ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 764/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

comercială nr. 494/ C din 5 martie 2008 a Tribunalului Comercial Cluj dată în

fond după casarea dispusă prin decizia civilă nr. 140 din 21 iunie 2007 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, a fost admisă cererea precizată

formulată de reclamanta SC M. SRL Cluj Napoca, iar pârâtul I.I. a fost obligat

să plătească reclamantei suma globală de 195.069,65 lei reprezentând penalități

de întârziere de 3 % pentru întârzierea în plată a facturilor nr. 5010916 din 31

august 2005, nr. 5010870 din 24 august 2005 și nr. 5010833 din 23 august 2005,

calculate în raport de data scadenței fiecăreia și până la introducerea

acțiunii, 8 iunie 2006, inclusiv.

De asemenea, instanța

a obligat pârâtul la plata penalităților de întârziere pentru aceleași facturi

și în continuare, începând cu 9 iunie 2006 și până la plata efectivă a

contravalorii acestora.

Prin aceeași sentință

s-a constatat că reclamanta a renunțat la termenul din 24 octombrie 2007 la

judecata cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 243.870,86

lei reprezentând contravaloarea betonului livrat și a serviciilor prestate pe

perioada iulie-august 2005 și au fost respinse pretențiile reclamantei însumând

2.112.113,74 lei și penalități aferente precum și cererea de a i se restitui

taxele de timbru aferente cererii la judecata căreia a renunțat.

În esență, instanța a

reținut că raporturile comerciale s-au derulat între reclamantă, în calitate de

vânzătoare, respectiv locatoare de servicii și pârât, în calitate de

cumpărător, respectiv locatar de servicii, în perioada iulie-august 2005, pe

baza unor contracte consensuale, derulate în temeiul unor comenzi urmate de

executare, conform art. 36 C. com.

Apărările pârâtului

privind inexistența acestor raporturi comerciale nu au fost primite de instanță

întrucât reclamanta a dovedit că pe parcurs ea și-a schimbat denumirea din SC I.S.

SRL în SC M. SRL, începând cu 18 aprilie 2005, că o parte din facturi au fost

acceptate la plată de pârât, cunoscut constructor de imobile în zonă, că acesta

nu s-a înscris în fals față de semnăturile aplicate pe facturi, pârâtul fiind

răspunzător și pentru acele facturi semnate de d-nele A. și I., prepusele sale

în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. com.

Instanța a apreciat

că aceste raporturi comerciale, derulate în perioada iulie-august 2005 nu sunt

guvernate de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți la 1 martie

2005, așa încât, a acordat doar penalitățile stipulate în cele trei facturi

menționate în dispozitiv, luând în considerare și mențiunile făcute pe verso-ul

lor de părți, semnate și însușite de părți referitoare la cuantumul lor și

incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002.

Nefiind incidente în

speță cele stipulate în contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2005, în

realitate încheiat la începutul anului 2006, instanța a analizat și nulitatea

clauzei penale stipulată în cele trei facturi, invocată de pârât, reținând că

nu s-a dovedit de acesta existența vreunui viciu de consimțământ sau a vreunei

cauze ilicite sau imorale atât cu privire la el, cât și la prepusele sale, cu

atât mai mult cu cât pârâtul a semnat extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie

2006 întocmit de reclamantă, fapt ce probează recunoașterea debitului principal

de 243.870,86 lei, în care sunt incluse și cele trei facturi cu clauză penală.

Cât privește cererea

reclamantei de a i se restitui taxa de timbru aferentă cererii la judecata

căreia ea a renunțat, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 23

din Legea nr. 146/1997.

Apelul declarat de

pârât împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 221 din

14 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, în sensul schimbării în tot și respingerii acțiunii

reclamantei, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă

de 14.732,44 lei către apelant.

În esență, instanța

de apel a reținut că tribunalul a reținut corect starea de fapt și de drept în

legătură cu contractul de vânzare cumpărare încheiat între părți ulterior datei

de 1 martie 2005, menționată în contract, și ulterior livrărilor litigioase din

perioada iulie-august 2005 și că acest contract nu poate fi considerat ca o

recunoaștere din partea pârâtului, nefiind întrunite cerințele art. 1189 C.

civ.

În schimb, deși

tribunalul a făcut un corect raționament asupra efectelor recognitive ale

contractului de vânzare cumpărare nu același raționament a fost aplicat și în

legătură cu extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006 întocmit de

reclamantă și semnat de pârât, instanța de apel primind apărarea pârâtului în

sensul că prin semnarea respectivului act el doar a confirmat primirea actului

și nu a recunoscut și datoria.

Cât privește

aprecierea tribunalului în legătură cu semnarea facturilor de prepusele

pârâtului, A. și I., și exercitarea acțiunii comerciantului împotriva

prepusului în condițiile art. 396 alin. (2) C. com., instanța de apel a reținut

că este „absurdă” și „ridicolă” întrucât nu există nici un element de

identificare a acestor persoane și nici nu s-au demonstrat raporturile de

prepușenie între cele două persoane și pârât.

Verificarea de

scripte solicitată în apel pe acest aspect a avut un rezultat negativ, instanța

revenind asupra expertizei grafologice întrucât nu s-au putut produce

înscrisuri cu semnăturile celor două persoane, contemporane perioadei

întocmirii facturilor.

Cât privește clauza

penală cuprinsă în cele trei facturi și acceptarea ei de către pârât prin

semnarea facturilor de către prepusele sale, instanța de apel a reținut că,

chiar dacă raportul de prepușenie ar fi fost clar stabilit, rolul prepusului

era doar de a semna de primirea mărfii și de a o recepționa și nu de a angaja

răspunderea patronului pentru niște sume exorbitante stipulate în clauze

penale, clauză care, în opinia instanței, este nulă absolut întrucât, potrivit art.

968 C. civ., depășește scopul normal al stipulării unei asemenea clauze,

respectiv cel de dezdăunare în cazul neplății la termen, având un caracter

speculativ, de obținere a unor câștiguri ce depășesc cu mult valoarea

prejudiciului încercat de întârzierea la plată și care, normal, ar fi putut fi

circumscrisă la nivelul ratei dobânzii active și nu la nivelul de peste 100 de

ori mai mare decât această rată, ea fiind inserată profitând de neatenția unor

prepuși, lipsa de cunoștințe juridice a acestora, starea de nevoie a

cumpărătorului, eventuala poziție dominantă etc.

În consecință,

acțiunea reclamantei a fost respinsă, urmare admiterii apelului pârâtului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, care la termenul de astăzi a făcut dovada

schimbării denumirii sale în SC L. SRL, solicitând modificarea ei pentru

nelegalitate.

În motivarea

recursului recurenta apreciază, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., că instanța de apel s-a pronunțat extra petita atunci când a interpretat

recunoașterea pârâtului prin semnarea extrasului de cont nr. 102 din 18

ianuarie 2006, desființând nu numai raporturile juridice comerciale încheiate

între părți în condițiile art. 36 C. com., ci chiar alte două hotărâri

judecătorești cu autoritate de lucru judecat (sentința comercială nr. 3087/2006

și ordonanța nr. 283/C/2006 ale Tribunalului comercial Cluj, aflate la dosar)

ce au constatat aceste raporturi și debitul recunoscut de pârât prin extrasul

de cont, debit pe care l-a și achitat la 26 martie 2007.

De asemenea, instanța

de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1189 C. civ., în

legătură cu extrasul de cont, deoarece acesta cuprinde cauza și obiectul

datoriei precum și data titlului primordial, în cuprinsul său fiind menționate

toate facturile scadente și neachitate.

Prin cea de-a doua

critică recurenta invocă nelegalitatea deciziei sub aspectul rezolvării clauzei

penale, instanța pronunțându-se asupra nulității acesteia cu încălcarea

principiului disponibilității părților în procesul civil, pentru alte

considerente neinvocate de apelant, instanța depășind sub acest aspect limitele

investirii sale, câtă vreme apelantul criticase doar soluționarea aspectelor

legate de raportul de prepușenie.

Cât privește

rezolvarea dată acestor raporturi de prepușenie recurenta arată că instanța de

apel a soluționat această problemă cu încălcarea dispozițiilor art. 292 C.

proc. civ., pârâtul necontestând aceste raporturi decât numai după pronunțarea

sentinței de fond, ajungând în final să conteste însăși existența raporturilor

juridice între ei.

Procedând astfel,

instanța a făcut și o greșită interpretare a dispozițiilor art. 392 – art. 396 C.

com., în legătură cu calitatea de prepus a semnatarelor facturilor, preluând

argumentarea pârâtului apelant pe acest aspect, soluția dată încălcând

dispozițiile art. 395 C. com., din care se poate prezuma mandatul general tacit

dar prepusului de către patron privind întocmirea tuturor actelor necesare

exercițiului comerțului în raporturile cu terții, cu atât mai mult cu cât

aceleași semnatare a facturilor în care era stipulată clauza penală, au semnat

și celelalte facturi pentru care pârâtul a executat plata.

Intimatul pârât nu

s-a prezentat în fața Curții și nu a depus întâmpinare, deși la 11 mai 2009 a

formulat cerere pentru amânarea judecării recursului în vederea angajării unui

apărător, termen acordat de Curte, iar ulterior a fost citat la adresa indicată

în această cerere.

Recursul este

întemeiat urmând a fi admis pentru considerentele ce se vor arăta:

Critica recurentei

privind pronunțarea extra petita, pentru argumentele invocate în criticile

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este nefondată

deoarece instanța de apel nu a contestat existența raporturilor comerciale

dintre părți, iar schimbarea sentinței apelate prin decizia dată în apel nu

poate fi încadrată în acest motiv de recurs, ea reprezentând tocmai

soluționarea cererii de apel, dată în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc.

civ.

Celelalte critici

invocate de recurentă, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea le apreciază ca fiind întemeiate, urmând a le admite, având în

vedere următoarele:

Din actele dosarului

rezultă că plata facturilor în discuție a format și obiectul unei alte judecăți

pe calea procedurii speciale a somației de plată, cerere admisă inițial prin

ordonanța nr. 283/ C din 14 martie 2006 a Tribunalului comercial Cluj, anulată

parțial prin sentința comercială nr. 3087 din 7 iunie 2006 a aceleeași

instanțe, invocate drept autoritate de lucru judecat de recurentă, cu privire

la plata penalităților de 3 % aferente facturilor ce au format obiectul

judecății în cauza de față, soluția fiind însă păstrată în legătură cu debitul

stipulat în acestea.

Din moment ce

obiectul judecății, după casarea cu trimiterea spre rejudecare dispusă de

instanța de apel și precizarea cererii de către reclamantă, l-au reprezentat

doar penalitățile de întârziere stipulate în cele trei facturi menționate în

dispozitivul sentinței, recurenta nu poate invoca autoritatea lucrului judecat

a hotărârilor date în procedura specială a somației de plată, având în vedere

dispozițiile speciale în materie cu privire la efectele unei asemenea somații (art.

11

1

din O.U.G. nr. 5/2001).

Cât privește

recunoașterea pârâtului și efectele unei asemenea recunoașteri în raport de

„extrasul de cont nr. 102 din 18 ianuarie 2006”, Curtea apreciază că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1189 C.

civ., cu ignorarea dispozițiilor art. 46 C. com.

Astfel, facturile în

care a fost menționată clauza penală, au figurat în așa-zisul „extras de cont”,

act care în realitate reprezintă o adresă prin care reclamanta înștiințează

pârâtul că la 31 decembrie 2005 figura în evidențele sale cu debitul de

243.870,87 lei, în conținutul acestuia fiind cuprinsă și confirmarea din partea

pârâtului, atât prin menționarea sumei datorate cât și prin semnătura acestuia.

Or, în atare

situație, mai ales că pârâtul a și achitat debitul stipulat în acest act din 18

ianuarie 2006, instanța greșit a apreciat că pârâtul nu ar fi recunoscut

datoria și că acel act nu ar fi avut efectele prevăzute de art. 1189 C. civ.

Cât privește

interpretarea raporturilor de prepușenie, Curtea apreciază că instanța de apel

a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 396 alin. (2) C.

com., reținând că interpretările instanței de fond sunt „absurde”, „ridicole”,

„hazardante”.

Ignorând argumentarea

mai puțin juridică dată de instanța de apel în legătură cu acest aspect, Curtea

apreciază că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 396 alin.

(2) C. com., aplicând aceste norme legale prin prisma probatoriului administrat

pe acest aspect și reținând că toate facturile ce au format obiectul inițial al

litigiului, printre care și cele trei în discuție, au fost semnate de primire

de numitele „A.” și „I.”, împuternicite în acest sens de pârât, așa încât,

reclamanta este îndreptățită să exercite acțiunea direct împotriva pârâtului,

patronul celor două persoane.

De asemenea, Curtea

apreciază ca întemeiată și critica privind soluționarea valabilității clauzei

penale de către instanța de apel, deoarece, instanța de apel, a reținut

nulitatea absolută a acestei clauze, inserată pe verso-ul celor trei facturi,

în temeiul dispozițiilor art. 968 C. civ., fără însă a pune în discuția

părților acest aspect, cu atât mai mult cu cât apelantul nici nu invocase în

criticile formulate nulitatea absolută a clauzei penale.

Singurul motiv pe care

pârâtul îl invocase pe tot parcursul procesului în legătură cu valabilitatea

acestei clauze era acela legat de cuantumul lor prea mare și nicidecum scopul

lor ilicit reținut de instanța de apel.

Procedând astfel,

instanța a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și a lipsit

părțile de posibilitatea de a-și formula apărări, aspect de natură a atrage

casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleeași

instanțe.

În consecință,

recursul reclamantei urmează a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cauza

trimisă spre rejudecare aceleeași instanțe în temeiul dispozițiilor art. 314 C.

proc. civ., în vederea soluționării valabilității clauzei penale.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC M. SRL București, în prezent SC L. SRL București,

împotriva deciziei civile nr. 221 din 14 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2010.