ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 697/2012

Deliberând în condițiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Instanța de fond Tribunalul Caraș – Severin, prin sentința civilă nr. 263 din 22 februarie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Z.C. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș – Severin și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 100.000 € sau echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului. A fost respins capătul de cerere privind abrogarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale. În motivarea acestei decizii Tribunalul, în esență, a susținut următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș – Severin sub nr. 2400/115/2009, reclamantul Z.G.C.

a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P., solicitând despăgubiri materiale și morale, atât pentru tatăl acestuia, Z.P.G., deținut politic, luptător în rezistența anticomunistă, decedat în 1981, cât și pentru reclamant, persoană persecutată politic între 1957/1991, conform înscrisurilor și declarațiilor de martori din dosar 1379.1/115/2007 și dosar nr. 3332/115/2008 (dosare ce solicită a fi anexate). În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că, despăgubirile materiale le solicită pentru casa din comuna Husnicioara, trecută abuziv la S.R., în 1959 și nerestituită, în natură, conform Legii nr. 10/2001, nici în 2009 (proces pe rol la Drobeta Turnu Severin), dar și pentru terenul agricol confiscat în 1959 și nepredat nici în 1995, dar și pentru aurul confiscat în 1963 și nepredat nici în ziua de azi de S.R.

Valoarea despăgubirilor materiale este de 590.000 Euro. Daunele morale, apreciate la 500.000 euro au privit traumele psihice și persecuțiile politice la care a fost supus în perioada 1957 – 1989, reclamantul încă din copilărie fiind strămutat din casa părintească, persecuții care au continuat și i-au afectat grav cariera civilă și profesională: a fost degradat la gradul de soldat cu facultate, iar în cariera profesională a fost și a rămas un simplu inginer, după 30 de ani de activitate pe șantierele hidroenergetice, de locuințe, persecuții care au continuat și în regimul de după 1989. În drept a invocat dispozițiile art. 5 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 221/2009.

Ulterior, reclamantul a precizat starea de fapt, arătând că dispoziția de restituire nr. 18/2004 privind casa din comuna Husnicioara, județul Mehedinți, a fost dată de către primăria comunei la Legea nr. 10/2001 în baza notificării nr. 5670/2001, în anul 2004. Refuzul primăriei de a-i preda imobilul prin proces verbal de punere în posesie, conform art. 4 din dispoziția de restituire l-a determinat ca, în luna mai 2006 să înceapă acțiune de constatare prin executor judecătoresc și apoi, în 2008, acțiune de recuperare valorică a casei prăbușite și a curții, la instanța din Drobeta Turnu Severin, conform Legii nr. 10/2001, acțiune la care în prezent a cerut suspendarea (conform cu avizul scrisorii recomandate către instanța din Drobeta Turnu Severin) până la pronunțarea în prezenta cerere, conform Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (5). Prin aceeași precizarea de acțiune, reclamantul a arătat că solicită instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit între anii 1956 - 2009, timp de peste 50 ani, conform art. 5 alin. (1) pct. a, în valoare de 500.000 Euro, respectiv 2.000.000 Ron; acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii casei folosite de stat 50 de ani și nerestituită la Legea nr. 10/2001 și echivalentul producției agricole pentru terenurile agricole, preluate abuziv în 1956 de S.R.

din comuna Husnicioara, conform Registrului agricol din 1956,conform expertizelor tehnice anexate. Reclamantul a mai precizat că nu a beneficiat de Decretul - Lege nr. 118/1990, deoarece decizia de persecutat politic este din mai 2009. Tribunalul a reținut următoarea stare de fapt: Tatăl reclamantului, Z.G., a fost arestat la data de 02 iulie 1959 și prin decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 10052/1959 a fost internat într-o colonie de muncă pentru o perioadă de 24 luni, pentru manifestări dușmănoase la adresa regimului comunist. În timpul executării măsurii administrative a fost condamnat la 7 ani. În temeiul art. 1 coroborat cu art. 3 lit. a) din O.U.G. nr. 214/1999 tatălui reclamantului i-a fost acordată calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Prin sentința civilă nr. 1956 din 05 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Caraș – Severin, în dosar nr. 1379.1/115/2007, a fost recunoscută calitatea de persecutat politic a reclamantului pentru perioada 1957 - 1964, pentru faptul că în această perioadă a fost strămutat împreună cu familia din localitatea Husnicioara în Drobeta Turnu Severin, având domiciliu obligatoriu în această localitate. S-a apreciat că reclamantul, în calitate de descendent al tatălui său, Z.P.G., este îndreptățit, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea tatălui său și pentru prejudiciul moral prin care i-a fost afectată propria evoluție.

Cu privire la cuantumul daunelor morale se reține că acesta va fi stabilit prin raportare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în măsura probării acestora. Cuantificarea prejudiciului moral trebuie să fie rezultatul unei aprecieri rezonabile, echitabile, a prejudiciului moral suferit. Având în vedere aceste caracteristici ale prejudiciului moral, instanța apreciază că, raportat la probatoriul administrat, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 de euro sau echivalentul în lei la data plății, se asigură o reparație echitabilă.

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtului la plata sumei de 590.000 euro, reprezentând despăgubiri materiale pentru casa părintească de la Husnicioara, curtea și terenul agricol, aur și argint, toate bunurile fiind confiscate în anul 1959. Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevăd că persoanele îndreptățite în sensul legii pot să solicite obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.

Capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale va fi respins în întregime pentru următoarele considerente: Mai mult, la dosar există dispoziția de restituire nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primarul Comunei Husnicioara, prin care, în temeiul Legii nr. 10/2001, se restituie reclamantului, în natură, suprafața de 122 m.p. de teren. După cum arată și reclamantul în precizările de la dosar, în anul 2006 a efectuat demersuri pentru punerea în executare a dispoziției de restituire cu nr. 18/2004 prin intermediul executorului judecătoresc. Reclamantul a mai solicitat și acordarea de despăgubiri ca echivalent al folosirii casei din Husnicioara de către S.R. vreme de 50 de ani și echivalentul valorii producției agricole pentru terenurile agricole, însă aceste petite exced despăgubirilor materiale care s-a urmărit a fi acordate în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

2. Instanța de apel Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 240/ A din 15 februarie 2011, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 invocată de reclamant. A fost admis apelul pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș – Severin și a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 263/2010 în sensul că s-a respins în totalitate acțiunea reclamantului. Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat. În motivarea acestei decizii curtea de apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R.

prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul - Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O.

că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție [(prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], și art. 47 alin. (4) din Constituție.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, s-a constatat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Această soluție, a reținut instanța, este necesar a fi aplicată chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

În ceea ce privește critica hotărârii primei instanțe din perspectiva neacordării despăgubirii pentru prejudiciul material, Curtea reține că prin acțiunea astfel cum a fost precizată prin înscrisul de la dosarul de fond, reclamantul a solicitat cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral „acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii casei folosite de stat 50 de ani și nerestituită la Legea nr. 10/2001 și echivalentul valorii producției agricole preluate abuziv în 1956 de către S.R.”. Din economia textului prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă însă că persoanele îndreptățite la despăgubiri de acest text de lege pot solicita despăgubiri în echivalent doar pentru bunurile „confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative”, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.

Or, în speță, s-a constatat că prin Dispoziția nr. 18 din 15 aprilie 2004 emisă de Primăria comunei Husnicioara (nedesființată până în prezent) s-a restituit în natură imobilul proprietatea reclamantului din comuna Husnicioara, dispoziție care potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, rep. face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra imobilului, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu. Pe de altă parte, despăgubirile solicitate pentru nefolosința casei timp de 50 de ani și valoarea producției agricole pentru terenurile agricole nu intră în sfera bunurilor confiscate circumscrisă de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nefiind bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare, astfel că în mod corect prima instanță a respins petitul privind acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul material.

3. Recursul Reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei nr. 240/ A din 15 februarie 2011. În drept recursul a fost întemeiat pe dosarul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În fapt criticile au vizat motivarea contradictorie din decizia atacată apreciind că prin explicațiile date instanței a reținut o serie de acte normative și situații de fapt deduse din actele din dosar și cu toate acestea a respins în mod nejustificat apelul reclamantului pe de o parte iar pe de altă parte nu a luat în considerație Decizia nr. 1354/2010 a Curții Constituționale și nici împrejurarea că reclamantul a efectuat demersuri la Legea nr. 10/2001 pentru executarea dispoziției de restituire în temeiul Legii nr. 18/2004, prin intermediul executorului judecătoresc.

La motivul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., s-a susținut că instanța a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al Deciziei Curții Constituționale cât privește existența art. 4 din Decretul - Lege nr. 118/1990 pentru daunele morale suferite de persoane persecutate politic și cu toate acestea nu s-au avut în vedere dovezile referitoare la împrejurarea că nici reclamantul, nici tatăl său nu au beneficiat de aceste măsuri reparatorii. S-au nesocotit efectele deciziei Curții Constituționale care are putere numai pentru viitor, și deci nu se aplică acțiunilor începute în apelul 2009 și pronunțate pe fond înainte de acte guvernului care atacă și încalcă dreptul la un proces echitabil în conformitate cu art. 6 din Convenția de la Roma 1950. Cât privește pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., s-a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea Legii nr. 221/2009 art. 5 alin. (1) lit. b) conform considerentelor de la pag. 5 în care se reține că persoanele sunt îndreptățite la despăgubiri doar pentru bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative. Ca efect al măsurilor administrative recursul a arătat că s-au solicitat măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 care au fost acordate numai pe hârtie, prin dispoziția nr. 18/2004 care a fost refuzată de Primăria să fie executată, împrejurare care l-a determinat pe reclamant să pornească un proces separat, suspendat până la soluționarea prezentului proces. 4. Analiza instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs în raport de actele și lucrările dosarului se constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind nefondat le-a respins pentru considerentele ce urmează.

Prin acțiunea introductivă reclamantul și-a fondat pretențiile în temeiul art. 5 alin. (1), (2) și (3) in Legea nr. 221/2009 solicitând art. 7 despăgubiri morale pentru persecuțiile politice ale tatălui său și ale sale prin diferitele măsuri aplicate acestora precum și despăgubiri materiale. Instanța de apel a constatat întemeiată depunerea cererii de despăgubiri materiale luând în considerație și precizările reclamantului de la dosarul de fond. Corect s-a considerat că în temeiul invocat prin prezenta acțiune reclamantul nu poate cere despăgubiri pentru că acesta este deja implicat într-o serie de acțiuni (în temeiul Legii nr. 10/2001) care i-au fost admise, preocupările sale fiind legate de procedura de punere în executare a acestuia.

În concret despăgubirile pentru casa din Husnicioara i-au fost admise printr-o dispoziție emisă de Primărie, instanțele corect reținând că problemele de executare a acestor măsuri exced cadrul procesual fixat prin prezenta acțiune și anume Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009. Tot în afara cadrului acestui proces se situează și pretenții de despăgubiri referitoare la lipsa de folosință pentru producția agricolă pentru o serie de terenuri agricole. Cât privește soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri morale favorabilă prin sentința tribunalului, instanța de apel corect a reținut că intervenția în cauză, cu caracter obligatoriu, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale pentru care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 lit. a) din Lege nr. 221/2009, a făcut necesară modificarea soluției instanței de fond, admiterea acestei cereri rămânând fără temei de drept.

Instanța de apel a explicat incidența acestei decizii și sub aspectul unui eventual drept al reclamantului ocrotit de art. 1 al Primului Protocol Adițional la Convenția de la Roma 1950. În mod corect s-a constatat că reclamantul prin sentința nr. 263 din 22 februarie 2010 nu se poate prevala de existența unui bun în patrimoniul său în sensul art. 6 din Primul Protocol Adițional la Convenție câtă vreme cu privire la acesta reclamantul nu are o hotărâre definitivă înainte de data publicării Deciziei Curții Constituționale în M. Of. În acest sens s-a pronunțat și Decizia nr. 12/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în înțelesul legii (M.Of. nr. 789/7.112011) și aceasta obligatorie pentru toate instanțele în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., cât privește dezlegarea problemelor de drept judecate de aceasta. În decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție menționată s-a statuat, în ipoteza dată de recursul în interesul legii că nu este vorba despre drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanțe, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, iar potrivit jurisprudenței naționale dar și a C.E.D.O., o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. Ca urmare, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul petentului la despăgubiri înainte de apariția deciziei Curții Constituționale (publicarea ei în hotărâre), nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul dispoziției europene citate mai sus.

Nici criticile referitoare la motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că greșit s-a eliminat de la aplicare art. 5 alin. (1) lit. b), nu sunt întemeiate. Potrivit art. 5 alin. (1) pct. b din Legea nr. 221/2009 se poate cere acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. În mod corect s-a constatat în cauză că nu s-a făcut dovada incidenței acestei dispoziții legal în raport de împrejurarea necontestată că reclamantul a obținut în procedura Legii nr. 10/2001 o dispoziție emisă de Primăria Husnicioara prin care i s-a restituit în natură imobilul.

Nici cu privire la solicitarea de restituire a bunurilor confiscate nu sunt aplicabile dispozițiile invocate, în lipsa probelor produse de reclamant în justificarea acestei cereri. Pentru considerentele arătate, constatând că reclamantul nu a dovedit prin criticile formulate că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 irevocabile care să determine modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Z.G.C. împotriva deciziei nr. 240/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.