ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 494/ C din 5 martie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj dată în fond după casarea dispusă prin decizia civilă nr. 140 din 21 iunie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, a fost admisă cererea precizată formulată de reclamanta SC M. SRL Cluj Napoca, iar pârâtul I.I. a fost obligat să plătească reclamantei suma globală de 195.069,65 lei reprezentând penalități de întârziere de 3 % pentru întârzierea în plată a facturilor nr. 5010916 din 31 august 2005, nr. 5010870 din 24 august 2005 și nr. 5010833 din 23 august 2005, calculate în raport de data scadenței fiecăreia și până la introducerea acțiunii, 8 iunie 2006, inclusiv.

De asemenea, instanța a obligat pârâtul la plata penalităților de întârziere pentru aceleași facturi și în continuare, începând cu 9 iunie 2006 și până la plata efectivă a contravalorii acestora. Prin aceeași sentință s-a constatat că reclamanta a renunțat la termenul din 24 octombrie 2007 la judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 243.870,86 lei reprezentând contravaloarea betonului livrat și a serviciilor prestate pe perioada iulie-august 2005 și au fost respinse pretențiile reclamantei însumând 2.112.113,74 lei și penalități aferente precum și cererea de a i se restitui taxele de timbru aferente cererii la judecata căreia a renunțat.

În esență, instanța a reținut că raporturile comerciale s-au derulat între reclamantă, în calitate de vânzătoare, respectiv locatoare de servicii și pârât, în calitate de cumpărător, respectiv locatar de servicii, în perioada iulie-august 2005, pe baza unor contracte consensuale, derulate în temeiul unor comenzi urmate de executare, conform art. 36 C. com. Apărările pârâtului privind inexistența acestor raporturi comerciale nu au fost primite de instanță întrucât reclamanta a dovedit că pe parcurs ea și-a schimbat denumirea din SC I.S. SRL în SC M. SRL, începând cu 18 aprilie 2005, că o parte din facturi au fost acceptate la plată de pârât, cunoscut constructor de imobile în zonă, că acesta nu s-a înscris în fals față de semnăturile aplicate pe facturi, pârâtul fiind răspunzător și pentru acele facturi semnate de d-nele A. și I., prepusele sale în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. com.

Instanța a apreciat că aceste raporturi comerciale, derulate în perioada iulie-august 2005 nu sunt guvernate de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți la 1 martie 2005, așa încât, a acordat doar penalitățile stipulate în cele trei facturi menționate în dispozitiv, luând în considerare și mențiunile făcute pe verso-ul lor de părți, semnate și însușite de părți referitoare la cuantumul lor și incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002.

Nefiind incidente în speță cele stipulate în contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2005, în realitate încheiat la începutul anului 2006, instanța a analizat și nulitatea clauzei penale stipulată în cele trei facturi, invocată de pârât, reținând că nu s-a dovedit de acesta existența vreunui viciu de consimțământ sau a vreunei cauze ilicite sau imorale atât cu privire la el, cât și la prepusele sale, cu atât mai mult cu cât pârâtul a semnat extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă, fapt ce probează recunoașterea debitului principal de 243.870,86 lei, în care sunt incluse și cele trei facturi cu clauză penală. Cât privește cererea reclamantei de a i se restitui taxa de timbru aferentă cererii la judecata căreia ea a renunțat, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 23 din Legea nr. 146/1997.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, în sensul schimbării în tot și respingerii acțiunii reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.732,44 lei către apelant. În esență, instanța de apel a reținut că tribunalul a reținut corect starea de fapt și de drept în legătură cu contractul de vânzare cumpărare încheiat între părți ulterior datei de 1 martie 2005, menționată în contract, și ulterior livrărilor litigioase din perioada iulie-august 2005 și că acest contract nu poate fi considerat ca o recunoaștere din partea pârâtului, nefiind întrunite cerințele art. 1189 C. civ.

În schimb, deși tribunalul a făcut un corect raționament asupra efectelor recognitive ale contractului de vânzare cumpărare nu același raționament a fost aplicat și în legătură cu extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006 întocmit de reclamantă și semnat de pârât, instanța de apel primind apărarea pârâtului în sensul că prin semnarea respectivului act el doar a confirmat primirea actului și nu a recunoscut și datoria. Cât privește aprecierea tribunalului în legătură cu semnarea facturilor de prepusele pârâtului, A. și I., și exercitarea acțiunii comerciantului împotriva prepusului în condițiile art. 396 alin. (2) C. com., instanța de apel a reținut că este „absurdă” și „ridicolă” întrucât nu există nici un element de identificare a acestor persoane și nici nu s-au demonstrat raporturile de prepușenie între cele două persoane și pârât.

Verificarea de scripte solicitată în apel pe acest aspect a avut un rezultat negativ, instanța revenind asupra expertizei grafologice întrucât nu s-au putut produce înscrisuri cu semnăturile celor două persoane, contemporane perioadei întocmirii facturilor.

Cât privește clauza penală cuprinsă în cele trei facturi și acceptarea ei de către pârât prin semnarea facturilor de către prepusele sale, instanța de apel a reținut că, chiar dacă raportul de prepușenie ar fi fost clar stabilit, rolul prepusului era doar de a semna de primirea mărfii și de a o recepționa și nu de a angaja răspunderea patronului pentru niște sume exorbitante stipulate în clauze penale, clauză care, în opinia instanței, este nulă absolut întrucât, potrivit art. 968 C. civ., depășește scopul normal al stipulării unei asemenea clauze, respectiv cel de dezdăunare în cazul neplății la termen, având un caracter speculativ, de obținere a unor câștiguri ce depășesc cu mult valoarea prejudiciului încercat de întârzierea la plată și care, normal, ar fi putut fi circumscrisă la nivelul ratei dobânzii active și nu la nivelul de peste 100 de ori mai mare decât această rată, ea fiind inserată profitând de neatenția unor prepuși, lipsa de cunoștințe juridice a acestora, starea de nevoie a cumpărătorului, eventuala poziție dominantă etc. În consecință, acțiunea reclamantei a fost respinsă, urmare admiterii apelului pârâtului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care la termenul de astăzi a făcut dovada schimbării denumirii sale în SC L. SRL, solicitând modificarea ei pentru nelegalitate. În motivarea recursului recurenta apreciază, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., că instanța de apel s-a pronunțat extra petita atunci când a interpretat recunoașterea pârâtului prin semnarea extrasului de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006, desființând nu numai raporturile juridice comerciale încheiate între părți în condițiile art. 36 C. com., ci chiar alte două hotărâri judecătorești cu autoritate de lucru judecat (sentința comercială nr. 3087/2006 și ordonanța nr. 283/C/2006 ale Tribunalului comercial Cluj, aflate la dosar) ce au constatat aceste raporturi și debitul recunoscut de pârât prin extrasul de cont, debit pe care l-a și achitat la 26 martie 2007. De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1189 C. civ., în legătură cu extrasul de cont, deoarece acesta cuprinde cauza și obiectul datoriei precum și data titlului primordial, în cuprinsul său fiind menționate toate facturile scadente și neachitate.

Prin cea de-a doua critică recurenta invocă nelegalitatea deciziei sub aspectul rezolvării clauzei penale, instanța pronunțându-se asupra nulității acesteia cu încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil, pentru alte considerente neinvocate de apelant, instanța depășind sub acest aspect limitele investirii sale, câtă vreme apelantul criticase doar soluționarea aspectelor legate de raportul de prepușenie. Cât privește rezolvarea dată acestor raporturi de prepușenie recurenta arată că instanța de apel a soluționat această problemă cu încălcarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., pârâtul necontestând aceste raporturi decât numai după pronunțarea sentinței de fond, ajungând în final să conteste însăși existența raporturilor juridice între ei.

Procedând astfel, instanța a făcut și o greșită interpretare a dispozițiilor art. 392 – art. 396 C. com., în legătură cu calitatea de prepus a semnatarelor facturilor, preluând argumentarea pârâtului apelant pe acest aspect, soluția dată încălcând dispozițiile art. 395 C. com., din care se poate prezuma mandatul general tacit dar prepusului de către patron privind întocmirea tuturor actelor necesare exercițiului comerțului în raporturile cu terții, cu atât mai mult cu cât aceleași semnatare a facturilor în care era stipulată clauza penală, au semnat și celelalte facturi pentru care pârâtul a executat plata. Intimatul pârât nu s-a prezentat în fața Curții și nu a depus întâmpinare, deși la 11 mai 2009 a formulat cerere pentru amânarea judecării recursului în vederea angajării unui apărător, termen acordat de Curte, iar ulterior a fost citat la adresa indicată în această cerere.

Recursul este întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta: Critica recurentei privind pronunțarea extra petita, pentru argumentele invocate în criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată deoarece instanța de apel nu a contestat existența raporturilor comerciale dintre părți, iar schimbarea sentinței apelate prin decizia dată în apel nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs, ea reprezentând tocmai soluționarea cererii de apel, dată în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Celelalte critici invocate de recurentă, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea le apreciază ca fiind întemeiate, urmând a le admite, având în vedere următoarele: Din actele dosarului rezultă că plata facturilor în discuție a format și obiectul unei alte judecăți pe calea procedurii speciale a somației de plată, cerere admisă inițial prin ordonanța nr. 283/ C din 14 martie 2006 a Tribunalului comercial Cluj, anulată parțial prin sentința comercială nr. 3087 din 7 iunie 2006 a aceleeași instanțe, invocate drept autoritate de lucru judecat de recurentă, cu privire la plata penalităților de 3 % aferente facturilor ce au format obiectul judecății în cauza de față, soluția fiind însă păstrată în legătură cu debitul stipulat în acestea.

Din moment ce obiectul judecății, după casarea cu trimiterea spre rejudecare dispusă de instanța de apel și precizarea cererii de către reclamantă, l-au reprezentat doar penalitățile de întârziere stipulate în cele trei facturi menționate în dispozitivul sentinței, recurenta nu poate invoca autoritatea lucrului judecat a hotărârilor date în procedura specială a somației de plată, având în vedere dispozițiile speciale în materie cu privire la efectele unei asemenea somații (art. 11 1 din O.U.G. nr. 5/2001). Cât privește recunoașterea pârâtului și efectele unei asemenea recunoașteri în raport de „extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006”, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1189 C. civ., cu ignorarea dispozițiilor art. 46 C. com.

Astfel, facturile în care a fost menționată clauza penală, au figurat în așa-zisul „extras de cont”, act care în realitate reprezintă o adresă prin care reclamanta înștiințează pârâtul că la 31 decembrie 2005 figura în evidențele sale cu debitul de 243.870,87 lei, în conținutul acestuia fiind cuprinsă și confirmarea din partea pârâtului, atât prin menționarea sumei datorate cât și prin semnătura acestuia. Or, în atare situație, mai ales că pârâtul a și achitat debitul stipulat în acest act din 18 ianuarie 2006, instanța greșit a apreciat că pârâtul nu ar fi recunoscut datoria și că acel act nu ar fi avut efectele prevăzute de art. 1189 C. civ. Cât privește interpretarea raporturilor de prepușenie, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. com., reținând că interpretările instanței de fond sunt „absurde”, „ridicole”, „hazardante”.

Ignorând argumentarea mai puțin juridică dată de instanța de apel în legătură cu acest aspect, Curtea apreciază că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 396 alin. (2) C. com., aplicând aceste norme legale prin prisma probatoriului administrat pe acest aspect și reținând că toate facturile ce au format obiectul inițial al litigiului, printre care și cele trei în discuție, au fost semnate de primire de numitele „A.” și „I.”, împuternicite în acest sens de pârât, așa încât, reclamanta este îndreptățită să exercite acțiunea direct împotriva pârâtului, patronul celor două persoane.

De asemenea, Curtea apreciază ca întemeiată și critica privind soluționarea valabilității clauzei penale de către instanța de apel, deoarece, instanța de apel, a reținut nulitatea absolută a acestei clauze, inserată pe verso-ul celor trei facturi, în temeiul dispozițiilor art. 968 C. civ., fără însă a pune în discuția părților acest aspect, cu atât mai mult cu cât apelantul nici nu invocase în criticile formulate nulitatea absolută a clauzei penale. Singurul motiv pe care pârâtul îl invocase pe tot parcursul procesului în legătură cu valabilitatea acestei clauze era acela legat de cuantumul lor prea mare și nicidecum scopul lor ilicit reținut de instanța de apel. Procedând astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc.

civ. și a lipsit părțile de posibilitatea de a-și formula apărări, aspect de natură a atrage casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași instanțe. În consecință, recursul reclamantei urmează a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cauza trimisă spre rejudecare aceleeași instanțe în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., în vederea soluționării valabilității clauzei penale. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC M. SRL București, în prezent SC L. SRL București, împotriva deciziei civile nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.