ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4115/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 61 din 26 mai 2011, Curtea de Apel București învestită prin decizia nr. 3586 din 28 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, prin care s-a casat integral sentința nr. 42 din 31 martie 2010 a aceleiași instanțe în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru motivare contradictorie, și s-a trimis cauza pentru rejudecare, urmând ca în soluția pe care o va pronunța instanța de fond să aibă în vedere și apărările contestatorilor invocate în motivele de recurs, prima dintre acestea fiind excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, a admis contestația la executare completată formulată de contestatorii G.G.

și G.L. promovată în contradictoriu cu intimata A.V.A.S., a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită invocată de contestatori și constatând prescris dreptul intimatei de a cere executarea silită a anulat formele de executare întocmite de A.V.A.S. Instanța de fond a reținut că excepția prescripției este o excepție de fond, dirimantă și, prin împlinirea termenului de prescripție, conform art. 405 alin. (3) C. proc. civ., orice titlu executoriu își pierde puterea executorie. În speță, titlurile executorii au fost comunicate contestatorilor în 12 septembrie 1998, respectiv convenția de linie credit nr. 18/1995 reînnoit în 31 decembrie 1998 și contractul de garanție imobiliară din 8 ianuarie 1998 asupra unui imobil proprietatea contestatorilor – garanți ipotecari.

În examinarea excepției prescripției, prima instanță a reținut că data scadenței contractului de credit a fost la 31 decembrie 1998, dată în raport de care termenul de prescripție prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1008, de 7 ani, s-a împlinit la data de 31 decembrie 2006. Constatând că termenul de prescripție nu a fost nici întrerupt și nici suspendat, perioada în care debitoarea SC S.T.I. SRL a fost în faliment apreciindu-se ca neavând această aptitudine, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită și a anulat, în consecință, actele de executare întocmite de creditoarea A.V.A.S. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs creditoarea A.V.A.S.

pentru situația reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii excepției prescripției și pe fond respingerea contestației la executare, în principal ca tardivă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată. Criticile de nelegalitate dezvoltate referă la greșita aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 cât privește întreruperea termenului de prescripție față de faptul că la data de 25 martie 2003 a formulat declarație de creanță în cadrul procedurii falimentului debitoarei SC S.T.I. SRL, procedură care a debutat în 2000 și s-a închis la 19 septembrie 2005, când debitoarea a fost radiată. În raport cu situația descrisă recurenta critică neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006 cu privire la întreruperea/ suspendarea termenului de prescripție.

Recursul este fondat pentru motivele care urmează. Procedura de soluționare a litigiului de față este reglementată prin lege specială și anume de O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, modificată și completată. Potrivit art. 47 alin. (1) orice cerere aflată sub incidența acestui act normativ se judecă la primul termen, în afara cazului în care instanța dispune administrarea de probe noi. Dacă din motive întemeiate părțile nu sunt în măsură să își prezinte apărările în mod complet, instanța, va putea, în mod excepțional, să acorde, un termen în cunoștință de cel mult 7 zile care se acordă o singură dată și pentru administrarea de probe noi dispuse de instanță la primul termen.

Ordonanța conține dispoziții derogatorii și în ce privește soluționarea recursului. Astfel, conform art. 48 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, în recurs nu se pot invoca apărări ce nu au fost formulate în fața instanței a cărei hotărâre este recurată, cu excepția celor de ordine publică. Dacă admite recursul, prin aceeași hotărâre instanța este obligată să soluționeze și fondul cauzei, sau dacă se impune administrarea de probe noi, să stabilească termenul de judecată, art. 47 alin. (1) fiind incident cu privire la acesta. Prin urmare, în acest context procedural, instanța de recurs dacă admite recursul este obligată să soluționeze și fondul cauzei.

În cauza de față, curtea de apel a fost sesizată, ca instanță de fond, cu o contestație la executare, promovată la 09 februarie 2010, data trimiterii poștale, ulterior completată și precizată la 01 martie 2010 și, respectiv, la 17 martie 2010, având trei capete de cerere: anularea formelor de executare pornite în baza titlurilor executorii comunicate în 12 septembrie 1998, a formelor de executare generate de publicația de vânzare din 12 februarie 2010 și a celor generate de publicația de vânzare pentru data de 25 martie 2010. Cu privire la executarea pornită în 1998 prin comunicarea titlurilor executorii, contestatorii au invocat prescripția dreptului de a cere executarea silită. Cu privire la executarea constând în publicațiile vânzare, în ce privește prima publicație, au invocat necomunicarea anunțului de vânzare conform art. 71 alin. (2) din O.U.G.

nr. 51/1998 și cuantumul prețului de pornire, iar în ce privește pe cea de a doua, au contestat numai prețul de pornire. Prima instanță în mod corect a luat în examinare, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția prescripției executării demarate în septembrie 1998, a cărei admitere lăsa fără suport formele de executare ulterioare, obiect al celorlalte două capete ale contestației, dar nelegal nu a făcut aplicarea priorității de soluționare a excepțiilor în baza aceluiași text de lege. Prin urmare, verificarea prioritară pe care instanța trebuia să o facă chiar de la primul termen de judecată, înainte de a trece la examinarea excepțiilor de fond, era aceea cu privire la regularitatea investirii și la regularitatea cererii cu care a fost investită, a excepțiilor de procedură conform art. 137 C. proc.

civ. Sub acest aspect, se constată că cererea, contestația, cu care a fost investită instanța este supusă unui termen procedural de promovare, respectiv termenului prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., de 15 zile, care este un termen de decădere. Față de această situație, Înalta Curte procedând la verificarea respectării termenului de promovare, constată că în raport de data la care contestatorii declară că au primit comunicarea titlurilor executorii, septembrie 1998, contestația formulată la 09 februarie 2010 a fost tardiv declarată, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 401 alin. (1) C. proc. civ. Constatând, așadar, că în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 137 C. proc.

civ., contestația a fost admisă și anulată executarea ca prescrisă, excepția prescripției, ca excepție de fond fiind subsecventă în examinare excepției de procedură a tardivității promovării contestației la executare, Înalta Curte, în raport de art. 304 pct. 9 și cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va evoca fondul, conform art. 48 alin. (4) din O.U.G. nr. 51/1998. Pe fond, Înalta Curte reține cu privire la contestația executării privind publicația de vânzare din 10 februarie 2010 că aceasta a rămas fără obiect față de împrejurarea că, în lipsa oricărui cumpărător, licitația a fost reluată pentru termenul din 25 martie 2010 pentru când contestatorilor li s-a comunicat anunțul de vânzare la licitație, conform art. 71 alin. (2) din O.U.G.

51/1998. În ce privește contestația privind această din urmă licitație, în baza publicației de vânzare pentru 25 martie 2010, se constată netemeinicia criticilor formulate care au ca obiect cuantumul prețului de pornire față de faptul că acest preț este stabilit conform art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998, într-un raport de expertiză, efectuat de D.D.R.S. SA la 24 noiembrie 2009 și față de împrejurarea că, contestatorii nu și-au susținut afirmațiile cu privire la investițiile realizate cu probe care să demonstreze realitatea lor în contextul exigențelor procedurale instituite pentru cererea pe care au promovat-o în baza O.U.G. 51/1998, prin cererea de probațiune formulată în fața instanței de fond, la 12 mai 2011, solicitând numai încuviințarea probei cu scripte în dovedirea garanției convenției liniei de credit.

Așa fiind, față de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și evocând fondul va respinge contestația privind executarea pornită în septembrie 1998 prin comunicarea titlurilor executorii, ca tardiv formulată, va respinge contestația privind publicația de vânzare din 10 februarie 2010 ca rămasă fără obiect și, în fine, va respinge contestația privind publicația de vânzare din 25 martie 2010 ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurenta A.V.A.S. București împotriva sentinței comerciale nr. 61 din 26 mai 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Casează, cu reținere, sentința atacată. Evocând fondul: respinge contestația la executare formulată de contestatorii G.G. și G.L., privind comunicarea titlului executoriu cu somația din 12 septembrie 2008, ca tardiv formulată; respinge contestația privind publicația de vânzare din 10 februarie 2010, ca rămasă fără obiect; respinge contestația privind publicația de vânzare din 25 martie 2010, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.