ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând în

condițiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Tribunalul Caraș –

Severin, prin sentința civilă nr. 263 din 22 februarie 2010, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul Z.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin

D.G.F.P. Caraș – Severin și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma

de 100.000 € sau echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Au fost respinse

celelalte pretenții ale reclamantului.

A fost respins

capătul de cerere privind abrogarea pârâtului la plata despăgubirilor

materiale.

În motivarea acestei

decizii Tribunalul, în esență, a susținut următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș – Severin sub nr. 2400/115/2009,

reclamantul Z.G.C. a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând

despăgubiri materiale și morale, atât pentru tatăl acestuia, Z.P.G., deținut

politic, luptător în rezistența anticomunistă, decedat în 1981, cât și pentru

reclamant, persoană persecutată politic între 1957/1991, conform înscrisurilor

și declarațiilor de martori din dosar 1379.1/115/2007 și dosar nr. 3332/115/2008

(dosare ce solicită a fi anexate).

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că, despăgubirile materiale le solicită pentru casa

din comuna Husnicioara, trecută abuziv la S.R., în 1959 și nerestituită, în

natură, conform Legii nr. 10/2001, nici în 2009 (proces pe rol la Drobeta Turnu Severin), dar și pentru terenul agricol confiscat în 1959 și nepredat nici în

1995, dar și pentru aurul confiscat în 1963 și nepredat nici în ziua de azi de

S.R. Valoarea despăgubirilor materiale este de 590.000 Euro.

Daunele morale,

apreciate la 500.000 euro au privit traumele psihice și persecuțiile politice

la care a fost supus în perioada 1957 – 1989, reclamantul încă din copilărie

fiind strămutat din casa părintească, persecuții care au continuat și i-au

afectat grav cariera civilă și profesională: a fost degradat la gradul de

soldat cu facultate, iar în cariera profesională a fost și a rămas un simplu

inginer, după 30 de ani de activitate pe șantierele hidroenergetice, de

locuințe, persecuții care au continuat și în regimul de după 1989.

În drept a invocat

dispozițiile art. 5 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Ulterior, reclamantul

a precizat starea de fapt, arătând că dispoziția de restituire nr. 18/2004

privind casa din comuna Husnicioara, județul Mehedinți, a fost dată de către

primăria comunei la Legea nr. 10/2001 în baza notificării nr. 5670/2001, în

anul 2004.

Refuzul primăriei de

a-i preda imobilul prin proces verbal de punere în posesie, conform art. 4 din

dispoziția de restituire l-a determinat ca, în luna mai 2006 să înceapă acțiune

de constatare prin executor judecătoresc și apoi, în 2008, acțiune de

recuperare valorică a casei prăbușite și a curții, la instanța din Drobeta

Turnu Severin, conform Legii nr. 10/2001, acțiune la care în prezent a cerut

suspendarea (conform cu avizul scrisorii recomandate către instanța din Drobeta

Turnu Severin) până la pronunțarea în prezenta cerere, conform Legii nr. 221/2009

art. 5 alin. (5).

Prin aceeași

precizarea de acțiune, reclamantul a arătat că solicită instanței acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit între anii 1956 - 2009, timp de

peste 50 ani, conform art. 5 alin. (1) pct. a, în valoare de 500.000 Euro,

respectiv 2.000.000 Ron; acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul

valorii casei folosite de stat 50 de ani și nerestituită la Legea nr. 10/2001 și echivalentul producției agricole pentru terenurile agricole, preluate

abuziv în 1956 de S.R. din comuna Husnicioara, conform Registrului agricol din

1956,conform expertizelor tehnice anexate.

Reclamantul a mai

precizat că nu a beneficiat de Decretul - Lege nr. 118/1990, deoarece decizia

de persecutat politic este din mai 2009.

Tribunalul a reținut

următoarea stare de fapt:

Tatăl reclamantului,

Z.G., a fost arestat la data de 02 iulie 1959 și prin decizia Ministerului

Administrației și Internelor nr. 10052/1959 a fost internat într-o colonie de

muncă pentru o perioadă de 24 luni, pentru manifestări dușmănoase la adresa

regimului comunist. În timpul executării măsurii administrative a fost

condamnat la 7 ani.

În temeiul art. 1

coroborat cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 tatălui reclamantului i-a

fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin sentința civilă nr.

1956 din 05 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin, în dosar nr.

1379.1/115/2007, a fost recunoscută calitatea de persecutat politic a

reclamantului pentru perioada 1957 - 1964, pentru faptul că în această perioadă

a fost strămutat împreună cu familia din localitatea Husnicioara în Drobeta

Turnu Severin, având domiciliu obligatoriu în această localitate.

S-a apreciat că reclamantul,

în calitate de descendent al tatălui său, Z.P.G., este îndreptățit, în temeiul art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnarea tatălui său și pentru prejudiciul moral prin

care i-a fost afectată propria evoluție.

Cu privire la

cuantumul daunelor morale se reține că acesta va fi stabilit prin raportare la

consecințele negative suferite de cel în cauză, în măsura probării acestora.

Cuantificarea

prejudiciului moral trebuie să fie rezultatul unei aprecieri rezonabile,

echitabile, a prejudiciului moral suferit.

Având în vedere

aceste caracteristici ale prejudiciului moral, instanța apreciază că, raportat

la probatoriul administrat, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000

de euro sau echivalentul în lei la data plății, se asigură o reparație

echitabilă.

Reclamantul a

solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 590.000 euro, reprezentând

despăgubiri materiale pentru casa părintească de la Husnicioara, curtea și terenul agricol, aur și argint, toate bunurile fiind confiscate în

anul 1959.

Dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd că persoanele

îndreptățite în sensul legii pot să solicite obligarea statului la acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin

hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile

respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent

în condițiile

Legii nr. 10/2001

privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, sau ale

Legii nr. 247/2005

privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Capătul

de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale va fi

respins în întregime pentru următoarele considerente:

Mai mult, la dosar

există dispoziția de restituire nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primarul

Comunei Husnicioara, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, se restituie reclamantului,

în natură, suprafața de 122 m.p. de teren.

După cum arată și

reclamantul în precizările de la dosar, în anul 2006 a efectuat demersuri pentru punerea în executare a dispoziției de restituire cu nr. 18/2004 prin

intermediul executorului judecătoresc.

Reclamantul a mai

solicitat și acordarea de despăgubiri ca echivalent al folosirii casei din

Husnicioara de către S.R. vreme de 50 de ani și echivalentul valorii producției

agricole pentru terenurile agricole, însă aceste petite exced despăgubirilor

materiale care s-a urmărit a fi acordate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia civilă nr. 240/ A din 15 februarie 2011, a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I

și II din O.U.G. nr. 62/2010 invocată de reclamant.

A fost admis apelul

pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș – Severin și a fost schimbată în

parte sentința civilă nr. 263/2010 în sensul că s-a respins în totalitate

acțiunea reclamantului.

Apelul declarat de

reclamant împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei

decizii curtea de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul -

Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența

constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4

din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al

doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și

alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147

alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)],

și art. 47 alin. (4) din Constituție.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, s-a constatat că aceste prevederi și-au încetat

efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu

consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție, a

reținut instanța, este necesar a fi aplicată chiar dacă cauza se află în apel,

avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv,

ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate

problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă

judecată asupra fondului.

În ceea ce privește

critica hotărârii primei instanțe din perspectiva neacordării despăgubirii

pentru prejudiciul material, Curtea reține că prin acțiunea astfel cum a fost

precizată prin înscrisul de la dosarul de fond, reclamantul a solicitat cu titlul

de despăgubiri pentru prejudiciul moral „acordarea de despăgubiri reprezentând

echivalentul valorii casei folosite de stat 50 de ani și nerestituită la Legea nr. 10/2001 și echivalentul valorii producției agricole preluate abuziv în 1956 de

către S.R.”.

Din economia textului

prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă însă că

persoanele îndreptățite la despăgubiri de acest text de lege pot solicita

despăgubiri în echivalent doar pentru bunurile „confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, dacă bunurile respective nu

au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Or, în speță, s-a

constatat că prin Dispoziția nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primăria

comunei Husnicioara (nedesființată până în prezent) s-a restituit în natură

imobilul proprietatea reclamantului din comuna Husnicioara, dispoziție care

potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rep. face dovada proprietății

persoanei îndreptățite asupra imobilului, are forța probantă a unui înscris

autentic și constituie titlu executoriu.

Pe de altă parte,

despăgubirile solicitate pentru nefolosința casei timp de 50 de ani și valoarea

producției agricole pentru terenurile agricole nu intră în sfera bunurilor

confiscate circumscrisă de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009,

nefiind bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel că în mod corect

prima instanță a respins petitul privind acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul material.

Reclamantul a

declarat recurs împotriva deciziei nr. 240/ A din 15 februarie 2011.

În drept recursul a

fost întemeiat pe dosarul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt criticile au

vizat motivarea contradictorie din decizia atacată apreciind că prin explicațiile

date instanței a reținut o serie de acte normative și situații de fapt deduse

din actele din dosar și cu toate acestea a respins în mod nejustificat apelul

reclamantului pe de o parte iar pe de altă parte nu a luat în considerație

Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale și nici împrejurarea că

reclamantul a efectuat demersuri la Legea nr. 10/2001 pentru executarea

dispoziției de restituire în temeiul Legii nr. 18/2004, prin intermediul

executorului judecătoresc.

La motivul prevăzut

de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a schimbat

înțelesul vădit neîndoielnic al Deciziei Curții Constituționale cât privește

existența art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 pentru daunele morale

suferite de persoane persecutate politic și cu toate acestea nu s-au avut în

vedere dovezile referitoare la împrejurarea că nici reclamantul, nici tatăl său

nu au beneficiat de aceste măsuri reparatorii.

S-au nesocotit

efectele deciziei Curții Constituționale care are putere numai pentru viitor,

și deci nu se aplică acțiunilor începute în apelul 2009 și pronunțate pe fond

înainte de acte guvernului care atacă și încalcă dreptul la un proces echitabil

în conformitate cu art. 6 din Convenția de la Roma 1950.

Cât privește pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu

încălcarea Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (1) lit. b) conform considerentelor

de la pag. 5 în care se reține că persoanele sunt îndreptățite la despăgubiri

doar pentru bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al

măsurii administrative.

Ca efect al măsurilor

administrative recursul a arătat că s-au solicitat măsuri reparatorii în

temeiul Legii nr. 10/2001 care au fost acordate numai pe hârtie, prin

dispoziția nr. 18/2004 care a fost refuzată de Primăria să fie executată,

împrejurare care l-a determinat pe reclamant să pornească un proces separat,

suspendat până la soluționarea prezentului proces.

de recurs

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de actele și lucrările

dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind

nefondat le-a respins pentru considerentele ce urmează.

Prin acțiunea

introductivă reclamantul și-a fondat pretențiile în temeiul art. 5 alin. (1), (2)

și (3) in Legea nr. 221/2009 solicitând art. 7 despăgubiri morale pentru

persecuțiile politice ale tatălui său și ale sale prin diferitele măsuri

aplicate acestora precum și despăgubiri materiale.

Instanța de apel a

constatat întemeiată depunerea cererii de

despăgubiri

materiale luând în considerație și precizările

reclamantului de la

dosarul de fond.

Corect s-a considerat

că în temeiul invocat prin prezenta acțiune reclamantul nu poate cere

despăgubiri pentru că acesta este deja implicat într-o serie de acțiuni (în

temeiul Legii nr. 10/2001) care i-au fost admise, preocupările sale fiind

legate de procedura de punere în executare a acestuia. În concret despăgubirile

pentru casa din Husnicioara i-au fost admise printr-o dispoziție emisă de

Primărie, instanțele corect reținând că problemele de executare a acestor

măsuri exced cadrul procesual fixat prin prezenta acțiune și anume Dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 221/2009. Tot în afara cadrului acestui proces se situează

și pretenții de despăgubiri referitoare la lipsa de folosință pentru producția

agricolă pentru o serie de terenuri agricole.

Cât privește

soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri morale

favorabilă prin sentința tribunalului, instanța de apel corect a reținut că

intervenția în cauză, cu caracter obligatoriu, Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale pentru care s-au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 lit. a) din Lege nr. 221/2009, a făcut

necesară modificarea soluției instanței de fond, admiterea acestei cereri

rămânând fără temei de drept.

Instanța de apel a

explicat incidența acestei decizii și sub aspectul unui eventual drept al

reclamantului ocrotit de art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția de la Roma 1950. În mod corect s-a constatat că reclamantul prin sentința nr. 263

din 22 februarie 2010 nu se poate prevala de existența unui bun în patrimoniul

său în sensul art. 6 din Primul Protocol Adițional la Convenție câtă vreme cu privire la acesta reclamantul nu are o hotărâre definitivă înainte de

data publicării Deciziei Curții Constituționale în M. Of.

În acest sens s-a

pronunțat și Decizia nr. 12/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

soluționarea unui recurs în înțelesul legii (M.Of. nr. 789/7.112011) și aceasta

obligatorie pentru toate instanțele în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

cât privește dezlegarea problemelor de drept judecate de aceasta.

În decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție menționată s-a statuat, în ipoteza dată de

recursul în interesul legii că nu este vorba despre drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanțe, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

iar potrivit jurisprudenței naționale dar și a C.E.D.O., o creanță nu poate fi

considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în

puterea lucrului judecat.

Ca urmare, în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul petentului la despăgubiri

înainte de apariția deciziei Curții Constituționale (publicarea ei în

hotărâre), nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul dispoziției

europene citate mai sus.

Nici criticile

referitoare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că

greșit s-a eliminat de la aplicare art. 5 alin. (1) lit. b), nu sunt

întemeiate.

Potrivit art. 5 alin.

(1) pct. b din Legea nr. 221/2009 se poate cere acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu  a obținut despăgubiri prin echivalent în

condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

În mod corect s-a

constatat în cauză că nu s-a făcut dovada incidenței acestei dispoziții legal

în raport de împrejurarea necontestată că reclamantul a obținut în procedura

Legii nr. 10/2001 o dispoziție emisă de Primăria Husnicioara prin care i s-a restituit

în natură imobilul. Nici cu privire la solicitarea de restituire a bunurilor

confiscate nu sunt aplicabile dispozițiile invocate, în lipsa probelor produse

de reclamant în justificarea acestei cereri.

Pentru considerentele

arătate, constatând că reclamantul nu a dovedit prin criticile formulate că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 irevocabile

care să determine modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Z.G.C. împotriva deciziei nr. 240/ A din

15 februarie 2011

a

Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 februarie 2012.