ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1679/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.P.J. Iași, I.G.P.R. și M.I.R.A., să se dispună anularea deciziei din 16 februarie 2006, menținută prin ordinul M.I.R.A. din 6 martie 2006, precum și ridicarea sancțiunii de amânare a promovării în grade profesionale pe o perioadă de un an. Motivându-și acțiunea, reclamantul a arătat sarcinile de serviciu care i-au revenit în perioada 18-20 octombrie 2005, în legătură cu cazul de dispariție a unei minore, C.L.L., în vârstă de 8 ani, care ulterior s-a dovedit a fi victima unei infracțiuni de omor.

A menționat că a dispus măsurile privind efectuarea cercetărilor într-o primă fază, până la preluarea acestora de către Serviciul de Investigații Criminale, detaliind împrejurările care au împiedicat efectuarea de verificări în toate boxele locatarilor, precum și solicitarea cu întârziere a câinelui de urmărire. Reclamantul consideră că și-a îndeplinit îndatoririle profesionale în legătură cu cazul respectiv, sancțiunea aplicată fiind neîntemeiată și influențată de materialele prezentate tendențios în mass-media. Sesizat, inițial, Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 4077/E din 31 august 2006, a admis excepția necompetenței materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 75/CA din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea promovată de reclamantul N.I. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că I.P.J. Iași, prin Consiliul de Disciplină, a propus sancționarea reclamantului cu „amânarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare pe o perioadă de un an”, sancțiune prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002 și art. 17 lit. c) din ordinul M.I.R.A. nr. 400/2004. Propunerea a fost însușită, fiind emisă dispoziția din 16 februarie 2006 a I.G.P.R., iar contestația formulată de reclamant împotriva acestui act a fost respinsă la 13 martie 2006. Instanța de fond a concluzionat că la aplicarea sancțiunii disciplinare s-a reținut în mod corect că, în cazul de omor menționat, cercetarea la fața locului a fost făcută în mod superficial, fără a fi respectate instrucțiunile incidente în cauză.

Astfel, s-a apreciat că reclamantul „nu a conjugat toate activitățile pentru extinderea ariei de cercetare” deși avea obligația să facă acest lucru și nu a folosit câinele de urmărire, deși instrucțiunile stabilesc cu claritate acest lucru. Au fost înlăturate susținerile reclamantului referitoare la împiedicarea folosirii câinelui de urmărire datorită condițiilor atmosferice nefavorabile, având în vedere că activitatea de cercetare s-a desfășurat în imobil, fără a fi influențată de aceste condiții. Nici susținerile reclamantului referitoare la imposibilitatea verificării tuturor boxelor de la subsolul imobilului nu au fost reținute de instanța de fond, ca urmare a faptului că din materialul probator administrat a reieșit faptul că locatarii și-au pus la dispoziție anchetatorilor boxele și spațiile din subsol.

Curtea de Apel Iași, a apreciat că, în speță, sancțiunea aplicată a reflectat gradul de gravitate al abaterilor disciplinare și impactul direct avut asupra rezultatului anchetei în cazul de omor menționat. Împotriva sentinței pronunțate a declarat recurs reclamantul N.I.. Invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. recurentul a subliniat că soluția instanței de fond a avut în vedere o situație de fapt greșit stabilită, și că în contradicție cu actele dosarului au fost ignorate o serie de probe esențiale. Sub acest din urmă aspect s-a arătat că în lipsa unei dispoziții date de judecător nu există temei legal pentru cercetarea subsolului blocului, unde de altfel familia C. nu avea boxă, iar în privința nefolosirii câinelui de urmărire nu au fost examinate ordinul care cuprinde dispoziții referitoare la condițiile și perioada de timp în care poate fi folosit în mod eficient câinele de urmărire.

S-a mai arătat că nu s-a ținut seama de faptul că potrivit fișei postului recurentul era subordonat direct adjunctului șefului Inspectoratului de Poliție care a coordonat activitatea de cercetare. În opinia recurentului hotărârea pe care o atacă este rezultatul notorietății faptei ce a generat și prezentul litigiu precum și a consecințelor acesteia asupra familiei C. și nu în ultimul rând asupra opiniei publice. Intimatul I.G.P.R. a solicitat prin întâmpinare menținerea sentinței recurate și în consecință a actului de sancționare disciplinară a recurentului pentru faptele enunțate și descrise în dispoziția din 16 februarie 2006. Aceleași apărări au fost făcute de intimatul M.I.R.A. Examinând cauza în temeiul art. 304 1 C.proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este fondat astfel că, în temeiul art. 312 C.proc. civ. cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis. Prin dispoziția din 16 februarie 2006 I.G.P.R. a reținut în sarcina recurentului-reclamant săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, modificată. S-a stabilit încălcarea de către acesta, în calitatea sa de inspector principal de poliție, șef de Birou Poliție Comunală în cadrul I.P.J. Iași, a prevederilor Instrucțiunilor I.G.P.R. din 13 ianuarie 2003 referitoare la urmărirea și identificarea unor categorii de persoane, cadavre și obiecte; în concret s-a reținut că ofițerul nu a extins aria de cercetare și în subsolul blocului și nu a solicitat folosirea câinelui de urmărire cu ocazia cercetării la fața locului efectuată în scopul soluționării cauzei referitoare la dispariția minorei C.L.G.

Pentru această abatere a fost aplicată sancțiunea prevăzută de art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002, modificată, respectiv „amânarea promovării în grade profesionale pe o perioadă de 1 an”. Prin ordinul din 6 martie 2006 ministrul administrației și internelor a respins ca neîntemeiată contestația inspectorului principal de poliție N.I. împotriva dispoziției din 16 februarie 2006, menținând sancțiunea aplicată. Demersul judiciar pornit de reclamant în fața instanței de contencios administrativ a fost întemeiat pe dispozițiile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 modificată. În contextul arătat, instanței de contencios administrativ îi revine doar îndatorirea de a se pronunța asupra legalității sancțiunii aplicate în raport de fapta reținută și prevederile art. 57 alin. (1) lit. b) din actul normativ incident, fiind evident în afara competențelor acestei instanțe de a evalua întregul lanț de evenimente legate de dispariția minorei C.L.G.

Fără a nesocoti suferințele abătute asupra familiei minorei și impactul social al acestui tragic eveniment, trebuie subliniat că acestea nu pot constitui, prin ele însele doar, justificări pentru aplicarea sancțiunii disciplinare. Circumstanțele cazului nu pot fi confundate cu circumstanțele cauzei deduse judecății, acestea din urmă fiind analizate prin prisma regulilor răspunderii disciplinare de a cărei esență este încălcarea obligației ce constituie conținutul raporturilor de serviciu ale polițistului –funcționar public civil, cu statut special conform Legii nr. 360/2002 modificată.

Din actele și lucrările dosarului rezultă fără dubiu că recurentul-reclamant a dispus ca în ziua declarării dispariției minorei – 18 octombrie 2005 – agentul șef adjunct să întocmească un raport detaliat în legătură cu acest caz, că la data de 19 octombrie 2005, recurentul împreună cu alți lucrători și un specialist criminalist au efectuat cercetări la fața locului, în urma ordinului telefonic primit de la șefii ierarhici. Toate demersurile efectuate de echipa de cercetare au fost raportate de recurent conducerii Poliției Iași, iar la 20 octombrie 2005 după ce a raportat telefonic stadiul cercetărilor acestea au fost preluate de conducerea I.P.J. Iași împreună cu lucrătorii din cadrul Serviciului de Investigații Criminale.

Potrivit raportului întocmit la 1 februarie 2006 privind cercetarea prealabilă a mai multor subcomisari de poliție precum și a recurentului, constatându-se modul defectuos în care au decurs cercetările privind dispariția minorei, s-a propus luarea de măsuri împotriva celor ce se fac vinovați de întârziere în soluționarea cazului. Rezultă din întâmpinările depuse de intimatul I.G.P.R. la fond, că faptele reținute în sarcina recurentului-reclamant au fost subsumate prevederilor instrucțiunilor, mai exact art. 23 alin. (5) coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. e) din instrucțiunile pentru fapta de a nu fi extins aria de cercetare și în subsolul blocului, iar pentru nesolicitarea câinelui de urmărire cu ocazia cercetării la fața locului a fost stabilită incidența art. 3 și art. 16 alin. (1) din instrucțiunile privind cercetarea la fața locului de către unitățile de poliție.

Instanța de control judiciar a verificat actele cu caracter secret indicate de intimatul I.G.P.R., care au fost puse și la dispoziție recurentului, însă aceste acte nu pot constitui prin doar conținutul lor o dovadă a comiterii celor două fapte cu vinovăție, în sensul art. 57 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 modificată. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ce privește prima faptă a neextinderii ariei de cercetare – chiar în raportul din 1 februarie 2006 se reține că martorul T.V. a confirmat că familia C. nu deține boxă în subsolul blocului în care locuiește, aspect care a constituit motivația pentru care nu s-au cercetat boxele. În același context, sunt relevante precizările recurentului în sensul că o percheziție a acestor locuri nu se putea face fără avizul judecătorului, conform prevederilor speciale în această materie.

Situația de fapt conturată de probatoriul administrat, în privința modului în care recurentul –reclamant a acționat în ziua de 19 octombrie 2005 nu se circumscrie reglementărilor cuprinse în instrucțiunile ce reprezintă unicul temei legal reținut în actul de sancționare și în cel de respingere a contestației împotriva celui dintâi. Instrucțiunile invocate prin întâmpinările I.G.P.R. cu ocazia judecării în fond nu au constituit temei legal avut în vedere la aplicarea sancțiunii prevăzută de art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare. De altfel, nu trebuie omis că toate activitățile desfășurate de recurent au fost raportate și erau coordonate de conducerea Poliției Iași care era în măsură să dispună sensul folosirii câinelui de urmărire.

Astfel, Curtea nu poate reține în sarcina recurentului-reclamant săvârșirea abaterii prevăzute de art. 57 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 modificată, iar în aceste condiții sancțiunea aplicată rămâne fără suport legal. Fără îndoială că această concluzie privește doar activitatea desfășurată de recurentul-reclamant și nu poate fi extinsă asupra tuturor celor cu atribuții legale în cercetarea cazului de dispariție, activitate care realmente s-a desfășurat în mod defectuos conform celor sesizate de organele de poliție abia la 1 februarie 2006. Ca urmare sentința recurată va fi modificată în tot, iar în temeiul art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 se va admite acțiunea și se va anula actul de sancționare menținut prin ordinul nr. 140804/3 din 6 martie 2006 al M.A.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de N.I. împotriva sentinței nr. 75/CA din 11 iunie 2007 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și, în fond, admite acțiunea formulată de reclamantul N.I. Anulează dispoziția din 16 februarie 2006 a I.G.P.R. și ordinul din 6 martie 2006 al M.A.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2008.