ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4365/2012

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul

Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2541/PI din 8 octombrie 2010

a respins acțiunea civilă promovată de reclamantul K.E.

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș.

Verificându-și, cu prioritate, în raport de art. 137

alin. (1) coroborat cu art. 158 și 159 C. proc. civ., competența de soluționare

a pricinii, Tribunalul a constatat că, atât cea materială cât și cea teritorială,

i-a fost conferită expres de dispozițiile art. 4 alin. (4) din lege. Cum reclamantul

domiciliază pe raza județului Timiș a rezultat că Tribunalul Timiș este competent

teritorial să soluționeze demersul judiciar, cu precizarea că această competență

de favoare (domiciliul reclamantului) este una exclusivă, având a fi respectată

ca regulă generală.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut, pornind de la prevederile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că din considerentele sentinței penale

nr. 201/1965, prin care a fost condamnat reclamantul, raportat la condițiile prevăzute

de textul de lege, a rezultat că fapta pentru care reclamantul a fost condamnat

nu a avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6

martie 1945.

De asemenea, din considerentele sentinței penale nr. 351/1959

a rezultat același aspect și anume lipsa scopului prevăzut de lege care să imprime

condamnării caracter politic.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 944 din 9 iunie 2011,

prin care s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței Tribunalului.

În

urma examinării

sentinței atacate, în raport de motivele de fapt și de drept invocate, cu aplicarea

dispozițiilor art. 282 și urm. C. proc. civ. raportat la art. 296 și art. 293 din

Cod, precum și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

Curtea a

constatat ca fiind neîntemeiat apelul reclamantului.

Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În

ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față,

Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție

[prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispozițiile

din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45

de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-au constatat ca fiind aplicabile speței

și prevederile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile

declarate neconstituționale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu

dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce a însemnat că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii,

la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic al acțiunii reclamantului,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a constatat că

se impune în cauză soluția respingerii acțiunii reclamantului, chiar dacă condamnarea

suferită de acesta în baza art. 267 C. pen. este prevăzută expres de art. 1

alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și atrage automat, de drept, calificarea ca politică

a condamnării suferite.

Această soluție s-a impus, chiar dacă cauza se afla în

apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere

unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta

pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri

definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce

în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute

în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului, de aceea în cauză

s-a constatat ca nefiind aplicabilă nici ipoteza avută în vedere de C.E.D.O. în

cauza Blecic vs. Croația, unde era vizată o hotărâre definitivă, nefiind astfel

înfrânt principiul neretroactivității.

Această soluție s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă

în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță

de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas

definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea

cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul

K.E.,

întemeiat pe motivul de nelegalitate

cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea

deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu.

A solicitat a se constata că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei,

ci ar putea fi aplicată acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în

M. Of.

A arătat că la data promovării acțiunii, întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituțională la momentul respectiv,

s-a născut în favoarea sa un drept la acțiune de a solicita despăgubiri, inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a).

A apreciat astfel că legea care trebuie să fie aplicată

pe tot parcursul procesului este legea în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată, în sensul aplicării principiului neretroactivității legii fiind

și jurisprudența C.E.D.O.

A considera că Decizia Curții Constituționale este aplicabilă

și cauzelor introduse anterior pronunțării sale ar însemna crearea unor situații

diferite pentru persoanele care sunt îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările

politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre

definitivă și irevocabilă, deși persoanele respective au depus cereri întemeiate

pe dispozițiile aceleiași legi.

A invocat în susținere practica instanțelor judecătorești,

precizând și aspectul că respingerea recursului prin raportare la Decizia nr. 1358/2010

ar încălca principiul egalității în drepturi, creând situații juridice discriminatorii

față de persoane care au obținut hotărâri judecătorești, ceea ce ar contraveni principiului

consacrat la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și anume dreptul

la nediscriminare.

A precizat că prin chiar jurisprudența Curții Constituționale

s-a statuat respectarea principiului egalității în fața legii ceea ce presupune

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit,

nu sunt diferite.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces

pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanșaseră procedurile juridice

în temeiul unei legi previzibile și accesibile poate fi asimilată intervenției legislativului

în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care

deși se găsesc în situații obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic

diferit în funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definite la data pronunțării

Deciziei Curții Constituționale.

A invocat în susținere jurisprudența instanței europene,

referitoare la principiul preeminenței dreptului la un proces echitabil garantat

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și garanției egalității armelor.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor

ce succed.

Problema de drept care se pune în speță este dacă

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic

al cererii, ca efect al Deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile

Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și

în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în

M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la

data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă

și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din

Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată

nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou

în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză

de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.E. împotriva deciziei nr. 944 din

9 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2012.