ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7344/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7344/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă nr. 1111 din 20

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal

de contestare din 28 februarie 2011 și a deciziei nr. 9196 din 24 aprilie 2011,

precum și acțiunea în anularea celor două acte administrative contestate

formulată de reclamanta SC P. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., ca

nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut următoarele:

Prin contractul de finanțare încheiat,

reclamanta s-a angajat să finalizeze, până la 30 noiembrie 2008, implementarea

unui proiect în cadrul Programului S.A.P.A.R.D. intitulat „Fabrica de

prelucrare a laptelui”, cu o valoare nerambursabilă în sumă de 3.703.004 RON.

Totodată, prin clauza înscrisă în art. 2 alin. (3) din contract s-a stabilit ca

„în situația depășirii acestui termen autoritatea contractantă va trece la

recuperarea întregii sume plătite către beneficiar, acesta din urmă

obligându-se la restituirea integrală a sumei plătite”.

Ca urmare a modificărilor legislative intervenite

prin O.U.G. nr. 104/2008 și O.U.G. nr. 108/2009, între reclamantă și pârâtă au fost

încheiate 7 acte adiționale prin care s-a prelungit durata de execuție a contractului

de finanțare până la 30 octombrie 2010.

La 29 octombrie 2010 reclamanta a depus o solicitare

de prelungire a duratei de execuție a contractului de la 46 de luni la 54 de luni

pentru care a primit notificarea de neacceptare a modificării contractului de finanțare

ca urmare a faptului că O.U.G. nr. 108/2009 a prevăzut prelungirea duratei de execuție

a contractelor finanțate prin Programul S.A.P.A.R.D. până la data de 31

decembrie 2010, ori nerespectarea acestui termen duce la declararea proiectului

ca nefinalizat și la returnarea tranșelor plătite de A.P.D.R.P. în cadrul proiectului.

Din acest istoric și având în vedere modificările

legislative survenite instanța de fond a apreciat că reclamanta știa că se află

în etapa ultimă de închidere a Programului S.A.P.A.R.D. față de care nu mai putea

exista o altă variantă, în perioada 2007-2010 aceasta a beneficiat de șapte ori

de prelungirea duratei de execuție a proiectului, iar autoritatea a aprobat repetat

prelungirea termenului inițial de execuție a proiectului, perioadă în care reclamanta

era obligată să finalizeze investiția.

Prin urmare, a apreciat judecătorul fondului că

procesul- verbal de constatare din 28 februarie 2011 prin care s-a constituit în

sarcina reclamantei debitul în valoare de 1.173.056,28 RON se datorează nerespectării

termenului de execuție a contractului, fiind imposibilă din punct de vedere legal

prelungirea acestuia.

Împotriva sentinței civile nr. 1111 din 20 februarie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, cu referire la respingerea ca nefondată a cererii de anulare a procesului-verbal

de constatare din 28 februarie 2011 al A.P.D.R.P. și a deciziei nr. 9196 din 24

aprilie 2011, a declarat recurs reclamanta SC P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Printr-un set de critici formulate, circumscrisă

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține

că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite, în cauză, condițiile

impuse prin dispozițiile art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003.

Astfel recurenta susține că neregula invocată

de către pârâtă în actul sancționator, procesul-verbal de constatare din 28

februarie 2011, nu se încadrează în definiția dată de art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003 și nici nu îndeplinește condiția sine qua non impusă prin art. 3

alin. (1) din același act normativ, în sensul efectuării unei cheltuieli necuvenite

care să prejudicieze bugetul general al Comunității Europene ori bugetele administrate

de acestea ori în numele ei, în condițiile în care în realitate sumele alocate de

către pârâtă proiectului demarat, ca efect al cofinanțării, au fost integral folosite

în scopul realizării investiției, acestea fiind declarate cheltuieli eligibile și

cuvenite de către finanțator în urma verificărilor efectuate și a avizării plăților

efectuate prin certificatele de plată.

Mai susține recurenta că neexecutarea în totalitate

a investiției nu este datorată culpei sale ca și beneficiar al proiectului de finanțare,

neputând fi asimilată noțiunii de neregulă așa cum apare în art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003.

În acest sens recurenta arată că pe tot parcursul

desfășurării contractului, cu bună-credință a depus toate diligențele necesare în

executarea acestuia, neexecutarea în totalitate a investiției datorându-se unor

factori străini de voința sa, respectiv modificările legislației fiscale intervenite

pe parcursul desfășurării contractului, criza economică globală care a făcut să

devină imposibilă asigurarea autofinanțării în timp util, precum și executarea defectuoasă

ori neexecutarea obligațiilor asumate contractual de către prestatorii serviciilor

de lucrări de construcții și de furnizare a materialelor de construcții necesare,

care a determinat și organizarea unei alte licitații pentru atribuirea contractului

de prestări servicii către un alt constructor.

Așa cum reține în documentele sancționatoare pârâta,

proiectul a fost finalizat într-o proporție mai mare de 75%, iar în sensul finalizării

în totalitate a acestuia reclamanta solicitase un ultim termen, la data de 29

octombrie 2010, cerere care a primit notificare de neacceptare a modificării contractului

de finanțare.

În fine, recurenta mai susține că în condițiile

în care contractele cu executare succesivă pot fi supuse pe parcursul executării

lor unor împrejurări care nu au fost prevăzute de către părți la momentul încheierii

acestora și care pot afecta valoarea prestațiilor la care acestea s-au obligat și

implicit termenul de executare a acestor prestații, se impune intervenția instanței

în spiritul teoriei impreviziunii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, A.P.D.R.P.

a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală

și temeinică, formulând ample și detaliate apărări referitoare la culpa recurentei

cu privire la nerespectarea termenului limită de execuție a Proiectului „Fabrică

de prelucrare a laptelui aparținând SC P. SRL Flămânzi, județul Botoșani”, stabilit

prin contractul nr. X, așa cum a fost prelungit succesiv prin actele adiționale

încheiate.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor

de recurs, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul nu este

fondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Recurenta SC P. SRL Flămânzi, județul Botoșani,

a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. decizia nr. 9196 din 21 aprilie 2011 prin care intimata A.P.D.R.P. i-a

respins contestația formulată împotriva procesului-verbal de constatare din 28

februarie 2011.

Înalta Curte constată că între A.P.D.R.P., în

calitate de Autoritate contractantă și SC P. SRL, în calitate de Beneficiar, la

data de 03 ianuarie 2007 s-a încheiat, în baza O.U.G. nr. 59/2006 privind asigurarea

de la bugetul de stat a cofinanțării publice nerambursabile pentru proiectele de

investiții din cadrul Programului S.A.P.A.R.D., contractul cadru nr. X, având ca

obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum de 3.703.004 RON

pentru punerea în aplicare a proiectului intitulat „Fabrica de prelucrare a laptelui

aparținând SC P. SRL Flămânzi, judeșul Botoșani” cu o durată de valabilitate a contractului

de 5 ani, calculată de la data ultimei plăți, conform art. 2 alin. (4) din contractul

de finanțare menționat.

Deși prin contractul de finanțare se stabilise

inițial, în acord cu dispozițiile O.U.G. nr. 59/2006, că termenul limită de execuție

a proiectului stabilit pentru 20 noiembrie 2008, nu poate fi prelungit, ulterior,

ca urmare a modificărilor aduse succesiv dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 59/2006,

prin O.U.G. nr. 104/2008 și respectiv O.U.G. nr. 108/2009, au fost încheiate mai

multe acte adiționale prin care s-a prelungit termenul inițial de finalizare a proiectului

până la data de 30 octombrie 2010, acest termen reprezentând și data limită până

la care beneficiarul putea depune ultima cerere de plată, sub sancțiunea prevăzută

prin clauza înscrisă în art. 2 alin. (3) din respectivul contractul cadru de finanțare.

Prin procesul-verbal de constatare întocmit de

comisia constituită la nivelul intimatei în baza notei de descoperire a unei neregularități

din 01 februarie 2010, s-a stabilit că suma totală, (1.173.056,28 RON) acordată

recurentei potrivit certificatelor de plată nr. 1 (293.969,41 RON) și respectiv

nr. 2 (879.086,87 RON) a devenit neeligibilă ca urmare a nerespectării termenului

de execuție al investiției. În concret, s-a reținut că proiectul de investiție a

fost realizat doar în proporție de 75% fapt de altfel necontestat de recurentă.

Așadar, neregula - în sensul art. 2 lit. a) din

O.G. nr. 79/2003, modificată și completată - care s-a reținut în sarcina recurentei

în cuprinsul notei de descoperire a unei neregularități din 01 februarie 2011 constă

în nerespectarea termenului de execuție a investiției.

Conform art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 neregula

este definită ca „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în

raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile

contractuale ori a altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții,

care prejudiciază bugetul Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta

ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o

cheltuială necuvenită”.

Cum neîndeplinirea unei obligații contractuale

semnifică încălcarea legii, prin prisma principiului forței obligatorii a contractului

reglementat expres în art. 969 alin. (1) C. civ., direct aplicabil și în materia

contractelor care au ca obiect acordarea unui sprijin financiar nerambursabil în

cadrul Programului S.A.P.A.R.D., cum este cel din prezenta cauză, este incontestabil

că neexecutarea definitivă și irevocabilă, (prin prisma imposibilității legale -

O.U.G. nr. 108/2009 - de prelungire a termenului prevăzut de art. 2 alin. (2) din

contract) a unei obligații asumate contractual, respectiv finalizarea investiției

în termenul stipulat, reprezintă o abatere de la legalitate în raport cu prevederile

contractuale, în sensul art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, de natură a atrage

răspunderea contractuală a recurentei în sensul art. 17 din Anexa I - Prevederi

generale a contractului de finanțare, prejudiciu adus bugetului României fiind prezumat.

Așadar, cum nerespectarea prevederilor contractuale

de către recurenta reprezintă o neregularitate în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G.

nr. 79/2003, de natură a antrena aplicarea prevederilor art. 17 alin. (4) din Anexa

I - Prevederi generale, a contractului de finanțare, în vederea înapoierii sumelor

deja plătite în cadrul contractului, Înalta Curte nu va primi nici criticile formulate

de recurentă pe acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată că depășirea

termenului de finalizare a investiției reprezintă neîndoielnic o neexecutare culpabilă

a obligațiilor asumate contractual de către recurentă, care deși a beneficiat de

cinci amânări consecutive prin acte adiționale (până la 30 iunie 2009, 30 septembrie

2009, 30 decembrie 2009, 30 septembrie 2010, respectiv până la 30 octombrie 2010),

nu a finalizat investiția ce a făcut obiectul contractului de finanțare încheiat

cu intimata, ceea ce a determinat, în mod just încetarea contractului în baza

art. 11 alin. (3) din Anexa I - Prevederi generale.

De altfel, deși la încheierea fiecărui act adițional

recurenta își asuma în mod expres, prin declarația responsabilului de proiect, (din

13 octombrie 2008, din 01 iunie 2009, din 07 septembrie 2009 și din 02

decembrie 2009) obligația de finalizare a investiției în termenul convenit, sub

sancțiunea rezilierii contractului, acest lucru nu s-a realizat.

Așadar, recurenta a dat dovadă de pasivitate sau

cel puțin de lipsă de diligență, contrar prevederilor art. 1 alin. (6) din Anexa

I - Prevederi generale, parte integrantă a contractului de finanțare (art. 6) în

implementarea proiectului, în condițiile în care la data vizitei pe teren 10

decembrie 2010 s-a constata că nu s-au mai executat alte lucrări față de cele existente

la data de 14 decembrie 2009 din lipsa fondurilor financiare proprii care să acopere

cheltuielile de execuție s-au stagnat lucrările de execuție a investiției.

Nu vor fi primite nici criticile recurentei privind

neluarea în considerare de către instanța de fond a faptului că nefinalizarea investiției

s-a datorat unor factori de natură obiectivă, respectiv modificările legislației

fiscale intervenită pe parcursul desfășurării contractului, criza financiară mondială

care a făcut să devină imposibilă asigurarea autofinanțării în timp util, executarea

defectuoasă a obligațiilor asumate contractual de partenerii săi contractuali.

În cazul de față recurenta a invocat, de fapt,

neexecutarea fortuită a obligațiilor contractuale prin prisma crizei financiare

mondiale însă nici literatura de specialitate și nici jurisprudența nu au recunoscut

crizei financiare mondiale atributul de „caz fortuit”, nefiind vorba de o realitate

imprevizibilă sau insurmontabilă.

Totodată, și invocarea executării defectuoasă

a obligațiilor asumate contractual de alți parteneri contractuali, este nerelevantă,

în cauză, în condițiile în care nu existentă un raport de accesorietate între obligația

asumată de recurentă prin contractul de finanțare și drepturile dobândite prin încheierea

altor contracte, nefiind de altfel dovedită nici legătura de cauzalitate între aceasta

și pierderile înregistrate, cu atât mai mult cu cât proiectul asumat impunea reclamantei

implementarea acestuia cu profesionalism, eficiență și vigilență. Obligația de vigilență

viza tocmai anticiparea intervenției unor factori externi care ar fi putut afecta

proiectul inițial, astfel încât acesta să nu mai poată fi finalizat.

De asemenea, în condițiile în care din cele 7

acte adiționale încheiate de părțile contractante 5 au avut ca obiect modificarea

prevederilor art. 2 alin. (2) din contract referitoare la termenul de execuție al

investiției, tocmai ca urmare a modificărilor, aduse dispozițiilor art. 5 din O.U.G.

nr. 59/2006, prin O.U.G. nr. 104/2008 și respectiv O.U.G. nr. 108/2009, Înalta Curte

constată că neexecutarea obligației de finalizare a investiției în termenul stipulat

contractual nu poate fi justificată în mod întemeiat prin prisma unor modificări

legislative, de altfel favorabile recurentei, urmând a fi înlăturate susținerile

formulate prin cererea de recurs pe acest aspect.

În fine, în condițiile în care teoria impreviziunii

trebuie recunoscută numai în măsura în care obligația contractuală a unei părți

nu mai este susceptibilă de executare sau devine excesiv de oneroasă, urmează a

fi înlăturate și susținerile formulate de recurentă pe acest aspect.

Concluzionând în sensul că motivele invocate de

către reclamantă ca argument pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul-cadru

nu se circumscriu unui caz fortuit, Înalta Curte constată că actele întocmite de

către autoritatea contractantă, contestate în cauză, sunt legale și temeinice, impunându-se,

raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, respingerea acțiunii completate ca neîntemeiată.

În consecință, pentru considerentele expuse, în

temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC P. SRL împotriva

sentinței civile nr. 1111 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2013.