ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1289/2011

Asupra recursului de față: Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Cluj sub nr. 252/2006, reclamanta SC T.I.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S.R. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 425.884,131 lei, reprezentând contravaloarea facturii fiscale, emisă în baza contractului de execuție, precum și la plata penalităților de întârziere de 0,15 %, calculată asupra debitului principal, până la achitarea integrală a debitului.

Reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta două contracte de execuție lucrări, nr. 213 și 214, că și-a îndeplinit obligațiile asumate, pârâta neachitând integral prețul lucrărilor, rămânând de plată suma pretinsă, la care se adaugă penalitățile de întârziere, calculate de la data exigibilității debitului principal, până la plata integrală, în conformitate cu prevederile Cap. 7 alin. (2) din contractul de execuție. Cauza a fost declinată spre competentă soluționare în favoarea Tribunalului Maramureș (încheierea comercială nr. 1944 din 09 mai 2006), unde a fost înregistrată sub nr. 4111/100/2006. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind ca fiind împlinit aceste termen la data formulării acțiunii în justiție.

Prin sentința civilă nr. 3317 din 10 octombrie 2007, judecătorul din cadrul Tribunalului Maramureș a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să achite suma de 45.440,36 lei, preț neachitat pentru lucrări executate, cu penalități de întârziere de la data rămânerii irevocabile a hotărârii și până la achitare. Judecătorul a apreciat netemeinicia excepției prescripției, reținând neîmplinirea termenului de prescripție, în raport de faptul că pârâta nu și-a respectat obligația asumată contractual, respectiv nu a cerut convocarea comisiei de recepție, această omisiune neputând fi invocată în detrimentul reclamantei.

Pe fondul cauzei, judecătorul a apreciat temeinicia în parte a acțiunii în ceea ce privește debitul principal, reținând că pârâta și-a respectat obligația contractuală de efectuare a lucrărilor, pârâta fiind încunoștințată despre finalizarea acestora; s-a reținut că pârâta nu a încheiat actul prevăzut contractual de recepție a lucrărilor, deși lucrările au fost finalizate în cursul anului 2002; s-a mai reținut din probatoriul administrat că reclamanta a executat lucrările chiar și în lipsa recepțiilor finale, acesta fiind considerentul care a condus la concluzia că pârâta datorează contravaloarea lucrărilor.

în ce privește penalitățile de întârziere, în raport de inexistența situației de lucrări definitive, judecătorul a apreciat că nici obligația de plată pentru pârâtă nu s-a născut decât după rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate asupra debitului principal; doar din acel moment s-a apreciat că există o creanță certă, lichidă și exigibilă a reclamantei, moment care determină și data începerii curgerii penalităților de întârziere. Sentința de fond a fost apelată de ambele părți, prin decizia civilă nr. 30 din 15 februarie 2008, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, respingând apelul reclamantei SC T.I.E. SRL, admițând apelul pârâtei SC S.R.

SRL, schimbând sentința de fond în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă. În considerentele deciziei, judecătorii apelului au reținut incidența prevederilor art. 1 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, constatând că există prevedere contractuală expresă care precizează că plata lucrărilor executate și însușite de beneficiar se efectuează pe baza situațiilor de lucrări, recepția lucrărilor trebuind realizată prin act însușit de ambele părți, intitulat recepție parțială sau finală. In consecință, a apreciat că dreptul reclamantei de a pretinde executarea obligației de plată este sub condiția suspensivă a încheierii procesului verbal de recepție, iar în situația în care acesta nu mai poate fi încheiat, condiția suspensivă nu mai poate fi realizată, obligația fiind desființată retroactiv.

A fost înlăturată apărarea reclamantei bazată pe factura fiscală din 5 martie 2003, primită și acceptată la plată de pârâtă, aspect care în opinia reclamantei a determinat momentul scadenței obligației de plată, judecătorii apreciind că nu există un text de lege care să prevadă un asemenea efect al primirii facturii, iar această operațiune excede cadrului contractual. Decizia de apel a fost recurată de reclamanta SC T.I.E. SRL și de pârâta SC S.R.

SRL, prin Decizia nr. 651 din 3 martie 2009, completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție admițând recursurile, casând decizia recurată și trimițând cauza spre rejudecarea apelurilor; în considerentele deciziei s-a reținut că judecătorii apelurilor au apreciat în mod greșit acțiunea reclamantei ca fiind prescrisă, prin considerarea procesului verbal de recepție din 13 decembrie 2002, în condițiile în care părțile au stabilit, de comun acord că acest act este valabil doar pentru un alt contract, iar nu și pentru cel dedus judecății (contractul nr. 214/2001); s-a mai apreciat că s-a reținut greșit că obligația reclamantei este afectată de o condiție suspensivă, reținând că în lipsa procesului verbal de recepție emiterea facturii din 5 martie 2003 este data de la care începe să curgă termenul de prescripție, soluția de casare cu trimitere spre rejudecare a fost apreciată și în contextul în care judecătorii apelului au hotărât doar asupra excepției de prescripție, neanalizând punctul 3 al motivelor de apel; de asemenea s-a apreciat nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile admiterii apelului acesteia.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 80 din 12 mai 2009, completul de judecată din cadrul Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelurile declarate de reclamantă și pârâtă, cu următoarele considerente: s-a apreciat temeinicia sentinței de fond din perspectiva neîntocmirii procesului verbal de recepție, în condițiile în care probele administrate dovedesc că lucrările au fost executate; în acest context, s-a apreciat că în mod corect au fost acordate penalitățile de întârziere de la momentul rămânerii irevocabile a sentinței de fond, lipsa procesului verbal de recepție afectând exigibilitatea și scadența obligației de plată a pârâtei.

Decizia de apel a fost recurată de ambele părți, prin decizia nr. 848 din 3 martie 2010 completul de judecată din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție dispunând admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu următoarele considerente: a reținut că în rejudecare completul de apel a nesocotit calcularea penalităților în raport de prevederile Cap. 2 alin. (2) din contract conform cărora în cazul în care beneficiarul nu plătește valoarea lucrărilor executate și recunoscute în termen de 5 zile lucrătoare, acesta va suporta o penalitate de 0,15 % pe zi lucrătoare de întârziere aplicată la valoarea situației de lucrări neplătită; s-a mai reținut că în cadrul considerentelor decizie de apel nu se regăsește examinarea criticilor din apelul pârâtei referitoare la excepția prescripției, dar nici a criticilor reclamantei referitoare la plata penalităților de întârziere, aspecte care determină casarea deciziei de apel, cu indicația de a se analiza aceste aspecte în raport de dispozițiile contractuale menționate și cu administrarea de noi probatorii.

Prin decizia civilă nr. 120 din 4 octombrie 2010, completul de apel a admis apelul reclamantei SC T.I.E. SRL, a schimbat în parte sentința de fond în sensul că a obligat pârâta și la plata penalităților de întârziere aferente sumei de 45.440,36 lei, în cuantum de 0,15 % pe zi de întârziere, calculate conform prevederilor Cap. 7 alin. (2) din contractul de execuție nr. 214/2001, începând cu data de 25 martie 2002 și până la achitarea integrală; a menținut în rest dispozițiile sentinței de fond și a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei, obligând pârâta la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Completul de apel a reținut următoarele: a apreciat ca fiind dezlegată problema momentul în care a început să curgă prescripția ca fiind data emiterii facturii fiscale din 5 martie 2003, conform deciziei nr. 651/2009 pronunțată în recurs; în raport de această dezlegare a problemei de drept, precum și față de faptul că acțiunea a fost introdusă la data de 03 martie 2006, s-a apreciat că acțiunea nu era prescrisă, excepția fiind soluționată corect de judecătorul fondului. In plus s-a reținut că prin plățile parțiale efectuate de pârâtă anterior introducerii acțiunii în justiție a fost realizată întreruperea termenului de prescripție. Cu privire la criticile vizând penalitățile de întârziere, s-a reținut că pârâta a temporizat permanent orie acțiuni ale reclamantei, fiind menționat procesul verbal nr. 267/2004, prin care pârâta și-a asumat o obligație alternativă - cea de efectuare a unei expertize pentru verificarea lucrărilor executate, obligație nerespectată.

Coroborând acest înscris cu expertiza efectuată în cauză, s-a concluzionat că lucrările au fost efectuate și finalizate în anul 2002, pârâta fiind atenționată că privire la finalizarea lor. A fost înlăturată apărarea pârâtei în sensul că divizele ofertă nu sunt echivalente situațiilor de lucrări, pe baza aspectului incontestabil că lucrările au fost executate. In consecință, s-a reținut că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că penalitățile sunt datorate doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză, cu ignorarea prevederilor Cap. 7 alin. (2) din contract, acestea fiind datorate conform acestor clauze după expirarea termenului de 5 zile calculat de la momentul emiterii facturii din data de 25 martie 2003 și până la achitarea integrală a debitului.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta SC S.R. SRL, acesta solicitând în principal respingerea acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acesteia ca neîntemeiată. Criticile pârâtei, încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

au vizat următoarele aspecte: - greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, apreciind că în mod în mod eronat s-a reținut ca dată de începere a cursului prescripției data emiterii facturii la 5 martie 2003, în condițiile în care lucrările au fost finalizate în iulie 2002 (aspect recunoscut și de reclamantă); pârâta a mai arătat că această factură nu a fost acceptată la plată, astfel încât nu poate constitui moment de începere al cursului prescripției; în acest context, pârâta a arătat că în lipsa procesului verbal de recepție finală nu există o creanță certă, lichidă și exigibilă, primirea facturii nefiind echivalentă cu întreruperea cursului prescripției; pârâta a mai susținut că au fost apreciate nelegal devizele ofertă ca fiind situații de lucrări, în condițiile în care contractul preciza expres ce acte trebuiau atașate situațiilor de lucrări pentru a fi aprobate la plată.

- nelegalitatea obligării sale la plata penalităților de întârziere în condițiile în care plata lucrărilor nu a devenit exigibilă, Cap. 7 alin. (2) din contract stipulând expres că plata este condiționată de momentul recunoașterii exprese a lucrărilor și numai după trecerea unui termen de 5 zile de la momentul recunoașterii; în consecință, a apreciat legalitatea sentinței de fond care a obligat la plata penalităților de întârziere doar de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză; de asemenea, a arătat că penalitățile trebuie limitate la valoarea debitului asupra căruia se calculează, conform contractului.

Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu următoarele apărări: în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, a invocat Decizia nr. 651/2009 pronunțată în primul ciclu procesual și prin care completul de recurs a statuat că termenul de prescripție începe să curgă de la data emiterii facturii de plată, respectiv 5 martie 2003; cu privire la debitul principal, a arătat că acesta este datorat în condițiile dovedirii executării lucrărilor angajate prin contractul nr. 214/2001 prin probatoriul administrat; în ce privește penalitățile de întârziere a arătat că acestea sunt datorate în condițiile în care pârâta nu și-a îndeplinit obligația de solicitare a comisiei de recepție, invocându-și, astfel, propria culpă.

Nu au fost administrate înscrisuri noi în această fază procesuală. Analizându-se legalitatea deciziei de apel în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se rețin următoarele: Este înlăturată critica pârâtei referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Se observă că problema prescripției dreptului material la acțiune a fost obiect de analiză în cadrul primului ciclu procesual, finalizat prin Decizia nr. 651/2009 pronunțată de completul de apel, complet ce a tranșat aspectul legat de momentul începerii termenului de prescripție ca fiind acela al emiterii facturii fiscale din 05 martie 2003. In considerarea prevederilor art. 315 C. proc.

civ., în urma casării cu trimitere spre rejudecare, completul de apel era obligat să respecte dezlegarea dată de instanța de recurs problemei de drept tranșată în cadrul recursului, nemaifiind posibilă reluarea discuțiilor cu privire la momentul de debut al cursului prescripției. In baza considerentelor expuse, este înlăturată critica pârâtei referitoare la nelegalitatea deciziei din perspectiva greșitei considerări a momentului de începere al curgerii termenului de prescripție, în raport de data introducerii acțiunii. Nu poate fi reținută nici critica vizând nelegalitatea deciziei de apel în ce privește obligarea sa la plata debitului principal, cu titlu de contravaloare a lucrărilor executate.

Se observă că toate criticile pârâtei pe acest aspect vizează probatoriul administrat, nefiind invocate critici din care să rezulte o greșită aplicare a legii sau o greșită interpretare a actului dedus judecății. Or, cotrolul exercitat de instanța de recurs este limitat la aspectele de nelegalitate, nefiind posibilă reconsiderarea probatoriului administrat în fond și apel pentru a se ajunge la schimbarea hotărârilor pronunțate în cauză. Este reținută critica referitoare la penalitățile de întârziere, în considerarea prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Astfel, se reține că pentru a fi datorate penalități de întârziere, Cap. 7 alin. (2) din contractul nr. 214/2001 menționează expres că era necesar să existe lucrări executate și recunoscute de beneficiar.

Acest text contractual trebuie interpretat prin prisma prevederilor Cap. 5 alin. (2) potrivit cărora plata lucrărilor executate și însușite de beneficiar urma să fie făcută pe baza situațiilor de lucrări. Or, în speță, nu există asemenea situații de lucrări însușite de pârâtă care să determine calcularea penalităților de întârziere. Acest aspect rezultă din chiar poziția exprimată de ambele părți în sensul că procesul verbal de terminare a lucrărilor nr. 658 din 20 noiembrie 2001 și procesul verbal de recepție finală 858 din 13 decembrie 2002 se referă la un alt contract, nu la cel dedus judecății. De asemenea, nu rezultă că anterior notei încheiate la 17 iunie 2004 reclamanta ar fi încunoștințat pârâta în vederea convocării comisiei de recepție, la dosar nefiind depuse decât devize ofertă, neurmate de situații de lucrări.

Totodată, se apreciază că în mod nelegal s-a acordat valoarea de situații de lucrări devizelor de ofertă, această asimilare nefiind permisă potrivit prevederilor contractuale. În consecință, se apreciază că judecătorii apelului au interpretat și aplicat greșit prevederile contractuale incidente în cauză, indicate de judecătorii recursului în ultima decizie de casare, neputând fi reținute considerentele privind calcularea penalităților de întârziere, în condițiile în care reclamanta nu a acționat conform contractului prin emiterea de situații de lucrări care să fie însușite de pârâtă și care să fi determinat exigibilitatea plății lucrărilor executate. În condițiile în care nu se poate reține o exigibilitate a plății lucrărilor executate de reclamantă, nu se poate reține, potrivit clauzelor contractuale nici începerea unui calcul al penalităților, raportat la prevederile Cap. 7 alin. (2), coroborate cu cele ale Cap. 5 alin. (2) din contractul părților.

Pentru considerentele reținute, recursul pârâtei va fi admis, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., decizia de apel urmând a fi modificată în parte în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă. Pe cale de consecință, va fi înlăturată obligația de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în calea de atac a apelului, obligație instituită în sarcina pârâtei. Vor fi menținute restul dispozițiilor deciziei de apel în ce privește respingerea apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC S.R. SRL împotriva deciziei civile nr. 120 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte decizia recurată. Respinge apelul declarat de reclamanta SC T.I.E. SRL împotriva sentinței civile nr. 3317 din 10 octombrie 2007 a Tribunalului Maramureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. înlătură obligația pârâtei SC S.R. SRL privind plata cheltuielilor de judecată în apel. Menține restul dispozițiilor deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2011.