ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1679/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții I.P.J.

Iași, I.G.P.R. și M.I.R.A., să se dispună anularea deciziei din 16 februarie 2006,

menținută prin ordinul M.I.R.A. din 6 martie 2006, precum și ridicarea sancțiunii

de amânare a promovării în grade profesionale pe o perioadă de un an.

Motivându-și acțiunea,

reclamantul a arătat sarcinile de serviciu care i-au revenit în perioada 18-20 octombrie

2005, în legătură cu cazul de dispariție a unei minore, C.L.L., în vârstă de 8 ani,

care ulterior s-a dovedit a fi victima unei infracțiuni de omor. A menționat că

a dispus măsurile privind efectuarea cercetărilor într-o primă fază, până la preluarea

acestora de către Serviciul de Investigații Criminale, detaliind împrejurările care

au împiedicat efectuarea de verificări în toate boxele locatarilor, precum și solicitarea

cu întârziere a câinelui de urmărire.

Reclamantul consideră

că și-a îndeplinit îndatoririle profesionale în legătură cu cazul respectiv, sancțiunea

aplicată fiind neîntemeiată și influențată de materialele prezentate tendențios

în mass-media.

Sesizat, inițial, Tribunalul

Iași, prin sentința civilă nr. 4077/E din 31 august 2006, a admis excepția necompetenței

materiale, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 75/CA

din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal

a respins acțiunea promovată de reclamantul N.I.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, instanța de fond a reținut că I.P.J. Iași, prin Consiliul de Disciplină,

a propus sancționarea reclamantului cu „amânarea promovării în grade profesionale

sau funcții superioare pe o perioadă de un an”, sancțiune prevăzută de art. 58

lit. c) din Legea nr. 360/2002 și art. 17 lit. c) din ordinul M.I.R.A. nr. 400/2004.

Propunerea a fost însușită, fiind emisă dispoziția din 16 februarie 2006 a I.G.P.R.,

iar contestația formulată de reclamant împotriva acestui act a fost respinsă la

13 martie 2006.

Instanța de fond a concluzionat

că la aplicarea sancțiunii disciplinare s-a reținut în mod corect că, în cazul de

omor menționat, cercetarea la fața locului a fost făcută în mod superficial, fără

a fi respectate instrucțiunile incidente în cauză. Astfel, s-a apreciat că reclamantul

„nu a conjugat toate activitățile pentru extinderea ariei de cercetare” deși avea

obligația să facă acest lucru și nu a folosit câinele de urmărire, deși instrucțiunile

stabilesc cu claritate acest lucru. Au fost înlăturate susținerile reclamantului

referitoare la împiedicarea folosirii câinelui de urmărire datorită condițiilor

atmosferice nefavorabile, având în vedere că activitatea de cercetare s-a desfășurat

în imobil, fără a fi influențată de aceste condiții.

Nici susținerile reclamantului

referitoare la imposibilitatea verificării tuturor boxelor de la subsolul imobilului

nu au fost reținute de instanța de fond, ca urmare a faptului că din materialul

probator administrat a reieșit faptul că locatarii și-au pus la dispoziție anchetatorilor

boxele și spațiile din subsol.

Curtea de Apel Iași, a

apreciat că, în speță, sancțiunea aplicată a reflectat gradul de gravitate al abaterilor

disciplinare și impactul direct avut asupra rezultatului anchetei în cazul de omor

menționat.

Împotriva sentinței pronunțate

a declarat recurs reclamantul N.I..

Invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ. recurentul a subliniat că soluția instanței de

fond a avut în vedere o situație de fapt greșit stabilită, și că în contradicție

cu actele dosarului au fost ignorate o serie de probe esențiale. Sub acest din urmă

aspect s-a arătat că în lipsa unei dispoziții date de judecător nu există temei

legal pentru cercetarea subsolului blocului, unde de altfel familia C. nu avea boxă,

iar în privința nefolosirii câinelui de urmărire nu au fost examinate ordinul care

cuprinde dispoziții referitoare la condițiile și perioada de timp în care poate

fi folosit în mod eficient câinele de urmărire.

S-a mai arătat că nu s-a

ținut seama de faptul că potrivit fișei postului recurentul era subordonat direct

adjunctului șefului Inspectoratului de Poliție care a coordonat activitatea de cercetare.

În opinia recurentului

hotărârea pe care o atacă este rezultatul notorietății faptei ce a generat și prezentul

litigiu precum și a consecințelor acesteia asupra familiei C. și nu în ultimul rând

asupra opiniei publice.

Intimatul I.G.P.R. a solicitat

prin întâmpinare menținerea sentinței recurate și în consecință a actului de sancționare

disciplinară a recurentului pentru faptele enunțate și descrise în dispoziția

din 16 februarie 2006.

Aceleași apărări au fost

făcute de intimatul M.I.R.A.

Examinând cauza în temeiul

art. 304

1

C.proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că

recursul este fondat astfel că, în temeiul art. 312 C.proc. civ. cu referire la

art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis.

Prin dispoziția din

16 februarie 2006 I.G.P.R. a reținut în sarcina recurentului-reclamant săvârșirea

abaterii disciplinare prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind

Statutul Polițistului, modificată.

S-a stabilit încălcarea

de către acesta, în calitatea sa de inspector principal de poliție, șef de Birou

Poliție Comunală în cadrul I.P.J. Iași, a prevederilor Instrucțiunilor I.G.P.R.

din 13 ianuarie 2003 referitoare la urmărirea și identificarea unor categorii de

persoane, cadavre și obiecte; în concret s-a reținut că ofițerul nu a extins aria

de cercetare și în subsolul blocului și nu a solicitat folosirea câinelui de urmărire

cu ocazia cercetării la fața locului efectuată în scopul soluționării cauzei referitoare

la dispariția minorei C.L.G. Pentru această abatere a fost aplicată sancțiunea prevăzută

de art. 58 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002, modificată, respectiv „amânarea

promovării în grade profesionale pe o perioadă de 1 an”.

Prin ordinul din 6 martie

2006 ministrul administrației și internelor a respins ca neîntemeiată contestația

inspectorului principal de poliție N.I. împotriva dispoziției din 16 februarie 2006,

menținând sancțiunea aplicată.

Demersul judiciar pornit

de reclamant în fața instanței de contencios administrativ a fost întemeiat pe dispozițiile

art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 modificată.

În contextul arătat, instanței

de contencios administrativ îi revine doar îndatorirea de a se pronunța asupra legalității

sancțiunii aplicate în raport de fapta reținută și prevederile art. 57 alin. (1)

lit. b) din actul normativ incident, fiind evident în afara competențelor acestei

instanțe de a evalua întregul lanț de evenimente legate de dispariția minorei C.L.G.

Fără a nesocoti suferințele

abătute asupra familiei minorei și impactul social al acestui tragic eveniment,

trebuie subliniat că acestea nu pot constitui, prin ele însele doar, justificări

pentru aplicarea sancțiunii disciplinare.

Circumstanțele cazului

nu pot fi confundate cu circumstanțele cauzei deduse judecății, acestea din urmă

fiind analizate prin prisma regulilor răspunderii disciplinare de a cărei esență

este încălcarea obligației ce constituie conținutul raporturilor de serviciu ale

polițistului –funcționar public civil, cu statut special conform Legii nr. 360/2002

modificată.

Din actele și lucrările

dosarului rezultă fără dubiu că recurentul-reclamant a dispus ca în ziua declarării

dispariției minorei – 18 octombrie 2005 – agentul șef adjunct să întocmească un

raport detaliat în legătură cu acest caz, că la data de 19 octombrie 2005, recurentul

împreună cu alți lucrători și un specialist criminalist au efectuat cercetări la

fața locului, în urma ordinului telefonic primit de la șefii ierarhici.

Toate demersurile efectuate

de echipa de cercetare au fost raportate de recurent conducerii Poliției Iași, iar

la 20 octombrie 2005 după ce a raportat telefonic stadiul cercetărilor acestea au

fost preluate de conducerea I.P.J. Iași împreună cu lucrătorii din cadrul Serviciului

de Investigații Criminale.

Potrivit raportului întocmit

la 1 februarie 2006 privind cercetarea prealabilă a mai multor subcomisari de poliție

precum și a recurentului, constatându-se modul defectuos în care au decurs cercetările

privind dispariția minorei, s-a propus luarea de măsuri împotriva celor ce se fac

vinovați de întârziere în soluționarea cazului.

Rezultă din întâmpinările

depuse de intimatul I.G.P.R. la fond, că faptele reținute în sarcina recurentului-reclamant

au fost subsumate prevederilor instrucțiunilor, mai exact art. 23 alin. (5) coroborat

cu art. 18 alin. (1) lit. e) din instrucțiunile pentru fapta de a nu fi extins aria

de cercetare și în subsolul blocului, iar pentru nesolicitarea câinelui de urmărire

cu ocazia cercetării la fața locului a fost stabilită incidența art. 3 și art. 16

alin. (1) din instrucțiunile privind cercetarea la fața locului de către unitățile

de poliție.

Instanța de control judiciar

a verificat actele cu caracter secret indicate de intimatul I.G.P.R., care au fost

puse și la dispoziție recurentului, însă aceste acte nu pot constitui prin doar

conținutul lor o dovadă a comiterii celor două fapte cu vinovăție, în sensul

art. 57 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 modificată.

Aceasta cu atât mai mult

cu cât în ce privește prima faptă a neextinderii ariei de cercetare – chiar în raportul

din 1 februarie 2006 se reține că martorul T.V. a confirmat că familia C. nu deține

boxă în subsolul blocului în care locuiește, aspect care a constituit motivația

pentru care nu s-au cercetat boxele. În același context, sunt relevante precizările

recurentului în sensul că o percheziție a acestor locuri nu se putea face fără avizul

judecătorului, conform prevederilor speciale în această materie.

Situația de fapt conturată

de probatoriul administrat, în privința modului în care recurentul –reclamant a

acționat în ziua de 19 octombrie 2005 nu se circumscrie reglementărilor cuprinse

în instrucțiunile ce reprezintă unicul temei legal reținut în actul de sancționare

și în cel de respingere a contestației împotriva celui dintâi.

Instrucțiunile invocate

prin întâmpinările I.G.P.R. cu ocazia judecării în fond nu au constituit temei legal

avut în vedere la aplicarea sancțiunii prevăzută de art. 58 alin. (1) lit. c) din

Legea privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare.

De altfel, nu trebuie

omis că toate activitățile desfășurate de recurent au fost raportate și erau coordonate

de conducerea Poliției Iași care era în măsură să dispună sensul folosirii câinelui

de urmărire.

Astfel, Curtea nu poate

reține în sarcina recurentului-reclamant săvârșirea abaterii prevăzute de art. 57

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 modificată, iar în aceste condiții sancțiunea

aplicată rămâne fără suport legal.

Fără îndoială că această

concluzie privește doar activitatea desfășurată de recurentul-reclamant și nu poate

fi extinsă asupra tuturor celor cu atribuții legale în cercetarea cazului de dispariție,

activitate care realmente s-a desfășurat în mod defectuos conform celor sesizate

de organele de poliție abia la 1 februarie 2006.

Ca urmare sentința recurată

va fi modificată în tot, iar în temeiul art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr.

554/2004 se va admite acțiunea și se va anula actul de sancționare menținut prin

ordinul nr. 140804/3 din 6 martie 2006 al M.A.I.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de N.I. împotriva sentinței nr. 75/CA din 11 iunie 2007 a Curții de Apel Iași,

secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și, în fond, admite acțiunea formulată de reclamantul N.I.

Anulează dispoziția din

16 februarie 2006 a I.G.P.R. și ordinul din 6 martie 2006 al M.A.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 aprilie 2008.