ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7344/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 1111 din 20 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării procesului-verbal de contestare din 28 februarie 2011 și a deciziei nr. 9196 din 24 aprilie 2011, precum și acțiunea în anularea celor două acte administrative contestate formulată de reclamanta SC P. SRL, în contradictoriu cu pârâta A.P.D.R.P., ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin contractul de finanțare încheiat, reclamanta s-a angajat să finalizeze, până la 30 noiembrie 2008, implementarea unui proiect în cadrul Programului S.A.P.A.R.D.

intitulat „Fabrica de prelucrare a laptelui”, cu o valoare nerambursabilă în sumă de 3.703.004 RON. Totodată, prin clauza înscrisă în art. 2 alin. (3) din contract s-a stabilit ca „în situația depășirii acestui termen autoritatea contractantă va trece la recuperarea întregii sume plătite către beneficiar, acesta din urmă obligându-se la restituirea integrală a sumei plătite”. Ca urmare a modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 104/2008 și O.U.G. nr. 108/2009, între reclamantă și pârâtă au fost încheiate 7 acte adiționale prin care s-a prelungit durata de execuție a contractului de finanțare până la 30 octombrie 2010. La 29 octombrie 2010 reclamanta a depus o solicitare de prelungire a duratei de execuție a contractului de la 46 de luni la 54 de luni pentru care a primit notificarea de neacceptare a modificării contractului de finanțare ca urmare a faptului că O.U.G.

nr. 108/2009 a prevăzut prelungirea duratei de execuție a contractelor finanțate prin Programul S.A.P.A.R.D. până la data de 31 decembrie 2010, ori nerespectarea acestui termen duce la declararea proiectului ca nefinalizat și la returnarea tranșelor plătite de A.P.D.R.P. în cadrul proiectului. Din acest istoric și având în vedere modificările legislative survenite instanța de fond a apreciat că reclamanta știa că se află în etapa ultimă de închidere a Programului S.A.P.A.R.D. față de care nu mai putea exista o altă variantă, în perioada 2007-2010 aceasta a beneficiat de șapte ori de prelungirea duratei de execuție a proiectului, iar autoritatea a aprobat repetat prelungirea termenului inițial de execuție a proiectului, perioadă în care reclamanta era obligată să finalizeze investiția.

Prin urmare, a apreciat judecătorul fondului că procesul- verbal de constatare din 28 februarie 2011 prin care s-a constituit în sarcina reclamantei debitul în valoare de 1.173.056,28 RON se datorează nerespectării termenului de execuție a contractului, fiind imposibilă din punct de vedere legal prelungirea acestuia. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1111 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu referire la respingerea ca nefondată a cererii de anulare a procesului-verbal de constatare din 28 februarie 2011 al A.P.D.R.P. și a deciziei nr. 9196 din 24 aprilie 2011, a declarat recurs reclamanta SC P. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în condițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Printr-un set de critici formulate, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite, în cauză, condițiile impuse prin dispozițiile art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003. Astfel recurenta susține că neregula invocată de către pârâtă în actul sancționator, procesul-verbal de constatare din 28 februarie 2011, nu se încadrează în definiția dată de art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003 și nici nu îndeplinește condiția sine qua non impusă prin art. 3 alin. (1) din același act normativ, în sensul efectuării unei cheltuieli necuvenite care să prejudicieze bugetul general al Comunității Europene ori bugetele administrate de acestea ori în numele ei, în condițiile în care în realitate sumele alocate de către pârâtă proiectului demarat, ca efect al cofinanțării, au fost integral folosite în scopul realizării investiției, acestea fiind declarate cheltuieli eligibile și cuvenite de către finanțator în urma verificărilor efectuate și a avizării plăților efectuate prin certificatele de plată. Mai susține recurenta că neexecutarea în totalitate a investiției nu este datorată culpei sale ca și beneficiar al proiectului de finanțare, neputând fi asimilată noțiunii de neregulă așa cum apare în art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003. În acest sens recurenta arată că pe tot parcursul desfășurării contractului, cu bună-credință a depus toate diligențele necesare în executarea acestuia, neexecutarea în totalitate a investiției datorându-se unor factori străini de voința sa, respectiv modificările legislației fiscale intervenite pe parcursul desfășurării contractului, criza economică globală care a făcut să devină imposibilă asigurarea autofinanțării în timp util, precum și executarea defectuoasă ori neexecutarea obligațiilor asumate contractual de către prestatorii serviciilor de lucrări de construcții și de furnizare a materialelor de construcții necesare, care a determinat și organizarea unei alte licitații pentru atribuirea contractului de prestări servicii către un alt constructor.

Așa cum reține în documentele sancționatoare pârâta, proiectul a fost finalizat într-o proporție mai mare de 75%, iar în sensul finalizării în totalitate a acestuia reclamanta solicitase un ultim termen, la data de 29 octombrie 2010, cerere care a primit notificare de neacceptare a modificării contractului de finanțare. În fine, recurenta mai susține că în condițiile în care contractele cu executare succesivă pot fi supuse pe parcursul executării lor unor împrejurări care nu au fost prevăzute de către părți la momentul încheierii acestora și care pot afecta valoarea prestațiilor la care acestea s-au obligat și implicit termenul de executare a acestor prestații, se impune intervenția instanței în spiritul teoriei impreviziunii.

3. Apărările intimatei Prin întâmpinarea depusă la dosar, A.P.D.R.P. a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, formulând ample și detaliate apărări referitoare la culpa recurentei cu privire la nerespectarea termenului limită de execuție a Proiectului „Fabrică de prelucrare a laptelui aparținând SC P. SRL Flămânzi, județul Botoșani”, stabilit prin contractul nr. X, așa cum a fost prelungit succesiv prin actele adiționale încheiate. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Recurenta SC P. SRL Flămânzi, județul Botoșani, a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. decizia nr. 9196 din 21 aprilie 2011 prin care intimata A.P.D.R.P. i-a respins contestația formulată împotriva procesului-verbal de constatare din 28 februarie 2011. Înalta Curte constată că între A.P.D.R.P., în calitate de Autoritate contractantă și SC P. SRL, în calitate de Beneficiar, la data de 03 ianuarie 2007 s-a încheiat, în baza O.U.G.

nr. 59/2006 privind asigurarea de la bugetul de stat a cofinanțării publice nerambursabile pentru proiectele de investiții din cadrul Programului S.A.P.A.R.D., contractul cadru nr. X, având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum de 3.703.004 RON pentru punerea în aplicare a proiectului intitulat „Fabrica de prelucrare a laptelui aparținând SC P. SRL Flămânzi, judeșul Botoșani” cu o durată de valabilitate a contractului de 5 ani, calculată de la data ultimei plăți, conform art. 2 alin. (4) din contractul de finanțare menționat. Deși prin contractul de finanțare se stabilise inițial, în acord cu dispozițiile O.U.G. nr. 59/2006, că termenul limită de execuție a proiectului stabilit pentru 20 noiembrie 2008, nu poate fi prelungit, ulterior, ca urmare a modificărilor aduse succesiv dispozițiilor art. 5 din O.U.G.

nr. 59/2006, prin O.U.G. nr. 104/2008 și respectiv O.U.G. nr. 108/2009, au fost încheiate mai multe acte adiționale prin care s-a prelungit termenul inițial de finalizare a proiectului până la data de 30 octombrie 2010, acest termen reprezentând și data limită până la care beneficiarul putea depune ultima cerere de plată, sub sancțiunea prevăzută prin clauza înscrisă în art. 2 alin. (3) din respectivul contractul cadru de finanțare. Prin procesul-verbal de constatare întocmit de comisia constituită la nivelul intimatei în baza notei de descoperire a unei neregularități din 01 februarie 2010, s-a stabilit că suma totală, (1.173.056,28 RON) acordată recurentei potrivit certificatelor de plată nr. 1 (293.969,41 RON) și respectiv nr. 2 (879.086,87 RON) a devenit neeligibilă ca urmare a nerespectării termenului de execuție al investiției.

În concret, s-a reținut că proiectul de investiție a fost realizat doar în proporție de 75% fapt de altfel necontestat de recurentă. Așadar, neregula - în sensul art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003, modificată și completată - care s-a reținut în sarcina recurentei în cuprinsul notei de descoperire a unei neregularități din 01 februarie 2011 constă în nerespectarea termenului de execuție a investiției. Conform art. 2 lit. a) din O.G. nr. 79/2003 neregula este definită ca „orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile legale naționale și/sau comunitare, precum și cu prevederile contractuale ori a altor angajamente legale încheiate în baza acestor dispoziții, care prejudiciază bugetul Comunității Europene și/sau bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum și bugetele din care provine cofinanțarea aferentă printr-o cheltuială necuvenită”.

Cum neîndeplinirea unei obligații contractuale semnifică încălcarea legii, prin prisma principiului forței obligatorii a contractului reglementat expres în art. 969 alin. (1) C. civ., direct aplicabil și în materia contractelor care au ca obiect acordarea unui sprijin financiar nerambursabil în cadrul Programului S.A.P.A.R.D., cum este cel din prezenta cauză, este incontestabil că neexecutarea definitivă și irevocabilă, (prin prisma imposibilității legale - O.U.G. nr. 108/2009 - de prelungire a termenului prevăzut de art. 2 alin. (2) din contract) a unei obligații asumate contractual, respectiv finalizarea investiției în termenul stipulat, reprezintă o abatere de la legalitate în raport cu prevederile contractuale, în sensul art. 2 lit. a) din O.G.

nr. 79/2003, de natură a atrage răspunderea contractuală a recurentei în sensul art. 17 din Anexa I - Prevederi generale a contractului de finanțare, prejudiciu adus bugetului României fiind prezumat. Așadar, cum nerespectarea prevederilor contractuale de către recurenta reprezintă o neregularitate în sensul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 79/2003, de natură a antrena aplicarea prevederilor art. 17 alin. (4) din Anexa I - Prevederi generale, a contractului de finanțare, în vederea înapoierii sumelor deja plătite în cadrul contractului, Înalta Curte nu va primi nici criticile formulate de recurentă pe acest aspect.

De asemenea, Înalta Curte constată că depășirea termenului de finalizare a investiției reprezintă neîndoielnic o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate contractual de către recurentă, care deși a beneficiat de cinci amânări consecutive prin acte adiționale (până la 30 iunie 2009, 30 septembrie 2009, 30 decembrie 2009, 30 septembrie 2010, respectiv până la 30 octombrie 2010), nu a finalizat investiția ce a făcut obiectul contractului de finanțare încheiat cu intimata, ceea ce a determinat, în mod just încetarea contractului în baza art. 11 alin. (3) din Anexa I - Prevederi generale. De altfel, deși la încheierea fiecărui act adițional recurenta își asuma în mod expres, prin declarația responsabilului de proiect, (din 13 octombrie 2008, din 01 iunie 2009, din 07 septembrie 2009 și din 02 decembrie 2009) obligația de finalizare a investiției în termenul convenit, sub sancțiunea rezilierii contractului, acest lucru nu s-a realizat.

Așadar, recurenta a dat dovadă de pasivitate sau cel puțin de lipsă de diligență, contrar prevederilor art. 1 alin. (6) din Anexa I - Prevederi generale, parte integrantă a contractului de finanțare (art. 6) în implementarea proiectului, în condițiile în care la data vizitei pe teren 10 decembrie 2010 s-a constata că nu s-au mai executat alte lucrări față de cele existente la data de 14 decembrie 2009 din lipsa fondurilor financiare proprii care să acopere cheltuielile de execuție s-au stagnat lucrările de execuție a investiției.

Nu vor fi primite nici criticile recurentei privind neluarea în considerare de către instanța de fond a faptului că nefinalizarea investiției s-a datorat unor factori de natură obiectivă, respectiv modificările legislației fiscale intervenită pe parcursul desfășurării contractului, criza financiară mondială care a făcut să devină imposibilă asigurarea autofinanțării în timp util, executarea defectuoasă a obligațiilor asumate contractual de partenerii săi contractuali. În cazul de față recurenta a invocat, de fapt, neexecutarea fortuită a obligațiilor contractuale prin prisma crizei financiare mondiale însă nici literatura de specialitate și nici jurisprudența nu au recunoscut crizei financiare mondiale atributul de „caz fortuit”, nefiind vorba de o realitate imprevizibilă sau insurmontabilă.

Totodată, și invocarea executării defectuoasă a obligațiilor asumate contractual de alți parteneri contractuali, este nerelevantă, în cauză, în condițiile în care nu existentă un raport de accesorietate între obligația asumată de recurentă prin contractul de finanțare și drepturile dobândite prin încheierea altor contracte, nefiind de altfel dovedită nici legătura de cauzalitate între aceasta și pierderile înregistrate, cu atât mai mult cu cât proiectul asumat impunea reclamantei implementarea acestuia cu profesionalism, eficiență și vigilență. Obligația de vigilență viza tocmai anticiparea intervenției unor factori externi care ar fi putut afecta proiectul inițial, astfel încât acesta să nu mai poată fi finalizat.

De asemenea, în condițiile în care din cele 7 acte adiționale încheiate de părțile contractante 5 au avut ca obiect modificarea prevederilor art. 2 alin. (2) din contract referitoare la termenul de execuție al investiției, tocmai ca urmare a modificărilor, aduse dispozițiilor art. 5 din O.U.G. nr. 59/2006, prin O.U.G. nr. 104/2008 și respectiv O.U.G. nr. 108/2009, Înalta Curte constată că neexecutarea obligației de finalizare a investiției în termenul stipulat contractual nu poate fi justificată în mod întemeiat prin prisma unor modificări legislative, de altfel favorabile recurentei, urmând a fi înlăturate susținerile formulate prin cererea de recurs pe acest aspect. În fine, în condițiile în care teoria impreviziunii trebuie recunoscută numai în măsura în care obligația contractuală a unei părți nu mai este susceptibilă de executare sau devine excesiv de oneroasă, urmează a fi înlăturate și susținerile formulate de recurentă pe acest aspect.

Concluzionând în sensul că motivele invocate de către reclamantă ca argument pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul-cadru nu se circumscriu unui caz fortuit, Înalta Curte constată că actele întocmite de către autoritatea contractantă, contestate în cauză, sunt legale și temeinice, impunându-se, raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, respingerea acțiunii completate ca neîntemeiată. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P. SRL împotriva sentinței civile nr. 1111 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2013.