Decizia nr. 3602/2011 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Obiectul prezentei cauze îl constituie contestația la executarea promovată de contestatorii C.N. și C.C., la data de 22 iulie 2009 și înregistrată sub nr. 7061/2/2009 pe rolul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), împotriva sechestrului instituit de intimata prin procesul verbal nr. 3234/1 din 13 iulie 2009 și a tuturor actelor de executare silită săvârșite împotriva lor, în temeiul O.U.G. nr. 51/1998. Potrivit susținerilor contestatorilor formele de executare silită pornite împotriva lor de către intimată prin procesul verbal de sechestru din data de 13 iulie 2009 se impun a fi desființate deoarece dreptul intimatei de a obține executarea silită s-a prescris în raport de data comunicării titlului executoriu 22 iulie 2002 și data scadenței obligației 26 august 1998. Sub un al doilea motiv contestatorii au arătat că, intimata a pornit executarea în baza unei presupuse convenții de fideiusiune pe care nu o recunosc ca fiind consimțită de ei, existând indicii serioase care converg către ideea unui fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Curtea de Apel București astfel investită a încuviințat la cererea contestatorilor proba cu înscrisuri și a demarat procedura de verificare de scripte prevăzută de dispozițiile art. 177 și următ. C. proc. civ., cu privire la semnătura contestatorului C.N. de pe contractul de fideiusiune datat 18 noiembrie 1996 încuviințând totodată și o expertiză grafoscopică având ca obiectiv stabilirea autenticității semnăturii contestatorii C.N. și C.C. pe contractul de fideiusiune.

Prin sentința comercială nr. 52 pronunțată la 7 aprilie 2011 Curtea de apel a respins ca nefondată contestația la executare promovată de cei doi contestatori. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în sinteză următoarele: La data de 27 noiembrie 1996 între fosta B.C.X. SA, sucursala Constanța, și SC T.C. SRL s-a încheiat convenția de credit nr.1161, prin care societatea a beneficiat de un credit în valoare de 106.500 mărci germane, scadența creditului fiind fixată la data de 26 august 1998. Intimata a preluat creanța în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. 127717 din 24 iunie 1999, iar la data de 22 iulie 2002 a comunicat contestatorilor titlurile executorii contestatoare ale creanței. Prin procesul verbal de sechestru din 13 iulie 2009 s-a dispus înființarea unui sechestru asupra unui teren în suprafață de 3.750 mp situat în Constanța, care aparținea contestatorilor, intimata prevalându-se de contractul de fideiusiune încheiat pentru garantarea creditului, alături de o altă garanție consimțită de contestatori respectiv un contract de ipotecă asupra unui teren situat în Fetești, în legătură cu care contestatorii au arătat că a fost vândut la licitație publică. În raport de aceste date relevante desprinse din examinarea înscrisurilor administrate, Curtea constată că în cauză nu a intervenit prescripția dreptului de a obține executarea silită, față de scadența creditului 26 august 1998 și intrarea în vigoare a Legii nr. 409/2001 care a instituit un termen de prescripție de 7 ani pentru creanțele neperformante preluate de A.V.A.S. Potrivit principiului aplicării imediate a legii civile noi, termenul de 7 ani instituit prin Legea nr. 409/2001 a devenit aplicabil, deoarece la data intrării în vigoare a legii dreptul de a obține executarea silită nu era prescris, termenul general de prescripție de 3 ani urmând să se împlinească la 26 august 2001. Cu privire la neautenticitatea Convenției de fideiusiune din 18 noiembrie 1996, Curtea constată că potrivit raportului întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din Codul INEC, contractul a fost semnat de contestatorul C.N. Sub aspectul motivelor de nulitate absolută a actului de fideiusiune invocate de contestatori, Curtea constată că împrejurarea încheierii fideiusiunii la data de 18 noiembrie 1996, anterior datei la care a fost încheiată convenția de credit nr. 1161, nu face prin ea însăși ca obiectul garanției să fie nedefinit, iar din cuprinsul actului rezultă în mod expres că fideiusorii s-au obligat în solidar cu societatea cu societatea T.C. SRL să ramburseze la scadență creditul acordat de B.C.X. SA. Pentru aceste considerente Curtea a apreciat că actele de executare pornite de A.V.A.S. se desfășoară în ordinea, termenele și condițiile legii aplicabile în cauză O.U.G. nr. 51/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001. II – Recursul. Motivele de recurs.

La data de 14 aprilie 2011 contestatorii C.N. și C.C. au declarat recurs, în termen legal împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel ca primă instanță, solicitând în principal casarea hotărârii cu trimiterea spre rejudecare în vederea readministrării probelor, iar în subsidiar modificarea hotărârii în sensul admiterii contestației la executare formulate. Recurenții și-au întemeiat recursul pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile invocate în susținerea recursului vizând următoarele aspecte:

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenții critică modalitatea de administrare a probei cu expertiză grafoscopică, cu încălcarea normelor de procedură care o guvernează, prin refuzul instanței de a le încuviința un expert parte în condițiile O.G. nr. 75/2000. În același sens recurenții arată că lucrarea a fost efectuată fără convocarea părților, iar instanța de fond le-a respins obiecțiunile formulate în mod discreționar.

În cadrul motivului de nelegalitate vizând aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză recurenții critică respingerea excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită , susținând că termenul special de prescripție de 7 ani deși a fost prevăzut pentru prima dată în Legea nr. 409/2001, care a intrat în vigoare la 19 iulie 2001, termenul se aplică de la data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și completările aduse de legea nr.409/2001 respectiv din anul 2002, când dreptul A.V.A.S. de a porni executare silită era prescris prin împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani.

Totodată, recurenții arată că, și în ipoteza în care termenul de 7 ani ar fi intrat în vigoare cu ocazia publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 409/2001 respectiv la 19 iulie 2001, el nu se aplică în cauză deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii civile, prin aplicarea legii noi unor situații juridice născute înainte de intrarea ei în vigoare.

Sub un alt aspect, recurenții susțin că intimata nu a făcut dovada preluării creanței de la unitatea bancară depunând numai o fotocopie a contractului de cesiune.

Cu privire la nulitatea titlului executoriu respectiv a convenției de fideiusiune recurenții susțin că își mențin apărările formulate în fața primei instanțe în sensul că obiectul nu este bine determinat , și există discrepanțe evidente între cuprinsul fideiusiunii și cel al contractului de credit 1161/1996 cu privire la suma împrumutată, ceea ce impune concluzia neîndeplinirii condițiilor de valabilitate ale fideiusiunii. Sub un ultim aspect, recurenții reiterează și apărarea potrivit căreia chiar dacă fideiusiunea nu ar fi nulă, ea s-a transformat prin voința părților într-o garanție reală prin obligația fideiusorilor să constituie ipoteci și gajuri asupra bunelor proprietate personală la simpla cerere a băncii, fapt care s-a produs.

Intimata A.V.A.S., prin întâmpinarea depusă în această fază procesuală la data de 6 noiembrie 2011 a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii fondului ca legală.

Înalta Curte verificând legalitatea și temeinicia sentinței fondului prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ. constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., respectiv neregularități de ordin procedural de natură să producă o vătămare părții. Recurenții susțin că prin modul de încuviințare și administrare a probei cu expertiză grafoscopică le-a fost încălcat dreptul la apărare. Or, actele dosarului nu relevă nicio încălcare a dreptului la apărare de către prima instanță, în condițiile în care la cererea contestatorilor a fost demarată procedura verificării de scripte cu privire la semnătura d-lui C.N. de pe contractul de fidejusiune precum și proba cu expertiza grafoscopică care a fost efectuată, potrivit O.G. nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, de către instituția publică abilitată respectiv Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul Institutului Național de Expertiză Criminalistică. Obiecțiunile contestatorilor la raportul întocmit de laboratorul public abilitat conform legii, referitoare la neconvocarea lor cu prilejul efectuării expertizei, au fost ascultate de instanța fondului și înlăturate motivat potrivit consemnărilor din încheierea de ședință din data de 7 aprilie 2011. Argumentele instanței cu referire la dispozițiile din Codul de procedură civilă art. 208 C. proc. civ., sunt pertinente , iar recurenții nu aduc nici un contraargument juridic acestei dezlegări de natură să conducă la concluzia încălcării dreptului la apărare. Semnăturile de comparație au fost executate în cadrul procedurii de verificare de scripte și înaintate laboratorului criminalistic împreună cu întreg materialul probator relevant, așa încât, obiecția de necitare cu consecința anulării raportului nu au fundament legal. Și critica referitoare la refuzul încuviințării unui expert parte se vădește nefondată, deoarece această chestiune este lăsată la aprecierea instanței fondului, în raport de natura și obiectivele expertizei și motivarea unei astfel de cereri, or, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la data discutării probatoriilor solicitarea contestatorilor nu a fost susținută de o motivare în fapt și în drept.

Cu privire la termenul special de prescripție a dreptului de a cere executarea silită. Creanța ce face obiectul prezentului dosar a fost preluată de A.V.A.S. de la B.C.X. prin contractul de cesiune de creanță nr. 127717 din 24 iunie 1999, în vederea valorificării în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 act normativ care reglementează preluarea, administrarea și valorificarea activelor bancare neperformante. Termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S., de 7 ani, prevăzut în art. 13 alin. (5) din Ordonanță, a fost instituit prin Legea nr. 409/2001 de modificare și completare a actului normativ, lege care a intrat în vigoare la data de 19 iulie 2001 data publicării în M.Of. nr. 398 potrivit prevederilor art. 79 din Constituție, în redactarea în vigoare la acea dată. Această modificare a termenului general de prescripție a executării, de trei ani, a creat premisele unui conflict de legi în timp, existând două dispoziții legale succesive care reglementează diferit aceiași situație juridică. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii fundamentale și complementare cel al neretroactivității legii noi, și principiul aplicării imediate a legii noi statuate în art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituție. În cauză, prescripția începută sub imperiul vechii legi nu era consumată la data apariției legii noi, care prevedea un termen de prescripție mai lung, ceea ce impune soluția aplicării legii noi, deoarece faptele anterioare nu au avut nicio eficiență juridică asupra prescripției reglementate de legea veche, prescripție care nu era împlinită, astfel că prescripția se va regula după legea în vigoare la data împlinirii ei, respectiv legea nouă, potrivit principiului tempus regit actum aplicat în mod corect de prima instanță, care în rezolvarea prezentului conflict de legi în timp, a statuat că termenul de prescripție de 7 ani este aplicabil și creanței supuse valorificării în cauză. În sfârșit, construcția pe care încearcă să o acrediteze recurenții, potrivit căreia, Legea nr. 409/2001 de modificare a termenului de prescripție are două date de intrare în vigoare, respectiv la data publicării în Monitorul Oficial, și la data republicării cu o altă numerotare, a O.U.G. nr. 51/1998 pe care o modifică, nu are nici un fundament legal și constituțional deoarece intrarea în vigoare a unei legi la o altă dată decât cea a publicării în Monitorul Oficial, trebuie prevăzută de legiuitorul activ în corpul legii. Cu privire la nulitatea contractului de fidejusiune, argumentele recurenților nu impun concluzia neîndeplinirii condițiilor de validitate ale fidejusiunii. Cauțiunea este un contract care implică consimțământul părților contractante și existența unei obligațiuni valide ce urmează a fi garantată, iar în măsura în care cauțiunea întrece datoria ea este validă numai până la concurența obligației principale (art. 1654 C. civ.) deoarece prin natura ei este o obligație accesorie subordonată obligației principale. Or, din cuprinsul contractului de fidejusiune rezultă incontestabil consimțământul fidejusorilor de a rambursa la scadență creditul acordat debitorului, în baza convenției 1161 în valoare de 108.000 mărci germane în solidar cu aceasta, garantând această obligație cu toate bunurile și veniturile lor prezente și viitoare. Caracterul expres al fidejusiunii ca o cerință de valabilitate esențială, nu poate fi pus la îndoială în cauză, în raport de conținutul actului prin care fidejusorii se obligă în mod necondiționat și irevocabil să ramburseze creditul acordat debitorului (art. 1). Mențiunea de la art. 2 din contract potrivit căreia fidejusorii înțeleg să constituie ipoteci și gajuri la simpla cerere a băncii nu reprezintă o transformare a acestei garanții personale într-o garanție reală viitoare, ci reprezintă o formulă de natură să întărească consimțământul lor în calitate de fidejusor. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.