ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4682/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1172 din 23 septembrie 2010, Tribunalul București a respins cererea privind restituirea în natură a terenurilor, a anulat, ca netimbrată, cererea reclamantei O.E. privind acordarea daunelor materiale, a admis în parte acțiunea privind daunele morale și cheltuielile de judecată și a obligat Municipiul București să-i plătească, reclamantei, suma de 5.000 lei, cu titlu de daune morale și suma de 2.500 lei cheltuieli de judecată. În fapt, s-a reținut că reclamantul inițial, Călin Ion, a solicitat, prin acțiunea principală, obligarea pârâtului să-i restituie în natură terenul în litigiu în suprafață de 1.175 mp, cererea fiind înregistrată la 27 mai 2009, datorită refuzului nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificarea nr. 1101/2001.

Această obligație a fost îndeplinită la data de 18 martie 2010, după decesul reclamantului, în timpul procesului pendinte, la 9 ani de la formularea notificării. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata unor daune materiale, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosința terenului pentru perioada ultimilor 3 ani. În baza art. 20 alin. (1) și 3 din Legea nr. 146/1997, cererea a fost anulată ca netimbrată. Referitor la cererea reclamantei privind daunele morale, tribunalul a reținut că deși primarul general al Municipiului București avea obligația să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile de la data formulării acesteia sau de la data depunerii actelor doveditoare, acesta nu a rezolvat notificarea, astfel că a fost pronunțată sentința civilă nr. 5504 din 18 noiembrie 2003 de Judecătoria Sectorului 5 București, prin care Municipiul București a fost obligat să se pronunțe asupra cererii de restituire a imobilului.

Nici după obligarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă, primarul general al Municipiului București nu a rezolvat notificarea reclamantului. Prin dispoziția nr. 12553 din 18 martie 2010, notificarea a fost rezolvată, dar cu o întârziere de 9 ani de zile, perioadă în care atât reclamantul inițial, cât și moștenitoarea acestuia au fost nevoiți să facă nenumărate demersuri administrative, în vederea restituirii terenului liber, lovindu-se de refuzul nejustificat al autorității de rezolvare a cererii, deși în dosarul administrativ era depusă toată documentația prin care dovedea calitatea de persoane îndreptățite să li se restituie terenul în natură. Tribunalul a apreciat că aceștia au suportat un prejudiciu moral, în condițiile în care în urma demersurilor repetate, o perioadă mare de timp, drepturile nu le-au fost recunoscute, sentimentul acestora fiind de frustrare și de zădărnicie în eforturile întreprinse.

Tribunalul a apreciat, în mod global, acest prejudiciu moral la suma de 5.000 lei. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 998 C. civ. Prin decizia civilă nr. 623/ A din 22 iunie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile formulate în cauză. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, s-a reținut că creditorul unei obligații de a face poate solicita executarea obligației pe calea dispozițiilor art. 580 3 C. proc. civ., dar nimic nu-l împiedică pe acesta să formuleze o cerere prin care să solicite despăgubiri în condițiile dreptului comun pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a neexecutării obligației. Reclamanta nu a solicitat daune cominatorii, pentru a fi cuantificate de instanță, ci daune morale pentru disconfortul psihic suferit ca urmare a nerespectării drepturilor prevăzute de lege.

După obținerea sentinței civile nr. 5504 din 18 octombrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 5 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1794/2006 a Curții de Apel București - prin care s-a admis acțiunea reclamanților și a fost obligat pârâtul să se pronunțe asupra cererii de restituire formulată prin notificarea nr. 1108 din 21 martie 2011, reținându-se în considerentele sentinței că unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării asupra cererii de restituire în natură - reclamantul a făcut mai multe cereri către pârât pentru executarea ei (adresa din 13 noiembrie 2006, adresa din 25 iulie 2004), care au rămas fără nici un rezultat.

În aceste condiții, reclamantul a formulat acțiunea de față, care așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, este întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ. S-a apreciat că, în cauza pendinte, sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul moral suferit și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Astfel, faptul ilicit săvârșit de pârâtă constă în aceea că, nu a respectat dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici nu a îndeplinit obligația stabilită prin sentința civilă nr. 5504 din 18 octombrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București. Potrivit art. 23 și următoarele din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării.

Termenul este imperativ, iar nu de recomandare, pentru că, dacă s-ar accepta caracterul de normă de recomandare al textului de lege care îl reglementează, s-ar ajunge la situația inacceptabilă, în care soluționarea notificării ar putea fi amânată sine die de către unitatea deținătoare, sub pretextul nedepunerii actelor doveditoare. Conduita obligatorie a unității notificate este aceea de a soluționa notificarea, inclusiv prin respingerea ei, în eventualitatea în care nu ar fi fost depuse la doar acte, care să dovedească dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită. Dispoziția nr. 12553 din 18 martie 2010, prin care s-a dispus restituirea terenului a fost emisă de pârât la aproximativ un an de la formularea acțiunii, după admiterea probelor.

Ca atare, fapta ilicită o reprezintă depășirea termenului prevăzut de lege de a răspunde la notificare. De asemenea, este cert că reclamantul C.I., care a decedat pe parcursul desfășurării acestui proces, a suferit un prejudiciu moral determinat atât de faptul că a așteptat mai mult de nouă ani să i se răspundă la notificare, cât și de faptul că, prin conduita sa, pârâtul a nesocotit prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând o perioadă lungă de timp solicitările reclamantului. În ceea ce privește apelul reclamantului, prin care se urmărește majorarea cuantumului daunelor morale, Curtea a reținut că, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Practica judiciară a stabilit că la aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se aibă în vedere importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, scopul acordării acestor daune morale, fiind atins prin simplul fapt al admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora. Pentru prejudiciul material suferit, reclamanta se poate adresa pe cale separată instanței, întrucât nu se poate pune sensul egalității între acest prejudiciu și prejudiciul moral. S-a avut în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - cauza Vitan contra României, Pantea împotriva României - Curtea apreciază că suma acordată de instanța de fond cu titlu de daune morale acoperă prejudiciul suferit.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 9 august 2011, reclamanta O.E., prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: S-a susținut pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a Constituției României, cu privire la egalitatea în fața legilor. De asemenea, s-a invocat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată neconținând motivarea neluării în considerare, în totalitate, a motivelor de apel. Instanța nu motivează de ce nu îi aplică aceeași unitate de măsură în aprecierea valorii daunelor morale ca în cazuri similare. Obiectul cauzei reclamantei l-a reprezentat acordarea de daune morale pentru refuzul nejustificat de a i se soluționa notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, timp de peste 9 ani.

Aceasta a investit cu formulă executorie sentința civilă obținută și a somat-o pe pârâta să se conformeze acestei hotărâri, dar primăria a ignorat această realitate juridică. S-a formulat inclusiv plângere penală pentru abuz în serviciu, la care, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale. Contra acestor soluții, prin sentința penală nr. 994 din 11 iunie 2009, s-a admis plângerea, s-a desființat rezoluția de neînceperea urmăririi penale și s-a restituit dosarul la procuror, cu dispoziția de a dispune începerea urmăririi penale. Abia după aceste ultime demersuri judiciare, s-a primit dispoziția nr. 12241 din 13 octombrie 2009 a primarului general, prin care s-a dispus să i se retrocedeze terenul în litigiu.

Prin decizia civilă nr. 64/26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, într-un caz identic, s-au acordat despăgubiri morale în sumă de 20.000 lei. La evaluarea sumei de 20.000 lei s-a invocat perioada de peste 9 ani, fără ca notificarea să fie soluționată, precum și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv deciziile nr. 4506/2008, 5958/2007 și 5583/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Recursul este nefondat. Referitor la cererea reclamantei privind daunele morale, instanțele anterioare au reținut corect împrejurările de fapt cu relevanță în conturarea faptei ilicite și a conduitei culpabile a pârâtului în îndeplinirea obligațiilor legale, inserate ulterior și în cuprinsul unei hotărâri judecătorești irevocabile, de care depinde soluția pe fondul cauzei.

Important de reținut este faptul că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat daune morale pentru disconfortul psihic suferit ca urmare a nerespectării drepturilor prevăzute de lege, acțiunea fiind întemeiată în mod expres pe dispozițiile art. 998 C. civ. În urma aprecierii probelor administrate s-a concluzionat corect că, în cauză, sunt într-adevăr îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul moral suferit și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Instanța de apel a identificat corect conținutul concret al faptei ilicite săvârșite de către pârâtă, respectiv nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - potrivit art. 23 și urm. din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să răspundă la notificare în termen de 60 de zile de la primirea notificării - dar și a obligației stabilită prin sentința civilă nr. 5504 din 18 octombrie 2009 a Judecătoriei Sectorului 5 București.

De asemenea, s-a reținut că este cert faptul că reclamantul inițial, decedat pe parcursul desfășurării acestui proces, a suferit un prejudiciu moral determinat atât de faptul că a așteptat mai mult de nouă ani să i se răspundă la notificare, cât și de faptul că, prin conduita sa, pârâtul a nesocotit prevederile Legii nr. 10/2001, ignorând o perioadă lungă de timp solicitările, pe deplin îndreptățite, ale reclamanților. Sub aspectul condițiilor impuse de instituția răspunderii civile delictuale, nu s-au formulat critici de nelegalitate pertinente, singura nemulțumire a recurentei-reclamante vizând de fapt modalitatea în care instanțele fondului au analizat și apreciat probele administrate în cauză și au cuantificat prejudiciul moral pretins.

Instanțele anterioare au apreciat corect că, de principiu, noțiunea de prejudiciu trebuie sa aibă semnificația efectelor produse - rezultatul dăunător de natura nepatrimonială - urmare a încălcării drepturilor subiective si a intereselor legitime ale persoanei care reclamă in justiție. In ceea ce privește chestiunea punctuală a cuantumului despăgubirilor morale si a criteriilor in raport de care se apreciază asupra întinderii obligației de dezdăunare, este bine de subliniat că legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești anterioare sunt strâns legate de probațiune, de realitatea raportului juridic de drept civil, configurat pe deplin în fața instanțelor fondului, asupra căruia s-a suprapus prescripția legii - condițiile răspunderii civile delictuale.

Sub acest aspect, de altfel singurul reclamat prin cererea de recurs, dar fără să fie indicată norma legală internă sau europeană încălcată sau aplicată greșit - Curtea a reținut corect că, de principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Practica judiciară, atât internă cât și internațională - jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cauza Vișan contra României, Pântea împotriva României etc. - a stabilit că la aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie să se aibă în vedere importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, scopul acordării acestor daune morale, fiind atins prin simplul fapt al admiterii cererii de acordare a daunelor, iar nu neapărat prin cuantumul acestora. În contextul împrejurărilor de fapt pe deplin stabilite și în temeiul considerentelor impuse de o jurisprudență constantă europeană, se poate aprecia că suma acordată de prima instanță de fond cu titlu de daune morale acoperă prejudiciul suferit.

Nu poate fi primită nici o critică pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nesocotirea principiului egalității cetățenilor în fața legilor - întrucât situația de fapt a fiecărei cauze pendinte configurează soluția pe fondul raportului juridic litigios, ceea ce în cauză s-a și întâmplat. Nici critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținută, instanța de apel expunând în mod detaliat atât situația de fapt a cauzei pendinte, cât și condițiile concrete ale angajării răspunderii civile delictuale. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei ca nefondat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 623/ A din 22 iunie 2011 a Curții de Apel București,secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.