ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3634/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011, Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii a respins cererile formulate de domnii judecători I.T., B.I.,

N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. și G.I.A., având ca obiect recunoașterea

gradului profesional de judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că, petenții, judecători la

Curtea de Apel Suceava nu au fost promovați la Înalta Curte de Casație și Justiție

prin procedura reglementată la art. 52 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată și, în consecință, nu li se poate

recunoaște gradul profesional aferent acestei instanțe, având în vedere că nu

l-au dobândit niciodată.

Cu privire la pretinsa discriminare existentă între

procurorii care au obținut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin efectul numirii în cadrul

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism și Direcției Naționale Anticorupție și judecătorii care soluționează

cauzele instrumentate de aceștia, plenul C.S.M. a precizat că nu există nicio

dispoziție legală care să permită obținerea gradului profesional menționat ca

efect al desfășurării activității în cadrul celor două direcții, discriminarea

presupunând aplicarea unui tratament juridic diferit unor subiecte de drept

aflate în situații juridice similare, ceea ce în cauza de față nu este

aplicabil.

Împotriva Hotărârii nr. 206 din 7 aprilie 2011 a

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, au formulat recurs petenții I.T.,

B.I., N.V., A.D., H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. și G.I.A., care au solicitat

anularea acesteia și obligarea intimatului să emită o nouă hotărâre prin care

să le acorde gradul profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și

Justiție

In motivarea căii de atac, recurenții, prevalându-se

de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au

fost admise recursurile declarate de procurori din cadrul Direcției Naționale

Anticorupție și din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, cu consecința recunoașterii pentru aceste

categorii a gradului corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, au învederat, în esență, discriminarea produsă în raport

cu judecătorii care participă la soluționarea cauzelor de corupție și crimă

organizată, care pentru obținerea gradului profesional corespunzător instanței

superioare sau parchetului de pe lângă aceasta, trebuie să susțină concursuri

de promovare.

Recurenții s-au prevalat totodată și de Decizia nr.

729 din 27 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de

muncă și asigurări sociale, prin care, ca urmare a recunoașterii aplicării unui

tratament diferențiat, în sensul anterior arătat, li s-a acordat o despăgubire

egală cu diferențele de drepturi salariale dintre indemnizațiile procurorilor

DNA și DIICOT, corespunzător funcțiilor exercitate și drepturilor încasate,

începând cu data de 01 aprilie 2006 și până la încetarea stării de

discriminare.

S-a susținut că salarizarea diferită încalcă

principiul egalității între cetățeni, privind salariul egal pentru muncă egală,

consacrat în art. 1 alin. (2) lit. c) pct. 1 din O.G. nr. 137/2000 și

Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocându-se în

argumentarea acestei teze și Decizia nr. VI din 15 februarie 2007 a Secțiilor

Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că gradul

profesional de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție se dobândește

prin promovare, potrivit art. 52 din Legea nr. 303/2004 și că recurenții nu au

promovat un astfel de examen.

Examinând legalitatea Hotărârii Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 206 din 7 aprilie 2011 prin prisma criticilor

expuse în recursul de față, declarat în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7)

din Legea nr. 317/2004 republicată și a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

Înalta Curte constată că este legală și o va menține, pentru considerentele ce

succed.

Recurenții, judecători la Curtea de Apel Suceava,

secția penală, au solicitat intimatului să le recunoască gradul profesional de

judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, invocând discriminarea în

raport de procurorii din cadrul structurilor specializate D.N.A. și

D.I.I.C.O.T.

Prin Hotărârea nr. 206 din 7 aprilie 2011 Plenul

Consiliului Superior al Magistraturii a respins cererea petenților, reținând că

aceștia își desfășoară activitatea ca judecători la Curtea de Apel Suceava,

secția penală, și nu a susținut niciun examen sau concurs de promovare la

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește dobândirea gradului profesional

de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, trebuie îndeplinite

condițiile impuse de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările

ulterioare, în speță, persoana să fie judecător la tribunal sau curte de apel,

să aibă o vechime în funcția de judecător de cel puțin 12 ani, să fi obținut

calificativul "foarte bine" la ultima evaluare, să nu fi fost

sancționat disciplinar și să se fi remarcat în activitatea profesională.

Se constată că nu este determinant la promovare

natura cauzelor judecate, legiuitorul impunând alături de condițiile enunțate

și pe aceea ca judecătorul să fie remarcat în activitatea profesională. O

astfel de apreciere aparține Consiliul Superior al Magistraturii și nu

instanței de judecată

Cererea recurenților de a li se acorda gradul de

judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție excede competențelor instanței

de judecată, întrucât se pretinde ca pe cale jurisprudențială să se creeze o

normă de drept nou, distinctă de reglementarea legală.

Pe de altă parte, Decizia nr. 729 din 27 mai 2008

pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția conflicte de muncă și asigurări

sociale, de care se prevalează recurenții, nu poate constitui un argument în

sensul acordării gradului profesional de judecător de Î.C.C.J.

Înalta Curte nu poate primi nici critica în legătură

cu producerea unei pretinse discriminări în raport de procurorii din cadrul

structurilor specializate D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

In acest sens, Înalta Curte reține că procedura de

numire a procurorilor în cadrul structurilor specializate D.N.A. și

D.I.I.C.O.T. este una specială, derogatorie de la procedura de drept comun,

stabilită prin art. 43 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată.

Procedura specială instituită în această modalitate

se înscrie în cadrul regulilor pe care legiuitorul este în drept să le prevadă

pentru promovarea magistraților în anumite funcții, asigurând, totodată, și

egalitatea de tratament a celor două categorii, respectiv, judecători și

procurori.

De altfel, prin hotărârile judecătorești aflate în

discuție s-a stabilit faptul că procurorii numiți la D.N.A. și D.I.I.C.O.T. -

structuri în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

-, în condițiile unei legislații speciale, au dobândit dreptul de a funcționa

la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Principiul egalității sau nediscriminării constă în

aceea că persoanele care se găsesc într-o situație identică au dreptul la un

tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.

Funcția sa este aceea de a preveni formularea de

distincții arbitrare și de a evita diferențele de tratament juridic fără motive

obiective.

Principiul nediscriminării este înscris în toate

tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului.

Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor,

care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare

ca o formă modernă și perfecționată a principiului egalității tuturor în fața

legii. De altfel, art. 7 din Declarația Universală proclamă că toți oamenii

sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la protecția egală a

legii.

Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este un drept

subiectiv substanțial. Textul în discuție enumera un număr de 13 motive de

nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este

interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza

ei.

In plus, Protocolul nr.12 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului impune interdicția generală a oricărei forme de

discriminare.

Curtea de la Strasbourg reține două criterii

cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în

exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (Curtea EDO, 23 noiembrie

1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; Curtea EDO, 18 februarie 1991, Fredin,

Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile

(Curtea EDO, 23 iulie 1968, Affaire linguistique helge c/Belgique, Seria A nr.

6, p. 9).

Mai precis, în opinia Curții Europene a Drepturilor

Omului „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar diferența de tratament

devine discriminare atunci când autoritățile naționale introduc distincții

între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o

justificare rezonabilă și obiectivă.

In sistemul nostru juridic, principiul analizat se

găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr.

137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,

republicată.

In speța dedusă judecății, Înalta Curte nu poate

reține o discriminare a recurenților în raport cu procurorii D.N.A. și

D.I.I.C.O.T.

Un argument în acest sens îl constituie și faptul că

instanța constituțională a precizat, în acord cu jurisprudența europeană, că

principiul egalității presupune identitatea de soluții numai pentru situații

identice .

De asemenea, în decizia nr. 819 din 3 iulie 2008,

Curtea Constituțională a menționat faptul că dispozițiile art. 1, art. 2 alin.

(3) și art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în

care din interpretarea acestora se desprinde concluzia că instanțele

judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte

normative cu putere de lege pe considerentul că sunt discriminatorii și să le

înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte

acte normative, încălcând în acest fel principiul separației puterilor,

prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și dispozițiile art. 61

alin. (1) din Legea fundamentală, care prevede că Parlamentul este unica putere

legiuitoare a țării.

Așadar, nici din acest considerent, Înalta Curte nu

ar putea să oblige Consiliul Superior al Magistraturii să acorde recurenților

gradul profesional de judecător de Înaltă Curte de Casație și Justiție, prin

aplicarea unor prevederi legale cu caracter special adresate altor subiecte de

drept, respectiv procurorii de la D.N.A. și D.I.I.C.O.T.

Insă, tocmai o soluție de admitere a recursului

recurenților ar putea genera o situație discriminatorie față de toți

judecătorii și procurorii detașați la alte autorități ale statului, dar și față

de toți judecătorii și procurorii din România care au promovat sau vor promova

numai în condițiile prevăzute de art. 52 din Legea nr. 303/2004.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGE

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.T., B.I., N.V., A.D.,

H.L.M., B.O., A.V., A.T.L. și G.I.A. împotriva Hotărârii Plenului Consiliului

Superior al Magistraturii nr. 206 din 7 aprilie 2011, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.