ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3602/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3602/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 15 noiembrie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I

- Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială,

ca primă instanță.

1.

Obiectul prezentei cauze îl constituie contestația la executarea promovată de

contestatorii C.N. și C.C., la data de 22 iulie 2009 și înregistrată sub nr. 7061/2/2009

pe rolul Curții de Apel București, în contradictoriu cu intimata Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), împotriva sechestrului

instituit de intimata prin procesul verbal nr. 3234/1 din 13 iulie 2009 și a

tuturor actelor de executare silită săvârșite împotriva lor, în temeiul O.U.G.

nr. 51/1998.

Potrivit

susținerilor contestatorilor formele de executare silită pornite împotriva lor

de către intimată prin procesul verbal de sechestru din data de 13 iulie 2009

se impun a fi desființate deoarece dreptul intimatei de a obține executarea

silită s-a prescris în raport de data comunicării titlului executoriu 22 iulie

2002 și data scadenței obligației 26 august 1998.

Sub

un al doilea motiv contestatorii au arătat că, intimata a pornit executarea în

baza unei presupuse convenții de fideiusiune pe care nu o recunosc ca fiind

consimțită de ei, existând indicii serioase care converg către ideea unui fals

în înscrisuri sub semnătură privată.

2.

Curtea de Apel București astfel investită a încuviințat la cererea contestatorilor

proba cu înscrisuri și a demarat procedura de verificare de scripte prevăzută

de dispozițiile art. 177 și următ. C. proc. civ., cu privire la semnătura contestatorului

C.N. de pe contractul de fideiusiune datat 18 noiembrie 1996 încuviințând

totodată și o expertiză grafoscopică având ca obiectiv stabilirea

autenticității semnăturii contestatorii C.N. și C.C. pe contractul de fideiusiune.

3.

Prin sentința comercială nr. 52 pronunțată la 7 aprilie 2011 Curtea de apel a

respins ca nefondată contestația la executare promovată de cei doi

contestatori.

Pentru

a se pronunța astfel, Curtea a reținut, în sinteză următoarele:

La

data de 27 noiembrie 1996 între fosta B.C.X. SA, sucursala Constanța, și SC T.C.

SRL s-a încheiat convenția de credit nr.1161, prin care societatea a beneficiat

de un credit în valoare de 106.500 mărci germane, scadența creditului fiind

fixată la data de 26 august 1998.

Intimata

a preluat creanța în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. 127717 din

24 iunie 1999, iar la data de 22 iulie 2002 a comunicat contestatorilor titlurile

executorii contestatoare ale creanței.

Prin

procesul verbal de sechestru din 13 iulie 2009 s-a dispus înființarea unui

sechestru asupra unui teren în suprafață de 3.750 mp situat în Constanța, care

aparținea contestatorilor, intimata prevalându-se de contractul de fideiusiune

încheiat pentru garantarea creditului, alături de o altă garanție consimțită de

contestatori respectiv un contract de ipotecă asupra unui teren situat în Fetești,

în legătură cu care contestatorii au arătat că a fost vândut la licitație

publică.

În

raport de aceste date relevante desprinse din examinarea înscrisurilor

administrate, Curtea constată că în cauză nu a intervenit prescripția dreptului

de a obține executarea silită, față de scadența creditului 26 august 1998 și

intrarea în vigoare a Legii nr. 409/2001 care a instituit un termen de prescripție

de 7 ani pentru creanțele neperformante preluate de A.V.A.S.

Potrivit

principiului aplicării imediate a legii civile noi, termenul de 7 ani instituit

prin Legea nr. 409/2001 a devenit aplicabil, deoarece la data intrării în

vigoare a legii dreptul de a obține executarea silită nu era prescris, termenul

general de prescripție de 3 ani urmând să se împlinească la 26 august 2001.

Cu

privire la neautenticitatea Convenției de fideiusiune din 18 noiembrie 1996,

Curtea constată că potrivit raportului întocmit de Laboratorul Interjudețean de

Expertize Criminalistice București din Codul INEC, contractul a fost semnat de

contestatorul C.N.

Sub

aspectul motivelor de nulitate absolută a actului de fideiusiune invocate de

contestatori, Curtea constată că împrejurarea încheierii fideiusiunii la data

de 18 noiembrie 1996, anterior datei la care a fost încheiată convenția de credit

nr. 1161, nu face prin ea însăși ca obiectul garanției să fie nedefinit, iar

din cuprinsul actului rezultă în mod expres că fideiusorii s-au obligat în

solidar cu societatea cu societatea T.C. SRL să ramburseze la scadență creditul

acordat de B.C.X. SA.

Pentru

aceste considerente Curtea a apreciat că actele de executare pornite de A.V.A.S.

se desfășoară în ordinea, termenele și condițiile legii aplicabile în cauză O.U.G.

nr. 51/1998 aprobată prin Legea nr. 409/2001.

II

– Recursul. Motivele de recurs.

4.

La data de 14 aprilie 2011 contestatorii C.N. și C.C. au declarat recurs, în

termen legal împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel ca primă

instanță, solicitând în principal casarea hotărârii cu trimiterea spre

rejudecare în vederea readministrării probelor, iar în subsidiar modificarea

hotărârii în sensul admiterii contestației la executare formulate.

Recurenții

și-au întemeiat recursul pe ipotezele reglementate de art. 304 pct. 5 și art. 304

pct. 9 C. proc. civ., criticile invocate în susținerea recursului vizând următoarele

aspecte:

5.

Subsumat motivului prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenții critică

modalitatea de administrare a probei cu expertiză grafoscopică, cu încălcarea normelor

de procedură care o guvernează, prin refuzul instanței de a le încuviința un

expert parte în condițiile O.G. nr. 75/2000.

În

același sens recurenții arată că lucrarea a fost efectuată fără convocarea

părților, iar instanța de fond le-a respins obiecțiunile formulate în mod

discreționar.

6.

În cadrul motivului de nelegalitate vizând aplicarea și interpretarea greșită a

dispozițiilor legale incidente în cauză recurenții critică respingerea excepției

prescripției dreptului de a cere executarea silită , susținând că termenul

special de prescripție de 7 ani deși a fost prevăzut pentru prima dată în Legea

nr. 409/2001, care a intrat în vigoare la 19 iulie 2001, termenul se aplică de

la data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 51/1998 cu modificările și

completările aduse de legea nr.409/2001 respectiv din anul 2002, când dreptul A.V.A.S.

de a porni executare silită era prescris prin împlinirea termenului general de

prescripție de 3 ani.

7.

Totodată, recurenții arată că, și în ipoteza în care termenul de 7 ani ar fi

intrat în vigoare cu ocazia publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 409/2001

respectiv la 19 iulie 2001, el nu se aplică în cauză deoarece se încalcă

principiul neretroactivității legii civile, prin aplicarea legii noi unor

situații juridice născute înainte de intrarea ei în vigoare.

8.

Sub un alt aspect, recurenții susțin că intimata nu a făcut dovada preluării

creanței de la unitatea bancară depunând numai o fotocopie a contractului de

cesiune.

9.

Cu privire la nulitatea titlului executoriu respectiv a convenției de fideiusiune

recurenții susțin că își mențin apărările formulate în fața primei instanțe în

sensul că obiectul nu este bine determinat , și există discrepanțe evidente

între cuprinsul fideiusiunii și cel al contractului de credit 1161/1996 cu

privire la suma împrumutată, ceea ce impune concluzia neîndeplinirii

condițiilor de valabilitate ale fideiusiunii.

Sub

un ultim aspect, recurenții reiterează și apărarea potrivit căreia chiar dacă fideiusiunea

nu ar fi nulă, ea s-a transformat prin voința părților într-o garanție reală

prin obligația fideiusorilor să constituie ipoteci și gajuri asupra bunelor

proprietate personală la simpla cerere a băncii, fapt care s-a produs.

10.

Intimata A.V.A.S., prin întâmpinarea depusă în această fază procesuală la data

de 6 noiembrie 2011 a solicitat respingerea recursului ca nefondat și

menținerea hotărârii fondului ca legală.

11.

Înalta Curte verificând legalitatea și temeinicia sentinței fondului prin

prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc.

civ. constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Motivul

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., respectiv neregularități de ordin procedural de natură să producă o

vătămare părții.

Recurenții

susțin că prin modul de încuviințare și administrare a probei cu expertiză

grafoscopică le-a fost încălcat dreptul la apărare.

Or,

actele dosarului nu relevă nicio încălcare a dreptului la apărare de către

prima instanță, în condițiile în care la cererea contestatorilor a fost

demarată procedura verificării de scripte cu privire la semnătura d-lui C.N. de

pe contractul de fidejusiune precum și proba cu expertiza grafoscopică care a

fost efectuată, potrivit O.G. nr. 75/2000 privind organizarea activității de

expertiză criminalistică, de către instituția publică abilitată respectiv

Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul

Institutului Național de Expertiză Criminalistică.

Obiecțiunile

contestatorilor la raportul întocmit de laboratorul public abilitat conform

legii, referitoare la neconvocarea lor cu prilejul efectuării expertizei, au

fost ascultate de instanța fondului și înlăturate motivat potrivit

consemnărilor din încheierea de ședință din data de 7 aprilie 2011.

Argumentele

instanței cu referire la dispozițiile din Codul de procedură civilă art. 208 C.

proc. civ., sunt pertinente , iar recurenții nu aduc nici un contraargument

juridic acestei dezlegări de natură să conducă la concluzia încălcării

dreptului la apărare.

Semnăturile

de comparație au fost executate în cadrul procedurii de verificare de scripte

și înaintate laboratorului criminalistic împreună cu întreg materialul probator

relevant, așa încât, obiecția de necitare cu consecința anulării raportului nu

au fundament legal.

Și

critica referitoare la refuzul încuviințării unui expert parte se vădește

nefondată, deoarece această chestiune este lăsată la aprecierea instanței

fondului, în raport de natura și obiectivele expertizei și motivarea unei

astfel de cereri, or, așa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la data

discutării probatoriilor solicitarea contestatorilor nu a fost susținută de o

motivare în fapt și în drept.

12.

Cu privire la termenul special de prescripție a dreptului de a cere executarea

silită.

Creanța

ce face obiectul prezentului dosar a fost preluată de A.V.A.S. de la B.C.X.

prin contractul de cesiune de creanță nr. 127717 din 24 iunie 1999, în vederea

valorificării în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 act normativ care reglementează

preluarea, administrarea și valorificarea activelor bancare neperformante.

Termenul

de prescripție a dreptului de a cere executarea silită a creanțelor preluate de

A.V.A.S., de 7 ani, prevăzut în art. 13 alin. (5) din Ordonanță, a fost

instituit prin Legea nr. 409/2001 de modificare și completare a actului

normativ, lege care a intrat în vigoare la data de 19 iulie 2001 data

publicării în M.Of. nr. 398 potrivit prevederilor art. 79 din Constituție, în

redactarea în vigoare la acea dată.

Această

modificare a termenului general de prescripție a executării, de trei ani, a

creat premisele unui conflict de legi în timp, existând două dispoziții legale succesive

care reglementează diferit aceiași situație juridică.

Aplicarea

legii civile în timp este guvernată de două principii fundamentale și

complementare cel al neretroactivității legii noi, și principiul aplicării

imediate a legii noi statuate în art. 1 C. civ. și art. 15 din Constituție.

În

cauză, prescripția începută sub imperiul vechii legi nu era consumată la data apariției

legii noi, care prevedea un termen de prescripție mai lung, ceea ce impune

soluția aplicării legii noi, deoarece faptele anterioare nu au avut nicio

eficiență juridică asupra prescripției reglementate de legea veche, prescripție

care nu era împlinită, astfel că prescripția se va regula după legea în vigoare

la data împlinirii ei, respectiv legea nouă, potrivit principiului

tempus

regit actum

aplicat în mod corect de prima instanță, care în rezolvarea

prezentului conflict de legi în timp, a statuat că termenul de prescripție de 7

ani este aplicabil și creanței supuse valorificării în cauză.

În

sfârșit, construcția pe care încearcă să o acrediteze recurenții, potrivit

căreia, Legea nr. 409/2001 de modificare a termenului de prescripție are două

date de intrare în vigoare, respectiv la data publicării în Monitorul Oficial,

și la data republicării cu o altă numerotare, a O.U.G. nr. 51/1998 pe care o

modifică, nu are nici un fundament legal și constituțional deoarece intrarea în

vigoare a unei legi la o altă dată decât cea a publicării în Monitorul Oficial,

trebuie prevăzută de legiuitorul activ în corpul legii.

Cu

privire la nulitatea contractului de fidejusiune, argumentele recurenților nu

impun concluzia neîndeplinirii condițiilor de validitate ale fidejusiunii.

Cauțiunea

este un contract care implică consimțământul părților contractante și existența

unei obligațiuni valide ce urmează a fi garantată, iar în măsura în care cauțiunea

întrece datoria ea este validă numai până la concurența obligației principale (art.

1654 C. civ.) deoarece prin natura ei este o obligație accesorie subordonată

obligației principale.

Or,

din cuprinsul contractului de fidejusiune rezultă incontestabil consimțământul

fidejusorilor de a rambursa la scadență creditul acordat debitorului, în baza

convenției 1161 în valoare de 108.000 mărci germane în solidar cu aceasta,

garantând această obligație cu toate bunurile și veniturile lor prezente și

viitoare.

Caracterul

expres al fidejusiunii ca o cerință de valabilitate esențială, nu poate fi pus

la îndoială în cauză, în raport de conținutul actului prin care fidejusorii se

obligă în mod necondiționat și irevocabil să ramburseze creditul acordat debitorului

(art. 1).

Mențiunea

de la art. 2 din contract potrivit căreia fidejusorii înțeleg să constituie

ipoteci și gajuri la simpla cerere a băncii nu reprezintă o transformare a acestei

garanții personale într-o garanție reală viitoare, ci reprezintă o formulă de

natură să întărească consimțământul lor în calitate de fidejusor.

Pentru

rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de contestatorii C.N. și C.C. împotriva sentinței comerciale nr. 52 din 7

aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2011.