd. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I. B

Tito, dispoziție pe care o consideră netemeinică și nelegală.

În motivarea contestației, contestatoarea a învederat că a

dobândit apartamentul solicitat spre restituire prin contractual de vânzare

cumpărare nr. x/1969 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului București,

imobilul fiind scos la licitație și vândut ca efect al aplicării sentinței

civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector 4 București,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului

Municipiului București, reținându-se că D.I. și P. nu justifică proveniența

licită a unor bunuri și a unor cheltuieli în sumă de 128.784 lei, astfel că s-a

dispus obligarea acestora la plata în solidar a sumei anterior menționate, în

baza Legii nr. 18/1968.

Contestatoarea a mai arătat că prin înștiințarea de plată din

4 iulie 1979, D.I. și P. au fost somați să achite această sumă în termen de 3

zile de la primirea înștiințării, sumă la care s-au adăugat și majorările de

întârziere, ajungându-se la un debit de 228.868 lei; ulterior, pentru

recuperarea acestui debit de către organele fiscale, s-a dispus vânzarea la

licitație publică a apartamentului proprietatea debitorilor, imobilul fiind

adjudecat de numita Ș.M. în baza procesului verbal din data de 23 noiembrie

1984.

Prin sentința civilă nr. 446 din 1 aprilie 2010, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis contestația, a dispus anularea

dispoziției din 7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București

și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziții motivate prin care

să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent bănesc potrivit

prevederilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul

situat în București, str. Camil Ressu.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut

că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a)

și art. 4 alin. (2) din actul normativ de referință; s-a apreciat că Legea nr. 10/2001

are aplicabilitate generală pentru toate situațiile de preluare abuzivă a

imobilelor ce au intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, stabilind o singură excepție, anume, terenurile al căror regim

juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991.

Prima instanță a apreciat că în mod greșit intimatul a

reținut că notificarea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent nu intră în domeniul de aplicare a Legii 10/2001.

Cercetând înscrisurile cauzei prin care apartamentul a fost

vândut la licitație publică în baza hotărârii judecătorești prin care debitorii

au fost obligați la achitarea debitului către stat, tribunalul a constatat că

apartamentul pentru care reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent în baza legii speciale, era exceptat de la măsura executării

silite, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, situație

în care s-a apreciat că executarea silită astfel realizată a fost una abuzivă, ceea

ce se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 18/1968 instituia

o procedură de control a provenienței bunurilor dobândite de o persoană fizică,

atunci când existau date și indicii temeinice cu privire la o vădită

disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile sale.

Referitor la executarea silită a acestui impozit, care, în

ce o privește pe reclamantă și defunctul său soț, s-a finalizat cu adjudecarea

imobilului la licitație publică, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor

în vigoare la acea dată, anume ale art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221//1960,

potrivit cărora pentru debite din impozite și taxe, era exceptată de la

urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa.

În acest context, prima instanță a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi,

prin imobile preluate abuziv de stat se înțeleg și imobilele preluate pentru

neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive dispuse de stat, prin care

drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Totodată, s-a constatat că procedura execuțională demarată

în baza sentinței civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector

4, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului

București a avut loc atât pentru impozitul inițial de 128.784 lei, cât și

pentru penalitățile de întârziere calculate la impozitul inițial stabilit,

ajungându-se la un debit de 228.868 lei.

În consecință, constatându-se că în prezenta cauză

apartamentul proprietatea debitorilor a fost scos la licitație publică și

pentru un debit provenit din impozit, în partea referitoare la majorările de

întârziere calculate la debitul inițial, s-a admis contestația, dispunându-se

anularea dispoziției emise de Primarul Municipiului București și obligarea la a

emite o nouă dispoziție cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent pentru apartamentul ce a făcut obiectul executării silite și a căror

valoare se va raporta la criteriul stabilit prin dispozițiile art. 10 alin. (9)

din Legea nr. 10/2001, anume, valoarea de circulație a apartamentului.

În termen legal, împotriva acestei sentințe pârâtul a

formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 107/ A din 3 februarie 2011, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a admis apelul și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

prima instanță.

Pentru a decide astfel, după reluarea situației de fapt

reținute de prima instanță, curtea de apel a constatat că în cazul în care

entității notificate în baza Legii 10/2001 i se solicită acordarea măsurilor

reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta este în măsură să califice

dacă a fost sau nu o preluare abuzivă, astfel că, motivarea trebuie să cuprindă

arătarea considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de fapt care

au condus la adoptarea soluției.

Instanța de apel a stabilit că, la momentul rejudecării se

vor determina pe deplin împrejurările în care imobilul a fost preluat definitiv

în patrimoniul statului, se vor verifica aspectele referitoare la legalitatea

procedurii execuționale, sens în care se va stabili dacă imobilul avea sau nu

destinația prevăzută de art. 12 lit. f) din Decretul 221/1960 și se va stabili

și situația juridică actuală a acestuia, cu indicarea considerentelor de fapt

și de drept ale soluției adoptate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a

promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc.

civ.

Recurenta reclamantă învederează în dezvoltarea motivelor de

recurs că la dosarul primei instanțe a fost depusă sentința civilă nr. 7456 din

15 decembrie 1978 pronunțată de Judecătoria sector 4 din cuprinsul căreia

rezulta inventarul bunurilor mobile și imobile deținute de reclamantă și soțul

său la momentul efectuării cercetărilor în baza Legii nr. 18/1968, astfel că,

reiese cu evidență că singurul imobil pe care îl dețineau era apartamentul din

București, Str. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I.

B. Tito,; de asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă copia actului de

identitate a reclamantei din care reiese că adresa sa de domiciliu era la

același apartament.

Recurenta învederează că în aceste condiții instanța de apel

a reținut în mod greșit că nu a fost cercetat fondul cauzei și că nu există

date suficiente pentru a se stabili dacă apartamentul vândut la licitație

public a fost supus executării silite cu încălcarea dispozițiilor art. 12 lit. f)

din Decretul nr. 221/1960, apartament ce reprezenta singura proprietate

imobiliară a familiei D.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a dat o

interpretare abuzivă actului dedus judecății și a acordat mai mult decât s-a

cerut, în condițiile în care pârâtul prin apelul formulat a criticat greșita

calificare a preluării ca fiind abuzivă, invocându-se că preluarea a operat în

baza unei sentințe pronunțate în baza Legii nr. 18/1968, fără însă a se face

nicio referire la condițiile prevăzute de art. 12 lit. f) din Decretul nr. 221/1960.

Restul motivelor de recurs dezvoltate de recurentă reprezintă

reluarea situației de fapt și demersul de a se demonstra juridic incidența

Legii nr. 10/2001, în sensul calificării preluării ca fiind una abuzivă, ce

intră în domeniul de aplicare a legii speciale.

Recurenta a anexat motivelor de recurs înscrisuri care se

regăsesc în dosarul primei instanțe și la care a făcut referire în cuprinsul

memoriului de recurs.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.

Recursul formulat este fondat.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 304 pct. 8

(interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății) și ale art. 304 pct. 6

C. proc. civ. (acordarea a mai mult decât s-a cerut) nu sunt incidente în

cauză, fiind inadecvat invocate de recurentă, întrucât cele arătate în

dezvoltarea acestor motive de nelegalitate nu sunt susceptibile de încadrare în

aceste dispoziții legale.

Astfel, motivele de apel sau criticile formulate de pârât

prin memoriul de apel nu pot fi calificate drept cereri deduse judecății (“ceea

ce s-a cerut”) pentru a fi permisă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., în situația în care instanța învestită cu soluționarea căii de atac

analizează mai mult, mai puțin sau ceea ce nu a făcut obiectul criticilor, situația

descrisă putând fi eventual încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.; în plus, nu trebuie omis faptul că în limita motivelor de apel, instanța

este în măsură să examineze cauza sub toate aspectele, dat fiind caracterul

devolutiv al căii de atac, putând să invoce chiar din oficiu motive de ordine

publică, potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.,

situație în care în mod legal nu se analizează criticile din motivele de apel,

motivele de ordine publică fiind prioritare, întrucât atrag sancțiunea

nulității absolute.

Nici dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt

incidente, recurenta în mod greșit invocând în susținerea acestei teze de

nelegalitate “interpretarea abuzivă” a motivelor de apel, sensul normei

menționate vizând actul juridic în accepțiunea sa din dreptul substanțial,

anume, manifestare de voință în scopul nașterii, modificării sau stingerii unui

raport juridic; această ipoteză de nelegalitate nu va fi niciodată analizată în

raport de criticile formulate prin motivele de apel, criticile căii de atac

nereprezentând actul juridic dedus judecății; în speță, actul juridic dedus

judecății este dispoziția emisă de primarul general în soluționarea notificării

formulate de reclamantă.

În consecință, față de cele menționate, Înalta Curte va

analiza cele încadrate de recurentă în dispozițiile art. 304 pct. 6 și 8 C.

proc. civ. din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, obiectul pricinii de față îl constituie contestația

formulată de recurenta reclamantă împotriva dispoziției nr. 10424 din 7 mai 2008

emisă de Primarul General al Municipiului București prin care i-a fost respinsă

notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor

reparatorii pentru apartamentul situat în București, Bd. Camil Ressu, fost

Nicolae Grigorescu, fost Ion Șulea, fost I. B Tito.

Prima instanță a soluționat pricina cu care a fost învestită

și, apreciind în sensul nelegalității și netemeiniciei dispoziției contestate,

a dispus admiterea cererii, anularea dispoziției atacate și obligarea pârâtului

la emiterea unei noi dispoziții cu propunerea acordării de despăgubiri în condițiile

legii speciale, pentru apartamentul ce a aparținut reclamantei și defunctului

său soț.

Prima instanță, în considerentele sentinței, a prezentat

raționamentul care a condus la adoptarea soluției redate în dispozitivul

sentinței, parcurgând etapele de analiză proprii cererii deduse judecății: s-a

analizat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, s-a evaluat

modalitatea de preluare a apartamentului din patrimoniul reclamantei și al

soțului său, s-a calificat această preluare ca fiind una abuzivă, motiv pentru

care s-a apreciat că deposedarea acestora intră în domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001, contrar celor reținute de pârât în dispoziția contestată; în

sfârșit, tribunalul constatând îndeplinite cerințele legii speciale, a procedat

la identificarea tipului de măsuri reparatorii cuvenite reclamantei și a dispus

în consecință, obligând pârâtul la emiterea unei noi dispoziții cu propunerea

acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Așa fiind, instanța de apel, în absența unor critici cu un

atare conținut și în lipsa invocării vreunui motiv de ordine publică de natură

a permite soluția admiterii apelului cu desființarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C.

proc. civ.

Or, în condițiile în care cauza nu a fost soluționată de

prima instanță cu lipsă de procedură (ceea ce oricum era subsecvent

valorificării unei atari critici prin motivele de apel de partea vătămată prin

această neregularitate) și cum tribunalul a cercetat pricina pe fondul ei,

soluția adoptată neputând fi asimilată pronunțării pe cale de excepție sau unei

analizări aparente a fondului cauzei, Înalta Curte constată că în mod nelegal

instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., niciunul dintre cele două motive indicate de text care permit această

soluție nefiind incident în cauză.

În plus, din motivarea lapidară a deciziei recurate nu s-ar

putea reține nici valorificarea vreunei nulități absolute virtuale (art. 105 alin.

(2) corob. cu art. 108 alin. (1) și art. 261 pct. 5 C. proc. civ.) referitoare

la nemotivarea soluției primei instanțe, întrucât pe de o parte, soluția primei

instanțe redă raționamentul pe care s-a întemeiat, iar pe de altă parte, un

astfel de motiv de ordine publică (nulitatea sentinței pentru nemotivare) nu a

fost invocat din oficiu de instanța anterioară, în condițiile în care prin

motivele de apel pârâtul nu a formulat o astfel de critică.

În consecință, Înalta Curte constatând fondate criticile

dezvoltate de recurentă în baza ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., astfel că, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1), (3) și (5)

C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza

aceleiași instanțe de apel pentru cercetarea criticilor formulate de apelant

prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta D.I., împotriva

deciziei civile nr. 107/ A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință public, azi, 13 ianuarie 2012.