ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 38/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Călărași, secția civilă, la 26 ianuarie 2010, reclamantul M.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 300.000 euro, în echivalent lei la data plății, sumă reprezentând daune materiale și morale, conform Legii nr. 221/2009. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este fiul lui M.M., decedat în anul 1994 și că tatăl său, împreună cu familia, au fost strămutați, stabilindu-li-se domiciliu obligatoriu în comuna Brateș, județul Galați, în perioada 18 iunie 1951 - 18 septembrie 1955. A mai arătat reclamantul că, pe perioada domiciliului obligatoriu, tatăl său a suferit o traumă psihică majoră, datorată, pe de o parte, lipsurilor materiale, iar, pe de altă parte, terorii la care a fost supus, lezării demnității și onoarei sale.

Și după ridicarea măsurii administrative, fiind considerat „element dușmănos”, autorul reclamantului nu s-a putut angaja decât la munca câmpului, iar fiului său i-a fost îngrădit accesul la școlarizare. La data de 4 martie 2010, reclamantul M.G. și-a precizat acțiunea, arătând că pretențiile formulate sunt constituite în exclusivitate din daune morale, fără a micșora câtimea pretențiilor. Prin sentința civilă nr. 502 din 4 martie 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă, a admis excepția inadmisibilității, invocată din oficiu, și a respins acțiunea reclamantului. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, atâta timp cât reclamantul a invocat în susținerea acțiunii o măsură administrativă cu caracter politic și nu o condamnare a tatălui său, M.M..

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul, fără a-l motiva. Examinând apelul, în raport cu dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 7/ A din 12 ianuarie 2011, a admis apelul reclamantului M.G. și a desființat sentința apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a se pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că argumentația tribunalului a vizat fondul cauzei și nu o excepție de inadmisibilitate a acțiunii, situație în care, între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia există o contradicție ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii în condițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. S-a menționat, totodată, că urmează să se analizeze, cu ocazia rejudecării, și apărările intimatei pârâte cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., întrucât excepția inadmisibilității este o excepție de fond, respectiv, un mijloc procedural prin care partea interesată invocă în cadrul procesului civil încălcarea unor norme speciale care îngrădesc dreptul la acțiune, fără a pune în discuție fondul cauzei, dar strâns legat de acesta.

S-a invocat faptul că, raportat la dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, reclamantul putea solicita acordarea de despăgubiri doar pentru prejudiciul suferit prin condamnare, în forma existentă la momentul pronunțării sentinței apelate și nu și ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic. Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia acestea i se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivându-și soluția exclusiv pe imposibilitatea acordării daunelor morale, ca urmare a unei măsuri administrative cu caracter politic, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cadrul general de reglementare a drepturilor patrimoniale recunoscute de lege, rezultat din interpretarea logică și teleologică a prevederilor art. 5, privește toate persoanele, atât pe cele condamnate politic, cât și pe cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referință (a Legii nr. 221/2009), care beneficiază de dreptul la despăgubiri, materiale și morale. Atât condamnările cât și măsurile administrative cu caracter politic constituie măsuri abuzive ale regimului comunist vizând persoanele care s-au împotrivit sub diferite forme acestuia, o altă interpretare, în sensul distincției între cele două categorii, conducând la negarea scopului adoptării actului normativ și crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situații similare.

Această interpretare rezultă și din modul de redactare a prevederilor art. 1 alin. (2) lit. a) – j) și art. 3 lit. a) – f), care trimit, prin enumerare la rațiunile politice care au stat la baza reglementărilor anumitor infracțiuni sau fapte fără caracter penal, sancționate de regimul comunist, dar și din dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2), care fac trimitere, în egală măsură la dispozițiile art. 2 din O.U.G. nr. 214/1999, ca sistem de referință în procedura constatării caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative. Întrucât legea nu distinge, urmează ca asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic cu condamnările penale, să se facă nu numai la nivel declarativ, ci și la nivelul aplicării practice.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat să excludă de la despăgubiri morale persoanele care au făcut obiectul unor măsuri politice administrative, ar fi folosit aceeași tehnică legislativă ca în redactarea art. 5 alin. (1) lit. b din lege, potrivit cu care se acordă despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate, dacă nu au fost restituite sau nu s-au obținut anterior despăgubirii în echivalent, în scopul evitării unei duble reparații. Astfel, ar fi trebuit să se prevadă expres că un asemenea prejudiciu moral a fost deja acoperit prin Decretul-lege nr. 118/1990 or, dimpotrivă, în cuprinsul Legii nr. 221/2009 se arată că măsurile stabilite prin actul normativ anterior nu au fost afectate.

Întrucât dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 stabilește că printre măsurile administrative cu caracter politic se înscrie și dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, Curtea va reține că instanța de apel, deși cu o motivare sumară, a reținut corect că acțiunea reclamantului era admisibilă, autorul său, M.M. făcând obiectul unei astfel de măsuri. Curtea de apel s-a pronunțat corect doar din perspectiva analizei admisibilității acțiunii, temeinicia pretențiilor reclamantului neputând fi cenzurată direct în faza apelului, câtă vreme nu a fost examinată de prima instanță. Pentru aceleași considerente, s-a reținut corect că, fără a se încălca un grad de jurisdicție, prima instanță urmează să analizeze și apărările intimatei cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Ca atare, Curtea urmează să constate că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să îl respingă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Călărași pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 7/ A din 12 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.